Jan 7, 2019

Posted by in MOZAIC

Bogdan Mihai MANDACHE – Multiplele chipuri ale înțelegerii lucrurilor acestei lumi

În urmă cu trei decenii, numărul pe noiembrie 1988 al publicaţiei franceze „Autrement” se intitula A quoi pensent les philosophes. Nu era sub forma unei interogaţii, deşi ar fi putut fi un incitant titlu. Totuşi, la ce gîndesc filosofii? Au fost invitaţi să răspundă filosofi aparţinînd mai multor generaţii, aparţinînd curentelor şi şcolilor de gîndire, în aşa fel încît să i se ofere cititorului o privire de ansamblu în care să se regăsească diversitatea şi vitalitatea filosofiei zilelor noastre; sigur, au răspuns invitaţiei redacţiei cu precădere filosofi din hexagon, fără intenţia de a contura un specific francez, filosofia fiind tot mai puţin naţională. Păstrîndu-şi în mod necesar spiritul reflexiv şi critic, filosofia rămîne constant interesată de etică, de politică, de artă, de ştiinţă, de religie, într-un joc al interogativităţii şi al reflexivităţii, într-o neîncetată căutare a sensului. Dar în această căutare a sensului, filosofia deschide noi orizonturi, cuprinde noi cîmpuri, atît în planul scriiturii, cît şi al noţiunii de operă filosofică. În deceniul al X-lea al veacului trecut a apărut Encyclopedie Philosophique Universelle, probabil ultima mare enciclopedie filosofică sub formă tipărită. Proiectul enciclopediei aducea în atenţia iubitorilor de filosofie teme precum universul filosofic, noţiunile filosofiei, discursul filosofic şi operele filosofice. Era primul dicţionar al operelor filosofice, iar prin opere filosofice editorii nu înţelegeau numai cărţi de metafizică şi ontologie, nu numai filosofia primă, ci şi numeroase filosofii secunde, noţiunea de operă filosofică deschizîndu-se către toate formele cunoaşterii asupra cărora filosofia speculativă îşi exercită reflecţia critică. De aceea nimeni nu ar trebui să fie surprins că în cele două tomuri despre operele filosofice va întîlni alături de Platon, Aristotel, Descartes, Kant, Hegel, Heidegger, Galilei, Einstein, Ricoeur, nume precum Leonardo da Vinci, Michelangelo, Van Gogh, Picasso, Cezanne, Debussy, Messiaen. Dacă Rabelais sau Montaigne au dreptul să locuiască în cetatea filosofilor, de ce nu ar avea acelaşi drept Papini sau Huxley? Cine ar putea nega incidenţa filosofică majoră a unor texte ca Divina Comedie, În căutarea timpului pierdut, Ulysse, Castelul sau Fraţii Karamazov?

Cunoscut pentru lucrări cum ar fi: Ipostaze ale raţiunii negative. Scenarii istorico-simbolice; Întîmplare şi destin; Cum este posibilă filosofia în estul Europei?; Metafizica noastră cea de toate zilele; Privind altfel lumea celor ascunse, profesorul Ștefan Afloroaei ne propune o nouă carte de filosofie despre locul unde se întîlnesc mai multe drumuri: Fabula existenţială. Cu privire la distanţa dintre a trăi şi a exista şi alte eseuri, Iaşi, Editura Polirom, colecţia „Plural M”, 2018, 232 p. Ștefan Afloroaei caută răspunsuri nu la întrebări şi nedumeriri curente, ci la chestiuni care „par să scape preocupărilor şi urgenţelor noastre obişnuite”, iar reluarea acestor chestiuni îşi află de multe ori pretextul în scrierile sau imaginile lăsate spre reflecţie de Nietzsche şi Borges, de Eliade şi Kawabata, sau de Kundera şi Van Gogh. Nu este un simplu exerciţiu în faţa unor situaţii de viaţă, ci viaţa însăşi, necesitatea de a înţelege o experienţă existenţială, în care „fabula” nu are înţelesul unei povestioare cu tîlc, ci „constituie locul de probare a unei existenţe trăite, unde aceasta intră în dispută cu sine şi se expune ca atare, se verifică «pe viu» ea însăşi. Termenul păstrează pînă astăzi înţelesul de  reprezentaţie, curs al unor acţiuni, expunere pe o scenă.” Alăturările de nume amintite mai sus nu trebuie să surprindă, mai cu seamă că un paralelism între textul romanesc şi textul filosofic datează de cîteva secole: a existat un cartezianism literar la sfîrşitul secolului al XVII-lea, o influenţă a lui Locke asupra romanului englez al Luminilor, au existat cupluri celebre: Swedenborg şi Balzac, Claude Bernard şi Zola, Bergson şi Proust; Umberto Eco vedea în opera lui James Joyce un avatar al tomismului în epoca relativităţii einsteiniene, iar Ann Banfield a arătat strînsa legătură care uneşte romanele Virginiei Woolf de gîndirea lui Russel sau Whitehead.

