Jan 7, 2019

Posted by in ESEU

Ionuț BUTOI – File din jurnalul Mărgăritei Ioana Vulcănescu. (IV)

Sfârșitul lui decembrie 1947 o găsește pe Margarita Ioana Vulcănescu împărţită între drumurile către sălile Tribunalului, închisoarea Văcărești și alergăturile de zi cu zi pentru cele necesare traiului. Stările sale emoţionale oscilează între rare momente de relativ entuziasm, provocate, paradoxal, de rechizitoriile celor doi procurori, și anxietăţi provocate, pe de o parte, de tristeţea tot mai accentuată a lui Mircea Vulcănescu și de situaţia financiară tot mai precară a familiei. Din punct de vedere politic, finele lui 1947 este legat de un moment important al tranziţiei către regimul de democraţie populară al României: abdicarea Regelui Mihai.

 

Pe 19 și 20 septembrie continuă depoziţiile martorilor pentru Mircea Vulcănescu: generalul Nicolae Stoenescu[1], primul ministru de finanţe cu care a lucrat acesta, George Pascu[2], membru al Comisiei românești pentru semnarea Tratatului de Pace de la Paris, Vasile Băncilă[3] și, aparent, Șerban Cioculescu[4], ultimul depunând din proprie iniţiativă. Reamintesc cititorului că în partea a III-a a materialului am prezentat mai pe larg chestiunea martorilor care au depus, fie din proprie iniţiativă, fie chemaţi de Vulcănescu, mărturii în procesul demnitarilor antonescieni. Vasile Băncilă, prieten încă din studenţie cu Vulcănescu, implicat, de asemenea, în fenomenul „tinerei generaţii” și în dezbaterile acesteia, depune mărturie că, pe când era, în 1940, „director al învăţământului secundar”, ar fi numit pe Mihail Sebastian, „de origine evreu”, ca profesor, în urma „stăruinţelor călduroase” ale lui Vulcănescu. Nu am găsit depoziţia lui Șerban Cioculescu, istoric și critic literar, despre care amintește Margarita Ioana mai jos în dosarul aflat la CNSAS.

 

În ședinţa din 20 decembrie depune mărturie chiar Mircea Vulcănescu, pentru Stavri Ghiolu[5], subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale, Generalul Gh. Jienescu[6], subsecretar de stat la Ministerul de Interne și Constantin St. Constantin[7], subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale. Margarita nu „prinde” însă depoziţia soţului său, ajungând la Tribunal prea târziu. Tot în aceeași zi, însă, încep rechizitoriile celor doi procurori de pe lângă Curtea de Apel București. Ele produc o impresie neașteptat de bună Margaritei, datorită unor aprecieri pozitive ale contribuţiei lui Mircea Vulcănescu, dându-i chiar speranţe iluzorii cu privire la un posibil verdict favorabil.

 

În fapt, în rechizitoriul reţinut în actele procesului, procurorul Nicolae Stavrescu[8] are un caracter general, fără a se apleca asupra unor acuzaţi anume. Este o explicare a sensului juridic al faptelor incriminate prin legea 312/1945, de pedepsire a criminalilor de război și a dezastrului ţării, și asumă implicit un raţionament al răspunderii colective. Astfel, deși admite că „opinia Parchetului a fost ca să fie trimiși în judecată numai cei care aveau răspundere politică”, totuși „s-a hotărât” că, din cauza „interdependenţei politice” existente între diferitele departamente ale guvernului, există o „solidaritate în colaborarea lor”. Este foarte interesant acest impersonal „s-a hotărât”, care invocă o autoritate ce decide o anume interpretare a legii 312/1945 ce pare a contrazice chiar opinia procuraturii. De ce era nevoie de o interpretare care să judece nu atât pe baza unor fapte concrete, ci pe bază de „solidaritate”? Pentru că răspunderea politică efectivă și deplină aparţinea, cum arată și procurorul, Mareșalului Antonescu, „Conducătorul” României din timpul războiului. Astfel, participarea miniștrilor este prezentată de Stavrescu drept „complicitate”, nefiind vorba despre o „infracţiune principală”. Însă, dacă în cazul miniștrilor, care, totuși, semnau decrete legislative, putându-li-se, așadar, imputa acte legislative/fapte concrete, în cazul subsecretarilor de stat dificultatea inculpării era și mai clară. Iar procurorul o recunoaște: „pentru subsecretarii de stat, sarcina Parchetului este mult mai grea, pentru ei neexistând text de lege care să le atribuie o răspundere politică, fie prin complotare – cum s-a decis la Nurenberg -, fie prin participare. Aceasta este o cenzurare ce se face pe realităţi și pe dovezile de la dosar”. Stavrescu mai arată că, dacă în cazul subsecretarilor de stat militari, „refuzul ar fi dus la pedepsirea lor cu moartea”, în cazul celorlalţi, „situaţia este mai ușoară, ei fiind pur și simplu tehnicieni”. În concluzie, procurorul, deși susţine actul de acuzare „așa cum este întocmit”, cere Curţii să stabilească „dacă este cazul să fie sancţionaţi” acuzaţii, care „și așa au suferit din punct de vedere moral”. Într-adevăr, tonul rechizitoriului putea da naștere la speranţe în rândul acuzaţilor și familiilor lor.[9]

 

Și rechizitoriul celuilalt procuror, I. Pora[10], care făcuse deja carieră de acuzator public în Tribunalele Poporului, se distinge prin tonul „moale” prin care se aduc acuzaţii lui Vulcănescu. Astfel, în rechizitoriu, Vulcănescu este descris drept un „distins intelectual”, cu o „competenţă de netăgăduit” în chestiuni financiare și „funcţionar de carieră”. Chemarea sa pentru postul de subsecretar de stat la Finanţe s-a datorat, ne spune procurorul, „competenţei sale, cinstei și caracterului său de netăgăduit”. De asemenea, în rechizitoriu se consemnează și se admite, ca fiind „de netăgăduit”, că Vulcănescu „s-a luptat să nu primească acest post”.

