Jan 7, 2019

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Modernitatea – suferința ca salvare

Lui Hipocrate i se atribuie un bun număr de fraze celebre – numeroase dintre acestea cu titlul de dicton al cărui adevăr se remarca de la prima receptare, impunînd o valoare de semnificaţie neîndoielnică. Este darul marilor filozofi, oameni de ştiinţă de cea mai înaltă ţinută, scriitori de geniu, şi al altor personalităţi cu o deschidere similară aceleia implicată de categoriile intelectuale menţionate, să releve adevăruri care nu pot fi puse la îndoială prin nicio critică, privind îndrăzneala unei pretenţii de a exprima ceea ce nu are cum fi contrazis, ci, dimpotrivă, merită o recunoaştere instantanee. O foarte cunoscută frază aparţinînd lui Hipocrate a circulat şi continuă astfel în latină, răspîndită fiind de medicii epocii romane şi nu în ultimul rînd de Galenus ,,sedare dolorem divinum opus est”. Calmarea durerii este, într-adevăr, o operă ce poate fi caracterizată ca divină şi totuşi obiectivul primar al medicinii poate fi calmarea durerii? S-au făcut progrese enorme în practica intervenţiilor medicale pe corpul uman, altă dată supuse unor dureri astăzi inimaginabile, dar dacă vom încerca să aflăm adevăratul obiectiv al acestei ştiinţe, pe care însuşi Pitagora o considera cea mai înaltă, aceea a medicinii deci, privind doar asupra eliminării durerii ne vom opri? Este evident că scopul ştiinţei şi practicii medicale este vindecarea bolii, suprimarea sau corijarea acelui proces prin intermediul căruia organismul uman este supus degradării, degenerescenţei, alterării funcţionale – medicina, deci, vindecă. Boala este adesea marcată de durere, ea îşi exprimă acţiunea nocivă inducînd durere şi adesea bolile care afectează un organ şi implicit, mai totdeauna tind să se extindă şi la alte organe se fac sesizate, resimţite prin durere. Uneori însă în boala afectînd specific un organ care printr-o afecţiune manifestă durere este mult mai puţin greu decît suferinţa nedureroasă a aceluiaşi organ. Evident, nu este aici locul de a intra în detalii şi descrieri complexe privind problemele luate acum simplificat în discuţie. Modelul rezultatelor suferinţei exprimă, relevă, lucruri cu mult mai profunde în raport cu acel fapt exprimat în dictonul hipocratic.

Este un lucru evident că încă de la începutul chirurgiei, în parte, în preistorie, iar la o scară oarecum largă în istoria deplină în mijlocul secolului XIX, chirurgia a produs pacienţilor trataţi dureri adesea cu mult mai dure decît oricare dintre cele generate de boală – fiind însă, este drept de mult mai scurtă durată şi însoţindu-se de rezultate pozitive şi, pe cît a fost cu putinţă, cît mai redus, limitat, distructive. Abia odată ca apariţia tehnicilor de anestezie, locală sau generală, cuvîntul atribuit lui Hipocrate, cu privire la durere, îşi află un adevăr aproape integral – trecuseră însă peste două mii cinci sute de ani în care durerea, acceptarea durerii era singura soluţie a salvării, din dezastrele bolilor, a multor fiinţe umane, iar cînd era dorit acest lucru şi a animalelor noastre iubite eventual atinse de boli care obligau la un recurs chirurgical. Nu doresc să discut în continuare aspecte de acest gen ale tratamentului chirurgical şi, în general a vindecării însoţită de suferinţă. Mă voi referi la acel act medical, acum relativ rar practicat, care se numeşte abcesul de fixaţie – acesta este un mod oarecum pervers de control al durerii ce însoţeşte suferinţe patologice. Este cu siguranţă nu doar un act medical mai limitat, respectabil sau întrucîtva abuziv, dar şi un model pentru maniera în care suferinţa interioară, spirituală, psihică, poate fi poate fi, în cazuri înţelept alese, controlată.