Pentru mulţi cuvîntul filosof a devenit unul atoateîncăpător, cum de altfel, din păcate, şi filosofia, rău înţeleasă, se regăseşte în nefericite şi nepotrivite contexte; filosof nu este numai cel care predă istoria ideilor şi explorează principalele sisteme filosofice. Înainte de orice filosoful trebuie să rămînă în mod esenţial prieten al Sophiei văzută ca realizare spirituală a fiinţei, ca răspuns trăit, făcut în cel mai profund grad de autenticitate. Filosoful, şi eseurile lui Ștefan Afloroaei o dovedesc cu prisosinţă, nu trebuie să părăsească interioritatea; ce este interioritatea? Este lumea pe care o poartă în el, pe care o purtăm în noi, şi care se constituie din învelişuri încă relativ exterioare: mentalul, instrument de reflecţie şi de investigare, şi psihicul, domeniu al planurilor subtile. Dar dincolo de acestea este Spiritul, ceea ce nu este reductibil la altceva, omul avînd şansa de a realiza plenitudinea Spiritului. „Lumea, o reprezentaţie dramatică”, „Proba celor irepetabile”, „Metafizica oaspetelui nocturn”, „Paradoxul celor desăvîrşite”, „Distanţa dintre a trăi şi a exista” sînt cîteva dintre titlurile capitolelor recentei cărţi a lui Ștefan Afloroaei care caută să surprindă aventura umană cînd dincolo de pragul cuvintelor se deschide un spaţiu al omului, iar deschiderea pe care o operează spiritul în om face din el un fiind în măsură să vorbească despre viaţa sa, să se întrebe asupra destinului şi asupra enigmei conditiei sale: „Desigur, fabula unei vieţi se poate reface cu fiecare experienţă resimţită într-adevăr ca decisivă. Și poate să ia, pentru aceeaşi conştiinţă, variante imprevizibile sau neaşteptate. Recunoaşterea ei presupune o anumită distanţare de sine, disponibilitatea omului de a se privi la un moment dat ca şi cum şi-ar fi străin. În acest fel, poate constata cum percepţia de primă instanţă face loc multor iluzii, bunăoară să ascundă faptul că cele reale şi cele aparente sînt într-o privinţă nonseparabile.”

A face operă de filosofie înseamnă a construi o arhitectură de concepte urmînd criteriul coerenţei logice şi al pertinenţei în relaţiile cu faptele, cunoaşterea conturîndu-se din întîlnirea dintre experienţa intuitivă şi raţionament, cel care reglează înlănţuirea logică a conceptelor; judecata propriu-zisă asumă rolul de mediator, asigurînd adecvarea conceptelor la realităţile experienţei intuitive, totdeauna graţie inteligenţei care, în filosofie, se exercită sub forma raţiunii gînditoare. Cum altfel să scrii despre „Absenţă şi însingurare”, adică despre tabloul lui Van Gogh, Scaunul lui Vincent? Despre un obiect obişnuit, plasat într-un spaţiu comun. Un tablou despre absenţă, dar o absenţă care arată: „Scaunul gol din acest tablou lasă să se vadă ceea ce, de fapt, nu e vizibil: absenţa ca atare şi însingurarea privirii. Aduce în prezenţă – dacă acceptăm un paradox – absenţa însăşi. Probabil de aceea lucrurile obişnuite care se văd apar deodată neverosimile. Deşi familiare şi simple, de o banalitate elementară, te lasă uşor să resimţi ceva straniu.”

Filosoful este inevitabil un martor al timpului său? Nu în mod obligatoriu. Poate ilustra sau polemiza cu mari direcţii de gîndire care prind contur sau renasc într-un anumit timp-concept, cum ar fi cel al modernităţii, despre care se spune că nu ar fi tocmai prielnic interiorităţii. Filosofia îşi urmează calea, nu rătăceşte neştiutoare, chiar dacă uneori în căutările sale desenează un cerc, unul al memoriei drumului, al revenirii gîndului asupra lui însuşi. „Nu am întîlnit niciodată o mai mare fericire decît aceea pe care ţi-o oferă filosofia, nimic mai profund sau mai extensiv, nimic care să înţeleagă mai bine lucrurile lumii”, scria Michel Serres. Fabula existenţială a lui Ștefan Afloroaei este unul dintre semnele că filosofia nu a epuizat întrebările, că nu este bucurie mai mare decît înţelegerea lumii în multitudinea înfăţişărilor sale, că filosofia rămîne calea privilegiată spre înţelepciune.

Revista indexata EBSCO