 

Urmează o descriere a primei fapte de care era acuzat Vulcănescu: „militarea pentru hitlerism”. Deși prin participarea la Ministerul de Finanţe, Vulcănescu devine implicat în convenţiile pe care statul român le încheia cu Germania, Pora menţionează că „îmi este foarte greu să dovedesc că contribuţia d-sale în ceea ce privește încheierea acestor tratate economice este de natură să fie în detrimentul statului”. Ba, chiar dimpotrivă, continuă rechizitoriul, acuzatul „s-a luptat și a căutat” să „atenueze anumite aserviri”. În ceea ce privește faptele care i se impută sub spectrul „militării pentru hitlerism”, procurorul nuanţează din nou: Vulcănescu nu a elaborat convenţiile cu Germania, ci a colaborat la acestea. Doar din această postură, de tehnician colaborator, deci nu de decident, Vulcănescu este încadrat la cealaltă faptă de care era acuzat, anume „finanţarea armatei germane”, în condiţiile în care, arată procurorul, aceasta se făcea „în cadrul unui tratat de la stat la stat și, în speţă, în baza unui acord stabilit principial de Mareșalul Antonescu, care avea responsabilitatea totală și efectivă în ceea ce privește această finanţare”. Procurorul adaugă, însă, imediat, că, deși a „contribuit la aceste elaborări” (convenţiile economice și finanţarea armatei germane), Vulcănescu „în două chestiuni importante a dat dovadă de o deplină demnitate”: acordurile încheiate între compania Herman Goering și Șantierele Navale de la Galaţi, care ar fi adus deservicii grave economiei românești și care au fost oprite prin eforturile depuse de subsecretarul de stat.

 

A doua acuzaţie, comună cu a celorlalţi miniștri și subsecretari de stat, anume „a contribuit la continuarea războiului”, Pora afirmă: „prin activitatea lui de complice, a contribuit la continuarea războiului. Nu este vorba despre declarare (a războiului – n.m.), ci de punerea în executare a instrucţiunilor” în acest sens. Așa cum am arătat în alt text publicat în Convorbiri Literare[11], rechizitoriul procurorului Pora funcţionează pe baza unui raţionament prin analogie: implicarea tehnică, chiar dacă benefică pentru statul român, la convenţiile economie cu Germania și la finanţarea armatei germane este echivalată cu „militarea pentru hitlerism”, iar funcţionarea în cadrul administraţiei Antonescu după declararea războiului contra URSS era echivalată cu „continuarea războiului”, mai degrabă din postura de „complice”. [12]

 

Cum se explică aceste rechizitorii destul de reţinute, parţial apreciative, în care se afirmă, repetat, că situaţia tehnicienilor și a lui Vulcănescu în particular, este „mult ușurată” și că cel mult poate fi considerat vinovat de complicitate, nu de făptuire propriu-zisă? Putem avansa mai multe ipoteze. Procesul subsecretarilor de stat antonescieni nu a „beneficiat” de aceeași expunere în presa comunistă ca celelalte ale criminalilor de război, mult mai răsunătoare și cu o miză mai mare pentru PCdR, dar și mai ușor de gestionat juridic, uneori vinovăţiile fiind evidente. În cazul de faţă, însă, faptele nu puteau fi demonstrate decât prin analogie sau prin complicitate, deși, în pofida rechizitoriilor, într-un final Curtea de Apel condamnă pe acuzaţi nu în calitate de complici, ci de făptuitori. O altă ipoteză poate fi că, pe fondul unei reticenţe oricum generalizate, la nivel de societate, faţă de aceste procese, o reticenţă care e posibil să fi existat, parţial, chiar în sânul Partidului Comunist[13], tonul moderat ar fi putut funcţiona și ca o măsură de precauţie din partea autorităţilor, care căutau să evite percepţia că procesul e doar o răzbunare, riscând astfel să inflameze opinia publică. În plus, la sfârșitul anului 1947, deși lucrurile avansaseră substanţial în direcţia comunizării ţării, edificiul era încă în construcţie. Legat de acest aspect, atrage atenţia, în paginile de jurnal de mai jos, relatarea succintă a episodului abdicării regelui Mihai. Or, în aceste condiţii, liderii comuniști aveau încă reţinere și prudenţă în a apăsa prea tare anumite pedale ale puterii.

 

Impresia lăsată de desfășurarea procesului este că deznodământul părea prestabilit, rechizitoriile, depoziţiile și celelalte formalităţi din cadrul diferitelor înfăţișări fiind menite oferirii unei aparenţe de legalitate și legitimitate. Trăgând linie, Mircea Vulcănescu și ceilalţi înalţi funcţionari din lotul său au fost condamnaţi, de fapt, prin aplicarea – admisă doar cu jumătate de gură – principiului responsabilităţii colective, pentru că s-au aflat în guvernul Antonescu. De altfel, acest lucru era inevitabil, de vreme ce însuși ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrășcanu, arhitectul legii 312/1945 pe baza căreia a avut loc procesul, distingea între vinovăţii faptice, care aparţineau celor care făcuseră efectiv crime de război, și vinovăţii politice, pentru cei care ar fi fost responsabili în sens larg pentru alianţa României cu Germania, adică, mai concret, pentru cei care contribuiseră la funcţionarea guvernului Mareșalului Antonescu.[14] Pătrășcanu sublinia că legea este „în primul rând politică”, practicând un limbaj ambiguu legat de faptele concrete care ar fi dus la „dezastrul României” și descurajant privitor la veridicitatea proceselor, de vreme ce considera public că vinovăţiile sunt clare și „nu mai trebuie dovedite” încă înainte de demararea lor.[15]

 

În paginile jurnalului mai sunt consemnate scurte relatări ale lui Vulcănescu despre condiţiile extreme de detenţie din Aiud. În dialogurile cu fetele și soţia sa, sunt menţionate, fără a fi redate, și unele poezii pe care acesta le-ar fi conceput în închisoare.[16]

 

Dincolo de proces și de zbaterea de zi cu zi pentru a transmite pachetele cu mâncare și pentru a obţine momente de conversaţie cât de cât intimă, în jurnal sunt consemnate, mai degrabă telegrafic, două momente politice. Ele sunt redate indirect de către Margarita Ioana, de vreme ce nu (mai) urmărea presa și nu avea radio, prin intermediul reacţiilor și discuţiilor din cercurile sociale frecventate. Unul din momente, după cum am menţionat deja, este cel al abdicării Regelui Mihai. Oarecum anticipată, abdicarea provoacă o emoţie vizibilă în cercul social al Margaritei, dar mai puţin asupra ei, ceea ce arată că deznodământul procesului nu (mai) era legat, în percepţia sa, de supravieţuirea sau nu a monarhiei. Al doilea moment politic este vizita lui Tito, puternicul conducător comunist iugoslav, care avea, deja, o agendă proprie legată de regiunea Balcanilor – unul din motivele pentru care se va produce ruptura de mai târziu faţă de Stalin.

