Jan 7, 2019

Posted by in MOZAIC

Florin CRÎȘMĂREANU – Mundus est fabula

 

Ştefan Afloroaei, Fabula existenţială. Cu privire la distanţa dintre a trăi şi a exista şi alte eseuri, Iaşi, Polirom (colecţia Plural M), 2018, 222 p.

 

În portretul lui René Descartes (1596-1650) realizat de pictorul olandez Jan-Baptist  Weenix (1621-1659), filosoful ţine în mîini o carte deschisă pe ale cărei pagini se poate citi: Mundus est fabula. Ce mesaj a dorit să transmită gînditorul francez prin intermediul acestor cuvinte misterioase îmi este dificil să spun. Exegeţi de primă mînă ai cartezianismului şi-au bătut capul cu astfel de locuri adînci, scriind articole şi cărţi despre acest subiect. Unii autori au interpretat expresia mundus est fabula în legătură cu alte formulări celebre, precum theatrum mundi şi, mai ales, cu memento mori, ce trimite inevitabil la cuvintele ultime ale împăratului Augustus: „acta este fabula, plaudite!”. Formulă reluată peste secole, printre alţii, de Rabelais, dar care a devenit, în cele din urmă, un loc comun, utilizat frecvent la sfîrşitul pieselor de teatru[1]. Însă, ce am putea pierde dacă, preţ de cîteva clipe, am considera că lumea este o fabulă? Nu am fi nici primii şi cu siguranţă nu vom fi nici ultimii. Despre o fabulă, şi nu despre orice fabulă, ci despre una existenţială, ne vorbeşte Ştefan Afloroaei în cea mai recentă carte a sa: Fabula existenţială. Cu privire la distanţa dintre a trăi şi a exista şi alte eseuri, Iaşi, Polirom (colecţia Plural M), 2018, 222 p. Titlul ales este interesant şi te îndeamnă la reflecţie: ce vrea să spună alăturarea dintre fabulă şi existenţă? Şi cum nu ar fi de ajuns, se adaugă distanţa dintre a trăi şi a exista. Un cititor oarecare ar putea fi nedumerit şi, prin urmare, interesat de conţinutul cărţii în dorinţa de a afla răspunsuri.

Cartea pe care o avem în vedere − după Cuvîntul-înainte al autorului − este structurată în nouă părţi, ce cuprind la rîndul lor mai multe capitole. Autorul menţionează că „unele pagini din această carte, într-o primă formă, diferită parţial de cea prezentă, au fost publicate în anumite volume sau în reviste” (p. 211). La finalul volumului găsim un Indice de nume şi un Indice tematic.

Cu totul special îmi pare mesajul stoic din debutul volumului: „Adu-ţi, de asemenea,  aminte « de cel care uită încotro îl poartă drumul »” (Marcus Aurelius, Gînduri către sine însuşi, IV, 46) – folosită de autor drept motto şi care reia o spusă atribuită lui Heraclit din Efes (Fr. 71 Diels-Kranz). Interesantă este continuarea acestui fragment: „şi că « oamenii nu sînt în acord mai ales cu cel cu care au încontinuu relaţii strînse », adică cu Logos-ul care cîrmuieşte Întregul” (trad. Cristian Bejan, Bucureşti, Humanitas, 2013, p. 137). În mod evident, continuarea ne ajută să înţelegem acest text şi într-o cheie creştină: acela care uită încotro duce drumul s-a îndepărtat deja de poruncile Creatorului său, stăruind în greşeală, în păcat (gr. ἁμαρτία nu semnifică altceva decît ratarea ţintei, a scopului). Ceea ce înseamnă că sîntem în păcat atît timp cît ne ratăm ţinta, scopul pentru care am fost creaţi. Pe scurt, ar fi vorba despre cel care există în mod neautentic (să ţinem cont şi în acest loc de distanţa dintre a trăi şi a exista). Pe de altă parte, unde poate duce „drumul” amintit dacă nu spre moarte, indicînd astfel posibila legătură interpretativă, sugerată în rîndurile de mai sus, între mundus est fabula, memento mori şi acta este fabula. Mai mult decît atît, unii exegeţi apreciază că „tema vieţii ca o fabulă şi comedie este omniprezentă în literatura neo-stoică (Guillaume du Vair, La philosophie morale des Stoïques, Paris, Vrin,  1946, p. 81)”[2]. Vedem astfel că fragmentul stoic ales drept motto de autor nu este cu totul întîmplător. Însă, în mod explicit, nu despre stoicism şi creştinism este vorba în paginile lucrării Fabula existenţială, ci despre cu totul altceva.