Nu totdeauna durerea, în cursul unor boli, rezulta din destrucţia tisulară produsă de inflamaţii, necroze, evoluţia unor diformităţi în structurile şi organele fiinţei umane suferind – ea poate fi rezultatul unui proces dependent de avansarea în vîrstă de alterarea relaţiilor umane inter structurale, de apariţia unor presiuni la care sînt supuse componente ale unui organism care pînă de curînd se afla într-un echilibru morfologic şi funcţional perfect şi care, printr-o afectare degenerativă, lentă, generează o senzaţie dureroasă, a cărei origine se intensifică în modul cel mai clar, dar care însă ajunge a se manifesta tot mai deranjant pînă la a deveni insuportabilă. Mijloacele farmacologice, fizioterapice, chirurgicale chiar – în această epocă a succesului metodelor anestezice – aduc, în cele mai multe cazuri, binefaceri care pot să se însoţească de o adevărată dispariţie integrală a suferinţei. Dacă lucrurile stau aşa adesea, ele nu sînt totdeauna la nivelul pe care pacientul îl doreşte, la care aspiră şi prin care viaţa să îşi redobîndească satisfacţia, bucuria şi capacitatea de a acţiona în existenţă la o performanţă întru totul satisfăcătoare. Negativităţile funcţionale şi compromiterea unor structuri anatomice şi biologice, lucrurile pe care o afecţiune, o anumită degradare a echilibrelor structurale şi funcţionale din organism le pot induce ajung uneori, nu frecvent şi totuşi cu o oarecare importanţă, pot face pacientul a nu beneficia nicicum de metodele curente – aşa cum s-a arătat mai sus, farmacologice, fizioterapice, etc. – metode care au evoluat şi au fost dezvoltate continuu în ultimele decenii ale dezvoltării medicinii, sintezelor chimice, producînd noi medicamente şi foarte recente utilizări ale tehnicilor fizioterapeutice.

La ce anume s-a recurs, uneori, din fericire tot mai rar în vremea recentă, spre a face ca o durere să devină suportabilă sau oricum să îşi piardă din importanţa sa, aşa cum este aceasta resimţită de pacient? În zone corporale diferite pot apare, simultan, dureri de intensităţi inegale; s-a constatat că existenţa, sau apariţia la un moment dat, şi într-o zonă anatomică dificilă a unei a doua dureri mai reduse, va face să fie percepută durerea primă – intensă prin comparaţie cu aceea survenită ulterior – ca fiind mult mai scăzută, în noua condiţie. A apărut astfel ideea tratamentului prin aşa zisul „abces de fixaţie”. Cînd o durere localizată într-o anumită zonă anatomică se dovedeşte persistentă şi oarecum înalt rezistentă la diferitele substanţe sau metode antologice se recurge la terapia prin abcesul de fixaţie – într-o altă zonă corporală se va injecta, de obicei subcutanat o cantitate relativ redusă, totuşi aptă să genereze o oarecare modestă, inflamaţie, dintr-o substanţă iritantă. Această procedură se va asocia cu o nouă durere, a doua însă foarte limitată prin însăşi faptul că a fost produsă în scop terapeutic şi deci, neprimejdios şi nici foarte deranjant, supărător, penibil. Se constată că astfel durerea primară, aceea care a făcut să se apeleze la metoda denumită, aşa cum s-a arătat, abces de fixaţie, apare mult mai puţin sensibilă. În majoritatea cazurilor de aplicare a procesului abcesului inclus, „de fixaţie”, durerea primară nu dispare dar este cu mult mai suportabilă decît anterior. Este oare abcesul de fixaţie o procedură exclusiv curativă, parţial printr-o intervenţie de factură fizio-patologică? Cred că este evident faptul că recursul la un efort, la o suferinţă, la un risc sporit, un număr enorm de fiinţe omeneşti îl practică pentru a reuşi să uite fie şi episodic de frămîntări, dureri şi suferinţe în care existenţa lor se consumă incomparabil mai mult.

O suferinţă devine, astfel, un mod al controlului unei suferinţe mai grave, mai înalte, mai necontrolabilă prin alte încercări şi trăiri. Cîte războaie nu au fost, oare, purtate numai pentru că pacea putea ajunge să fie mai insuportabilă decît o luptă fermă pentru un ideal fie şi îndreptăţit. O astfel de terapie a erorilor existenţiale sau sociale, acceptarea unei dureri în schimbul unei alte trăiri care poate deveni disperată este practicată din timpuri imemoriale de către cele mai diferite categorii de fiinţe umane. Atenţie însă! Nimic nu garantează că o scăpa de o trăire distructivă prin alta aleasă spre a suferi mai puţin nu poate conduce la situaţia ca aceasta din urmă să devină, în existenţa psiho-individuală sau socială una care virează incoruptibil către un rău de o de o gravitate cu mult mai nefericită decît ar fi putut să fie bănuită ori abia imaginată. Să ne gîndim la comunism, la unele revoluţii, la Hitler, la marile crize economice. Abcesul de fixaţie, în sens psiho-existenţial poate fi unica soluţie existenţială a trăirii umane, dar poate deveni, scăpat de sub control, sursa unei evoluţii pernicioase, a destrămării sociale şi a ruperii echilibrului fiinţării umanităţii. Mai binele poate deveni cu uşurinţă mai răul. A te sustrage, într-un mod necontrolat, suferinţei poate fi la fel de periculoasă ca şi jocul cu suferinţa proprie şi, mai ales, cu aceea a semenilor noştri.

Revista indexata EBSCO