 

În fine, paginile acestui jurnal surprind și sărbătorile de iarnă ale lui 1947. Oamenii caută, cumva, să-și menţină și reproducă ritualurile familiale și sociale chiar și în condiţiile unei dislocări radicale a modului de viaţă anterior. Dar nu fac aceasta orbește, ci improvizând și negociind permanent condiţiile de viaţă,

 

Jurnalul este scris integral în română, cu excepţia unor propoziţii în franceză transcrise ca atare. Ca de obicei, am pus scurte note biografice la numele la care am avut date.

 

„Vineri 19 decembrie

 

O dimineaţă minunată de iarnă. Mai toate dimineţile astea au fost frumoase, cu soare, cu cer albastru, cu zăpadă. Mă opresc la Sfânta Paraschiva, cu valiza mea plină de merinde (sticla de cacao cu lapte cald e nelipsită, învelită într-un sac de lână și așezată în sacul de piele în așa fel încât să nu se verse peste celelalte lucruri, mere, sandwichuri cu unt și cu ficat, cu unt și cu magiun, ciocolată, brânză, unt). Toate merindele astea i le trec în fiecare dimineaţă, fie prin Bărbulescu, care-și umple buzunarele și apoi i le dă pe furiș în vreme ce vorbește cu el, fie eu de-a dreptul, în timpul unei pauze, când se apropie Mircea de locul unde sunt eu și, în vreme ce soldaţii și agenţii se mai fac că nu bagă de seamă, atunci noi mai schimbăm câte o vorbă și îi trec pachetul pe care Mircea îl desface și îl arată soldatului, ori sticla pe care o dă pe gât, glu-gluglu, apoi mi-o dă îndărăt, golită. Șerban Cioculescu îmi spune: „în fiecare zi vii mai încărcată, ca un Moș Crăciun”. Stau de mai multe de ori de vorbă în cursul zilelor ăstora cu cei doi fraţi Cioculești, pe rând, cu Băncilă, cu Popescu-Spineni[17], cu Petru Radu, cu Mitu[18], Ricu[19], Iordan, Băllan[20].

 

Azi dimineaţă depune generalul Stoenescu ca martor pentru Mircea. Limpede, inteligent, precis. O atitudine admirabilă. Parcă el este judecătorul celor care-l întreabă. Înalt, drept, bine îmbrăcat, îngrijit, are un aer de mare demnitate și nobleţă care-și face plăcere. Mă gândesc că e foarte bine, în viaţă, să-ţi dai aere, să pozezi. Asta te poate menţine și te poate salva, oarecum, printre oamenii tăi. Să nu te lași doborât, nici intimidat, nici descurajat de ceilalţi. Să-i privești de sus (chiar dacă în fundul sufletului îţi dai seama de alte adevăruri) și să nu admiţi o singură clipă că ei te-ar putea domina! Să nu pleci capul în faţa oamenilor, ci numai în faţa lui Dumnezeu!

 

Ieri dimineaţă, joi, au depus pentru Mircea Mitu Georgescu și Băllan. Apoi pe Mitu l-au mai chemat după masă ca să iscălească pe verso-ul paginii dintâi, care nu fusese iscălit. Ricu Stahl a venit mai multe zile la rând și acum nu mai poate veni. Mariuca aduce mâncarea la 12 ½: i-a făcut lui Mircea, împreună cu Sandra și cu Mary, niște clătite cu marmeladă și i le-a adus într-o hârtie pergament și vârâte într-o cutie de tinichea unde s-au ţinut calde. Pe lângă alte lucruri de mâncare, sunt bune clătite calde. Lui Mircea îi plac îndeosebi.

 

Soldaţii îmi dau voie să intru și să i le dau (așa am făcut și ieri), iar Mariuca privește mai de la ușă. Azi vine și Michette[21]. Ședinţa va reîncepe la 3½. Mariuca se duce la masă la Dina Marinescu. Eu mă duc la Michette care stă ceva mai aproape de Tribunal. Stau cu ei la masă, fără să mănânc, pentru că e vineri. Îmi scot pantofii uzi și cineva mi-i pune pe calorifer. Mă cântăresc pe cântarul Michettei: 50 kg fără pantofi, în fustă groasă de tailleur. Mă înfășor în șaluri ca să mă încălzesc. Doctorul a auzit că Tito a venit aci ca să puie la cale constituirea unei Confederaţii Balcanice, că Regele nu are să mai vină, ori are să vie ca să abdice. Mă întorc la Tribunal la 4, pe un drum scurt, prin zăpada moale și curată. Ninge mereu. Când ajung la Tribunal, mă întâlnesc cu soldaţi înarmaţi cu puști. Unii stau la colţurile străzilor. „Dar ce păziţi aici?” întreb eu, ca prostul, pe unul din ei care se arată deodată înspăimântat de întrebarea mea. Cât am trecut podul, văd că se formează cordonul de soldaţi în spatele meu. Noroc că am ajuns la Tribunal.

 

Dl Gică Pascu a depus pentru Mircea, chiar acum. A venit de vreo patru ori și azi dimineaţă a lipsit, așa încât i-am telefonat eu de la Michette. Mi-a spus că e foarte răcit, totuși a venit, cu temperatură. Mărturisește și Băncilă. Apoi Șerban Cioculescu, chemat de Strihan[22], din propria lui iniţiativă vorbește și mărturisește și pentru Mircea. Buni băieţi. Să trăiască și Dumnezeu să-i ajute! Băncilă e așa de bun! Din toată sărăcia lui, mi-a dat și două becuri electrice pentru Mircea, când a auzit că-i trebuiau. E unul din lucrurile cele mai rare în momentul de faţă.

 

Azi e puţină lume. Soldaţii nu te lasă să treci. Tito e bine păzit. Pe la 7, cred, se ridică ședinţa. Mai stau puţin, apoi mă hotărăsc să plec. Afară, soldaţii nu mă lasă să trec. Nu se poate merge decât în jos spre Calea Rahovei. Ce să fac într-acolo? Ma întorc în Tribunal. Rămânem numai câteva persoane: Angela Petrescu, Doamnele Marin și Constantin, Liana Georgescu (fata generalului). Soldaţii pleacă. Rămân câţiva paznici. Ai noștri sunt închiși în sala de ședinţe, noi pe dinafară, pe sală. Încetul cu încetul, cu ajutorul paznicilor îmblânziţi, și sub supravegherea lor, reușim să aducem pe ai noștri la ușa sălii de ședinţă. Angela și cu sora ei stau de vorba cu I.C. Dna Marcu cu Marcu, Dna Constantin cu Constantin și eu cu Mircea. Mircea mă cheamă lângă el. Triste et un peu decevant dans ses propos. La un moment dat îmi spune despre fetiţe: „Să nu se mai gândească la mine, să-și închipuie că am murit”. Îi spun atunci că cred că el trăiește mult mai intens și mai adevărat din cei ce nu sunt închiși. „Așa este”, îmi răspunde Mircea. Și găsește astfel prilejul să spună mai multe lucruri din viaţa de la Aiud, dar pe fugă. Îmi spune și cât de drăguţ și de bun a fost Dr. Tomaicu pentru el. Dar și el și-a dat mâncarea, injecţiile și vitaminele unor oameni de acolo ca să le scape viaţa. Se aud pași. Paznicii ne roagă să ne depărtăm, căci se tem de o inspecţie. Au venit să-i ia. Ne ducem și noi acasă. Sfânta Parascheva ne-a ajutat!