La prima vedere, acesta carte este o colecţie de eseuri, în jurul unor teme ce l-au interesat/ frămîntat pe autor în anii din urmă. Sînt amintite şi discutate chestiuni dintre cele mai diverse care au un tîlc (sau mai multe), din textele unor autori precum Nietzsche, Borges, Kundera, Dostoievski, Tolstoi, Saramago, Kawabata, Todorov et alii. Lectura cărţii lui Ştefan Afloroaei mi-a lăsat impresia că în spatele acestor fabule culese din textele unor autori precum cei amintiţi putem presupune că se află, la un moment dat, însăşi viaţa autorului ei care poate fi, în anumite momente, un exemplum pentru viaţa cititorului, pentru propria noastră viaţă. Toate aceste fabule pot fi văzute şi ca nişte piese de puzzle care aranjate corect pot indica drumul către intuirea unui anumit sens al vieţii. În paginile cărţii pe care o avem în vedere, este analizată expresia „sens al vieţii”. Însă, care poate fi sensul unei vieţi? Puţină lume conştientizează o astfel de formulare. Şi chiar aceia care au ajuns la o astfel de întrebare, au dat, de cele mai multe ori, răspunsuri diferite. În definitiv, putem spune ceva cu sens doar despre propriul „sens al vieţii”.

Dacă lumea poate fi o fabulă de ce nu ar putea fi văzută şi asemenea unei piese de teatru (theatrum mundi) sau, pur şi simplu, ca un nevinovat joc (ludum mundi). Minţi strălucite ale filosofiei şi teologiei ne îndeamnă să luăm în calcul şi o astfel de perspectivă. Arthur Schopenhauer, spre exemplu − citat de Ştefan Afloroaei − ne spunea că „viaţa este un spectacol, un joc cu măşti, un bal mascat” (p. 42). Cîteva secole mai devreme şi într-un alt context, Maxim Mărturisitorul consideră că nu este greşit ca „după rînduiala care stăpîneşte în prezent firea noastră, să fim numiţi jucărie a lui Dumnezeu”[3], deoarece „ne naştem după asemănarea celorlalte animale de pe pămînt, apoi devenim copii, pe urmă vine tinereţea, apoi, ajungînd la bătrîneţea zbîrcită, vom muri” (ibidem, p. 527) şi astfel „comparată cu arhetipul viitor al vieţii dumnezeieşti şi adevărate, viaţa de acum e o jucărie” (ibidem). În fond, ce altceva sînt oamenii dacă nu „nişte jucării ce deţin numai o frîntură de adevăr”[4]? Sau, cu alte cuvinte, sîntem nişte făpturi care posedă doar o cunoaştere parţială, deoarece „vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin” (I Cor. 13, 12).

În volumul Fabula existenţială, Friedrich Nietzsche este autorul cel mai frecvent menţionat, el care discuta într-o scriere a sa despre „cum a ajuns în sfîrşit « lumea adevărată » o fabulă”. Acum, ce se înţelege prin „lumea adevărată” este cu neputinţă de surprins în aceste rînduri. Din cele mai vechi timpuri, filosofii au căutat să răspundă cu privire la sensul unei astfel de lumi. Firesc, nu aveau cum să ajungă la consens de vreme ce datele prealabile, presupoziţii fiecăruia erau cu totul diferite de ale celorlalţi.

La un moment dat, citind eseurilor semnate de Ştefan Afloroaei, ajungi la următoarea concluzie: trebuie să faci tot ceea ce îţi aduce bucurie (gaudium)!, deoarece „viaţa nu are nevoie de o idee care să o justifice […]. Nu aşteaptă sosirea « ideii » pentru a o afirma şi a-i oferi un sens” (p. 22). Sau, aşa cum aflăm cîteva pagini mai încolo, „omul trăieşte, însă nu face din acest fapt subiectul unei deliberări proprii” (p. 199). Deloc întîmplător, latinii spuneau la vremea lor ceva similar: „primum vivere, deinde philosophari”.

 

 

[1] Pentru un comentariu extins, vezi şi Jean-Pierre Cavaillé, Descartes. La fable du monde, Paris, Vrin-EHESS, 1991, p. 15.

[2] Jean-Pierre Cavaillé, op. cit., p. 15, n. 1.

[3] Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. D. Stăniloae, Bucureşti, EIBMBOR, 2006, p. 527.

[4] Platon, Legile, VII, trad. E. Bezdechi, Bucureşti, IRI, 1999, p. 216.

Revista indexata EBSCO