 

Sâmbătă 20 decembrie

 

Sculată dis de dimineaţă, fug la Tribunal și dau lui Mircea laptele, mere și sandwichiuri, apoi fug spre școală. Sunt amărâtă. Trec prin Cișmigiu, dea lungul, de la un cap la altul. E ca un vis alb. Mi se odihnesc gândul și sufletul. Parcă îngeri plutesc alături de mine. La școală. Sandra m-a înlocuit acum două zile, ieri n-am avut decât o singură oră, azi Dna Carabaș îmi are grija. E bună și drăguţă. Dar, de la Dra Persu nu pot primi niciun ban. Mă reped până la o modistă cu căciuliţa mea să mi-o potrivească. Apoi, fuga la Tribunal. Mircea a vorbit. A depus pentru Netta[23] și pentru Ghiolu. Mi-e necaz că nu l-am auzit. Ah, Doamne, ce să-i faci? Așa a vrut Dumnezeu. Dna Jienescu află că am alergat degeaba pentru bani și mă împrumută cu 1000 lei. Angela I.C. mă împrumutase ieri seară cu 100 lei, îi dau azi înapoi. Mariuca vine la ora mesei. Aduce lui Mircea cartofi prăjiţi într-o cutie de metal, înfășuraţi în pergament. Sunt încă buni, calzi. Intru și îi dau chiar eu lui Mircea care se bucură grozav. Apoi intră Mariuca, cu mâncare și cu o sticluţă de vin adusă de Michette. Stă de vorbă cu Mircea și e încântată. O las să se ducă acasă, iar eu mă duc la Michette, dejunez la ea și ne întoarcem amândouă la 4 la Tribunal. Zăpadă minunată. Rechizitoriul lui Stavrescu pentru toţi – foarte bun. Pare o pledoarie în favoarea lor, adică e drept și obiectiv. Cum se face asta? Doamne! Doamne! La 6 se ridică ședinţa. Venim pe sală și stăm mult aici. Michette stă și ea. Fetiţele intră, chemate de un paznic, și vorbesc mult cu Mircea. Mircea le citește versuri. A scris mult în închisoare. Sandra și Mariuca îmi spun că le-a citit o baladă minunată care e cea mai frumoasă poezie românească pe care au auzit-o. Le spune că a citit un mare număr de cărţi: 360? Ori 160? Se vede că toate cărţile care se găseau în închisoare pe la diferiţii deţinuţi au trecut și pe la el.

 

Michette pleacă. Rămân singură pe bancă. Apoi fetiţele ies (au intrat, au stat, au ieșit, apoi iar au intrat) pentru a doua oară. Iată și pe Mircea că iese cu încă doi deţinuţi, escortaţi toţi trei de paznici. „Erai aici? Singură? De ce nu intri și tu?” Eu nu intrasem ca să nu stric „rostul” fetiţelor care-și aveau înţelegerea lor cu paznicul. Intru și eu. Mircea spune: „Hai să mâncăm împreună” și întinde în faţa noastră, pe pupitrul unei bănci, hârtii cu tot ce are: tobă, unt, slănină, costiţă, brânză, pâine, mere. Ne așezăm toate trei pe trei scaune în faţa pupitrului, iar el de partea cealaltă, pe scaun în faţa noastră. Și mâncăm. E foarte trist, Mircea. În jurul ochilor e o tristeţe mare, adâncă, iremediabilă, parcă. „Tu mai râzi câteodată? Ai poftă să râzi?” îl întreb eu. Îmi mai spune: „Mă uitam în dosarul meu adineauri, la tot ce am lucrat eu, și-mi era așa necaz cât am lucrat, ca să ajung aici!” Îmi spune ce lucruri îngrozitoare a văzut la Aiud. Mureau câte 4-5 oameni pe zi, de foame. Se umflau și mureau. Alţii înnebuneau. Unii erau mâncaţi de vii de șobolani: când erau foarte bolnavi, erau vârâţi într-un fel de pivniţă unde îi mănâncă șobolanii. Și ieri mi-a spus: A cote de ce que j’ai vu là, les „Souvenirs de la Maison des morts” ne sont rien… Ne întoarcem, fericite că l-am văzut și că am stat de vorbă cu el, dar foarte întristate. Mariuca e pe gânduri și tristă, tristă, tristă…

 

Duminică, 21 decembrie

 

La noi în casă, o mare harababură. Sandra n-a apucat să spoiască pereţii în hall-living room. Numai odăiţa verde rămâne verde și odaia de culcare e neatinsă, pentru că a fost vopsită astă toamnă. De dimineaţă așez lucrurile în odăiţa verde, ca să pot primi azi. Mă duc la Biserica italiană, unde apuc sfârșitul slujbei, apoi la modista din Str. Berthelot ca să-mi iau căciuliţa. Mâncăm târziu. Vin la mine astăzi: Marie, Ioura, Andrei Kulibin[24], Cocuţa Rosetti[25], Vicky Râmniceanu, Maricel Holban[26], Vatzica, Radu[27].

 

Luni, 22 decembrie

 

Rechizitoriul lui Pora, la 10. Vorbește de Cancicov[28], apoi trece la Mircea și vorbește minunat de cinstea, de calităţile lui, de puterea lui de muncă. Nu mai regăsesc acum nici emoţia, nici impresia pe care am avut-o când l-am auzit vorbind, nici cuvintele procurorului care mi-au mers toate la inimă și credeam că mi se întipăriseră în minte pentru totdeauna. Mă făcusem mică pe bancă, între celelalte neveste care își așteptau rândul. Nu știu Mircea ce-o fi simţit. Cred că a fost pentru el o mângâiere să audă totuși spunându-se din locul de unde cu un an mai înainte nu i se aruncase decât acuzări, vorbe prin care acum se recunoștea adevărul. Dar cred că, cu cât mai mult îl ispitește nădejdea, cu atât mai mult se ? și vrea să-i stea împotrivă, ca nu cumva mai crudă și mai mare să-i fie apoi dezamăgirea. Căci unii, ca avocatul Raţiu, îţi spun că va fi fără doar și poate eliberat. Iar alţii, că nu trebuie să ne facem iluzii, și că rechizitoriul procurorului nu înseamnă nimic. Pora vorbește, vorbește, cercetează activitatea și vina fiecăruia în parte. Ajunge la generalul Șova[29]. Pe când vorbește de el, intră un domn pe ușa din fund, și spune ceva la urechea Președintelui, care sans aucune ceremonie, întrerupe pe procuror în mijlocul frazei și suspendă ședinţa. „Curtea” se retrage pe ușa pe care a intrat întrerupătorul, și peste câteva clipe o urmează și cei doi procurori. Iar noi rămânem uluiţi. Eu, cel puţin, neobișnuită cu treburile magistraturii, sunt uluită bine. Mi se pare extraordinar ca prestigiul procurorului să fie așa de puţin respectat. Să-l întrerupă în mijlocul frazei!!!! Mă întreb cu frică dacă nu cumva ne vom fi bucurat degeaba, dacă nu a venit deodată un ordin care să răstoarne toate, dacă procurorul, același procuror care a vorbit drept și cinstit până acum, nu se va întoarce și nu va schimba deodată tonul răsturnând tot ce a spus și acuzând cu vehemenţă pe Mircea și pe toţi ceilalţi. Doamne, ce are să se întâmple?

 

Și astăzi, sala plină de lume. Mareș[30], Bușilă[31], fiind aici, sunt și familiile lor, ca și în zilele trecute; vine și Gogu Georgescu, muzicantul, care-l admiră pe Mircea și îl găsește frumos și întinerit. Pe de altă parte, pentru a treia oară în săptămâna asta, aud lângă mine vorbele: „Cum s-a încovoiat Mircea!” Este o avocată blondă și dichisită. Îi explic că se ţine așa, dar că nu e încovoiat. Mai deunăzi, Dna Boldur s-a plimbat cu mine pe săli și mi-a spus cât de mult îl admiră pe Mircea și că nu se îndoiește că va ajunge unul din cei dintâi oameni ai neamului nostru, după experienţa asta care l-a împlinit și l-a adâncit și ale cărei efecte se vor uni în el cu puterea de convingere și de electrizare a oamenilor cu care este el dăruit.

 

Pora se reîntoarce la locul lui, Stavrescu de asemenea. Curtea reapare și Pora îţi sfârșește rechizitoriul în linia începută, pe cât se arată. Ședinţa se ridică devreme. Aștept pe Mariuca să vină cu un borcan cu orez cu lapte. A venit Michette și a adus și ea de mâncare. Este și Radu aci. Așteptăm mult, mult, mult, Abia după ora 2 sosește Mariuca cu borcanul ei. Mircea, cu care am stat un pic de vorbă adineauri și care făgăduise că are să-mi citească și mie din poeziile lui, refuză orezul cu lapte. E târziu, de altfel, și ei trebuie să plece. A venit să-i ia. Borcanul cu orez cu lapte se plimbă de la Mariuca la mine, de la mine la Mircea, de la Mircea la mine. Iată-i că pleacă, pe scara cea mare. Strihan, căruia i-am dat borcanul și care a început prin a-l lua, sfârșește prin a-l depune pe una din treptele scării ce coboară în Sala Pașilor Pierduţi. Mariuca plânge de nu mai poate. Dna Manea se înduioșează și zice de o mie de ori „săraca”, „săraca” până ce mi se urăște și îi spun să n-o mai vaite și să n-o mai bage în seamă. Ieșim din Tribunal și Mariuca, în loc să vie cu noi, o ia la stânga. Mă duc după ea și o ajung în dosul Tribunalului, unde ai noștri s-au și urcat în mașină. Mariuca își trage gluga pe nas ca să nu se vadă că plânge. Michette și Radu ne ajung și ei, din urmă. Mircea, încăpăţânat, face pe indiferentul. Mariuca, încăpăţânată, e furioasă și desperată. Dl Bușilă are un aer blând și bun și cred că i se rupe inima de scena asta ciudată. Pe când Mircea face „le détache”, de plus belle, eu, neștiind ce să-i mai spun, îi zic: Păi doar că-ţi seamănă! E încăpăţânată ca tine, ca e fata ta. Formulă pe care Mircea o întrebuinţează numaidecât, râzând, ca să glumească cu Mariuca și să o mângâie puţin. Camionul pleacă. Radu vine la masă la noi. Mâncăm în mijlocul casei pline de var, printre mobilele în dezordine, dar la o masă pusă cu grijă. Mariuca nici nu vrea să se atingă de orezul cu lapte, care e foarte bun.

 

Marţi 23 decembrie

 

La școală să iau leafa: 9600, din care datoresc 3000 la școală. Sfântul Anton, la catedrală. O clipă la Nadia Duca[32], unde e și Radu Roșca[33]. După masă mă duc pe jos până departe, la Dna Jienescu, să-i dau cei 1000 lei datoraţi. Noroi mare. Casa Dnei Jienescu e o perfecţie de grijă și de curăţenie. Pereţii cu fildeșul, cu o dungă portocalie pe sus. Mobilele de lemn, de aceiași culoare. Ea stă, cu fata ei, în odăile de sus, care erau numai odăi de culcare. Jos au închiriat.

 

Fetiţele au căutat pom de crăciun. Caut și eu dar nu sunt decât vreo doi, trei, cu niște crengi rare, slabe, urâte.

 

Nu mai pot de oboseală. Odăile tot nu sunt gata. Mă urc în pat și cert bine pe fetiţe. Mariuca în halat, cu turban pe cap, cu chipul atrofiat cu var și cu humă, vopsește tavanul în biroul lui Mircea. Sandra a lucrat toate zilele astea și nu mai poate. Noroc pentru ele că, după ce le cert, adorm. Și dorm dusă până la ziuă. Astfel, au putut isprăvi vopsitul odăilor și s-au și spălat pe cap.

 

Miercuri 24 decembrie

 

Maria freacă parchetul și mobilele. Ioana ne face o vizită de dimineaţă și aduce fetiţelor câte un calendar delicios. Noi nu putem dărui nimic de sărbători. Sandra aleargă după un pom de crăciun. Eu mă duc la Văcărești, cu sacul de piele plin cu merinde. Pe drum, pierd broșa cu păsărică, pe care Elencuţa Văcărescu[34] o trimisese anul trecut Sandrei. Michette mă asteaptă la poarta închisorii.

 

Angela Petrescu, Dna Jienescu, sunt acolo. Nu se primește nimic. Disperare. Unii au plecat. Dna general Stoenescu a avut autorizaţie specială. Mai sunt și alţii, din alte categorii, care așteaptă. Vedem pe Neacșu, venit în vizită. Paznicii ne spun că nu e nimic de făcut și că trebuie să plecăm. Sună clopotul de închidere sau de masă. Pe jos, noroi și frig. Dar cerul e o minune. Soarele apune și învăpăiază norii prelungi ce-i stau deasupra. Noi tot nu plecăm. Sosește un automobil. Coboară un domn. „Ca, c’est Russu”, spun eu Michettei. E acum sub-director al tuturor închisorilor. Hotărăsc să-i vorbesc și, când se arată, îi ies înainte et je lui supplie. Îi spun că îl rog pentru Mircea, îi amintesc că a fost la Aiud, că e cel mai slab, că e Crăciunul. E foarte amabil și mă roagă să aștept cinci minute. Și, într-adevăr, ne dă voie cu condiţia să ne aliniem în ordine și să nu dăm bani deţinuţilor, ci numai lucruri de mâncare. Intru cea dintâi, cu Michette. Îi trimet totul, în valizuca mea de piele, și o listă. Peste zece minute, primesc valuzica goală și lista cu mulţumiri și cu urări de la Mircea. Intră și Dna Jienescu, și toată lumea. Slavă Domnului!

 

Seara e minunată: cerul curat, luna în toată minunăţia ei, stele. La 6 ½ sunt la Dna Miclescu care mă așteaptă împreună cu Cocuţa. Cafea neagră, cozonac și conversaţie. Mai e o doamnă cu un chip rotund. Nu știu cum o cheamă. La 9 mă duc cu Sandra și Mariuca la Jenica[35]. E ziua ei. Vreo 20 de persoane, printre care Istrati cu […], Tantzi și Titi Joja[36], Sofica V. Cântăm colinde, ca în ASCR altădată. Un pom mic de Crăciun într-un colţ. Ne întoarcem la miezul nopţii, pe o lună minunată. Nu avem pom de Crăciun. Tudoriţa – portăreasa – ne-a făcut cozonacii. Maria și Aurica au muncit din răsputeri. Casa e curată și e rânduită. Mă culc la 3, iar Maria cu Aurica la 4. Doamne, ajuta!

 

Joi 25 decembrie Crăciunul

 

La mulţi ani cu fericire!

 

Ieri seară am aprins o lumânare la Biserica Sfinţilor. Vreme frumoasă. Ar fi trebuit să merg la Biserică. Mâncăm la Michette, toate trei. Sandra și Mariuca rămân cu Biru până seara. Eu, întorcându-mă acasă, mă abat pe la Părintele Alecu și stau cu el și cu preoteasa până la 8. Seara, acasă.

 

Avem cozonaci minunaţi, făcuţi de Tudoriţa cu făină de la Mitu, ouă de la Mitu și de la Nadia Duca, margarină dintr-un pachet […], ulei pe cartele, zahăr pe cartele, lapte cumpărat de mine.

 

Vineri 26 decembrie 1947

 

Mă duc la Sfânta Vineri. Ajung la sfârșitul liturghiei. E ziua Maicii Domnului astăzi: Soborul Preacuratei Fecioare Maria. Am impresia că astăzi aflu pentru prima oară lucrul ăsta. Îmi pare rău că n-am fost ieri și astăzi mai mult la Biserică. Zi minunată. Soarele sclipește. Adevărată sărbătoare în aer. Radu mănâncă la noi. Avem sarmale minunate și o friptură de porc, tot de la Mitu (și carnea din sarmale a fost de la el). Dar n-am putut să cumpăr mere, că n-am avut bani, nici brânză. Cocuţa mi-a dat o sticlă de vin alb dulce care e o minune, un fel de Barsac.

 

Merg la ceai la Nadia Duca. Văd o mulţime de cucoane: Marguerite Brătianu, Dna Costinescu, Irene Procopiu[37], Dna Bușilă, Dna N. Ottescu, Dna M. Duca, Dna Prodan. Ella Băicoianu le vorbește de evenimente și de „ce se poate vinde”. Dna Costinescu și-a vândut un inel de platină cu un briliant de 2 carate înconjurat de pietre scumpe pe 12000 lei. Pe un Grigorescu s-a oferit 6000 lei. Levy (?), anticarul, nu vinde nimic, dar a vândut din colecţia lui, un Andreescu cu 360000 lei și un alt tablou cu 40000 (nu știu de cine). Au fost oferite de către Stat lui Tito. Vreme minunată.

 

Sâmbătă 27 decembrie

 

De dimineaţă, la Biserica Sf. Ștefan, la doi pași de noi. Mariuca vine și ea și ne întoarcem apoi acasă, căci a venit Pampica cu Pampicul să ne facă o vizită. Pampicul e foarte drăguţ, vioi, cu obrajii roșii. Slavă Domnului!

 

Ies iarăși la 3 ½. A plouat. E apă și noroi. Plouă iar. Mă duc la cimitir, de ziua lui Ștefănică. Am așa de puţini bani încât nu pot să iau decât o lumânare și două ramuri de mahonia. Aprind lumânarea și pun o ramură de mahonia la Maman și Ștefănică și duc altă ramură la socrii mei. Pe crucea albă n-a mai rămas aparent decât numele socrului meu, celelalte s-au șters. La bunicii mei nu pot duce decât două frunzuliţe de mahonia, rupte dintr-una din ramuri.

 

Întâlnesc pe Radu. Plouă. Plec cu Radu. Luăm un tram. Plouă cumplit. Mă duc în Strada Olteni. Pom de Crăciun pentru fostele profesoare de la Școala Anglicană. Olteni 42. E cald. O sală mare, scaune, pom de Crăciun, un tablou cu Iisus Hristos (portret), două inscripţii mari, una din Vechiul, alta din Noul Testament. Pe scaune, multe, multe ovreicuţe, foste eleve ale școalei anglicane. Bucle și buclișoare, cercei, mărgele, inele, blăni, chipuri frumușele, pudrate, îngrijite, alintate. Dintre profesoare: Dna Harnik (Melle Wuscher), Melle Juliand, Dna Antoniu, Dra Suciu, Dra Dănilă. Cântăm colinde și psalmi. […] Apoi, o Dnă…? ne mulţumește. A fost directoarea școalei de la Olteni. Aici este acum misiunea norvegiană. Pastorul citește Evanghelia Nașterii Domnului după Luca, apoi ţine o predică lungă. Noi cântăm, fosta directoare ne mai mulţumește, apoi fostele profesoare se urcă sus. Eu stau o jumătate de ceas; alături, în sufragerie, e o masă așezată pentru ceai, cu tot felul de bunătăţi. Dar am promis că mă duc la Marie.

 

Plec prin apă și prin noroi. Ce mai noroi! Tram 19 până la Brătianu, apoi pe jos. La Marie, îmi scot pantofii și mă urc în fundul divanului. Marie îmi dă papuci de lână și mă înfășoară în plaid. Ceai, cozonac. Sandra și Mariuca stau de vorbă cu Andrei. Ne întoarcem acasă pe la 9 ½ cu un borcan cu miere pentru Mircea, cu un cozonac pentru noi. Aflu că Marie a dat câte 500 lei fetiţelor. Cea mai săracă și cea mai darnică.

 

Duminică 28 decembrie

 

Mâncăm foarte bine la Vatzica. Am întâlnit pe drum pe Alice și pe Mihai Râmniceanu. Nu-i văzusem demult. Cam turtiţi mi s-au părut. Ne întoarcem pe la 5 acasă. Cocuţa Rosetti vine și luăm ceaiul împreună. Vreme frumoasă. Lună plină.

 

Luni 29 decembrie

 

Ne ducem la Dna Manolescu[38] de la 5 ½ la 8. Pampicul e nostim și drăguţ. Vreme frumoasă. Lună minunată.

 

Marţi 30 decembrie

 

Zi de primăvară. Aerul e cald. Soare și senin. Ies cu Mariuca. Sunt slabă și palidă. De două zile mă deștept cu grijă cumplită, nu am niciun ban, ce-o să mă fac? Mă strânge de cap ca un clește. Azi dimineaţă duc o sticlă de parfum Scandal de Lanvin și o las în consignaţie la parfumeria „Succes” de lângă Biserica Italiană. Dar și acolo trebuie să dau 50 de lei pentru timbru. Noroc că are Mariuca 500 de lei de la Marie și mă împrumută. Mergem la Nadia Duca. Colonelul Polizu, Dna Negulescu, Radu Roșca, sunt la ea. Ne dă aperitive. Apoi, la Sfântul Anton, la catedrală. Ieslea cu Nașterea este așezată încă de marţea trecută. Trecem pe la școală: nu am curajul să cer Dnei Persu acont din leafă și ne întoarcem cum am plecat, doar că Nadia mi-a dăruit o bucată mare de brânză, telemea, și un fel de afumătură de pus în mâncare (nu multă carne). După masă, mă duc în fundul Căii Floreasca unde caut în zadar strada unde stă o Dnă căreia i-a fost încredinţat L’Heure Bleue de Guerlain pe care nu l-a vândut. Apoi ajung la Dna Harnik, care mă așteaptă la ceai. Are doi copii nebunatici care mănâncă nu știu câte bucăţi de zahăr una după alta. Pe când sunt acolo, sună telefonul și Dna Harnik are un aer grozav de copleșit și de întristat la telefon: i se anunţă că Regele nostru a abdicat. Mă duc la Miclești unde găsesc pe Dna Miel cu Bati, Cocuţa, Lily Beller, Georgeta Sturdza, Yvonne Miclescu (Pallady). Altele ieșeau când veneam eu: Vicky Râmniceanu, al cărui bărbat a fost comprimat chiar astăzi, Betzi Manolescu și nu mai știu cine. Se zice că steagul tot mai este deasupra Palatului. Acasă, Mariuca e tristă de tot. Sandra îmi spune că ea a pierdut din puterea de a se emoţiona și că nici n-a plâns la vestea abdicării. E drept că am trecut prin atâtea lucruri! …

 

Miercuri 31 decembrie

 

Niciun ban, de nicăieri. Mă deștept, ca în toate zilele astea, strânsă de gât și de cap de grijă. Ce am să fac? De unde o să vină? De obicei, Dumnezeu îmi trimitea. Acum totul s-a închis. De la Alexandra nu mai poate veni nimic. Prietenii nu au. Abia pentru ei. Cei ce dădeau aveau mai mult decât le trebuia. Numai Mitu și Zoica deoparte și Marie cu Iura de altă parte au rămas adevărat darnici, din puţinul ce-l au.

 

Azi plouă cu găleata de dimineaţă până seara. Nu ies deloc. Mariuca se duce dimineaţa și ia parfumul de la Dna Petreanu. Sandra e poftită de dimineaţă de Charles la un concert al Dnei de la Bruchollerie cu orchestra. Maria se împrumută la Stănică cu 40 de lei ca să ne putem cumpăra pâinea. Mariuca mi-a împrumutat ieri banii ei de am cumpărat o sticlă de vin. Sandra tot așa, a plătit o datorie pe care o aveam către Dra Luci. Radu vine pe la 3. Îmi dă și el 40 de lei cu împrumut. Lorica Vasilescu îmi face o scurtă vizită și ne poftește pe toate trei să mâncăm mâine seară la 8 la ei. Mitu îmi trimite un coș cu mere și o pungă cu orez. Primim un dar asemănător de la Anton G(olopenţia). Maria face cozonaci pentru care am tot ce-mi trebuie. Sandra și Mariuca sunt poftite și după masă la concert de Charles. Plouă de toamnă. În casă e cald. La 12 noaptea, bem vin și mâncăm cozonac. Să ne dea Dumnezeu un an bun, să se întoarcă Mircea și să se îndrepte lucrurile!

 

Charles vine la 12 ½ noaptea cu discuri și cu gramofonul lui și acum ascult Matthäus-Passion de Bach. Ne întrerupem de două ori: mai întâi, luă foc și arse o perdeluţă de la fereastra biroului, unde Sandra a instalat niște crăci de brad cu lumânări. Charles a stins focul. Fără el ar fi ars casa, cred. Apoi, au trecut niște oameni cu buhaiul și au cântat urări în curtea de peste drum. Am deschis fereastra și i-am ascultat. În niciun an nu au fost atâţia colindători de toate felurile. Doar cei cu steaua umblă cu stelele dar fără lumină. Și acum se aud din nou „bicele” de Anul Nou. Mâine, toţi comuniști sunt mobilizaţi. Nu am radio, dar îmi vin zvonuri de ici, colo. Se vorbește de Mihail Sadoveanu și de Dimitroff[39] ca președinţi ai Federaţiei Balcanice. Voitec[40] nu mai e Ministru de Instrucţie […]. Se pare că unii funcţionari au depus jurământul azi dimineaţă. Eu nu știu nimic. N-am cumpărat ziare și nu am radio. Aflu că la radio Regele Mihai nu mai e decât Mihai de Hohenzollern și că e ponegrit. Nimic nu mă miră. Mă întreb ce va mai fi, ce se va mai petrece? Ce gând are Dumnezeu cu noi? Ce-o fi făcând Mircea acum, în închisoare?

 

Suntem de două ceasuri în Anul 1948, 1 ianuarie, joi. Să dea Dumnezeu să se întoarcă Mircea cu bine între noi și să scăpăm de necazuri. Să ne ajute Dumnezeu! Și să ajute pe toţi cei ce ne-au ajutat cu inimă curată și cu gând bun, și pe Niniche[41], și pe Radu cu ai lui, pe Michette, pe Năică, Biru. Să aibă Dumnezeu în paza lui pe Mitu cu Zoica[42] și pe toţi prietenii, pe Marie, Ioura, Andrei, Cocuţa, Batzi, Anton[43]. Să binecuvânteze Dumnezeu casa noastră și ţara noastră și să o scape de nevoi, de necazuri și de primejdii și să ne dea iarăși bucurie și zare deschisă, lumină și inimă plină și nădejde bună!

 

Și tu Mircea, ce zici? Ce faci acolo în închisoare? Să vii cu bine la noi, să vii cât mai curând, cu bucurie și cu voie bună! Și să-ţi dea Dumnezeu noroc, sănătate și ani mulţi fericiţi!”

[1] Nicolae Stoenescu (1890-1959), general al Armatei Române și Ministru al Finanţelor în guvernul Antonescu între ianuarie 1941 – septembrie 1942. În octombrie 1946 a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică pe baza aceleiași legi de pedepsire a criminalilor de război și a celor vinovaţi de dezastrul ţării. În actele procesului, depoziţia lui Nicolae Stoenescu este consemnată pe 18 decembrie.

[2] George Pascu, avocat și funcţionar, membru al Delegaţiei române de la Conferinţa Tratatului de Pace de la Paris din 1946.

[3] Vasile Băncilă (1897-1979), profesor de liceu, revizor școlar, director în învăţământul secundar, apropiat de Nae Ionescu, publicist cu apariţii în Ideea europeană, Gândirea, Rânduiala și alte reviste.

[4] Șerban Cioculescu (1902-1988), profesor universitar, critic și istoric literar.

[5] Stavri Ghiolu, inginer și profesor universitar, subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale între august 1941-august 1944, condamnat la 8 ani de închisoare.

[6] Gh. Jienescu, (1894-1971), general, subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naţionale în timpul guvernării Antonescu, condamnat la 20 de ani de temniţă grea.

[7] Constantin St. Constantin (1891-1948), general al Armatei Române, subsecretar de stat al Ministerului Apărării Naţionale în guvernarea Antonescu (18 noiembrie 1941-20 aprilie 1943; 20 aprilie-15 iulie 1943), condamnat la 10 ani de temniţă grea.

[8] Nicolae Stavrescu, magistrat, procuror în procesul subsecretarilor de stat antonescieni.

[9] Vezi rechizitoriul lui Nicolae Stavrescu în Dora Mezdrea, Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securităţii. Volumul V: Mircea Vulcănescu, Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 325-327,

[10] Ion Pora, magistrat, acuzator public al Tribunalului Poporului numit de Lucreţiu Pătrășcanu, procuror în cadrul procesului subsecretarilor de stat antonescieni.

[11] Ionuţ Butoi, „Cazul Vulcănescu”, Convorbiri Literare, Nr. 9, Septembrie 2017, pp. 139-145.

[12] Vezi rechizitoriul lui Ion Pora în Dora Mezdrea, op.cit., pp. 331-333.

[13] Pe 26 martie 1945, în cadrul unei ședinţe a Biroului Politic CC al PCdR cu miniștri comuniști din guvernul Groza, Lucreţiu Pătrășcanu se plângea că nu are suport intern pentru procesele criminalilor de război: „în chestiunea criminalilor de război, merge slab cu instrucţia. Nu avem material. Nu ajungem să strângem mărturii chiar de la oamenii noștri. V-am rugat: puneţi chestiunea. Chestiunea aceasta a criminalilor de război nu este numai a Tribunalului Popular. Trebuie pusă în toată presa și organizaţiile noastre. Trebuie mobilizată toată lumea. Vă rog să se de aceasta la agitprop ca o chestiune specială altfel vom avea o acuzare slabă și nu vom avea procese de mare amploare politică”. Vezi în R. Ciuceanu, C.M. Lungu (coord.), Florin Constantiniu (responsabil de volum), Sever Catalan, Stenogramele ședinţelor conducerii PCR. 23 septembrie 1944-26 martie 1945, INST, ANT, București, 2003, p. 356.

[14] Iată cum definea Lucreţiu Pătrășcanu faptele incriminate de legea 312/1945: „Criminalii de război se împart în mai multe grupuri: 1. Cei care poartă vina dezastrului României, având răspunderea politică, și cei care au comis crime, jafuri, acte de teroare. Din primul grup fac parte toţi cei care au hotărât războiul contra Uniunii Sovietice și Naţiunilor Unite, care au târât România în războiul criminal din Răsărit. Aceștia sunt: Antoneștii și ceilalţi părtași la declararea războiului și care și-au luat răspunderea celor ce s-au întâmplat. Aceștia sunt criminali și vinovaţi. Urmează ceilalţi: 2. Cei care au permis armatei germane să ocupe România. Cei care au luptat pentru fascism și hitlerism și au ajutat armata germană să ocupe România. 3. Cei care prin faptele lor au ajutat sau au dus la pregătirea celor două fapte criminale: declararea războiului și ocuparea ţării de către armata germană. Este deci o răspundere politică, dar faptele lor se încadrează în crime faţă de poporul român. Nu este nevoie să mai dovedim acest lucru (sbl.m.)”. Afirmaţiile erau făcute în 1945, înainte ca procesele criminalilor de război să se fi încheiat. Se remarcă accentul pus pe ideea de responsabilitate politică, vinovăţiile depășind cu mult spectrul actelor îndeobște înţelese drept crime de război: acte de represiune, „crime, jafuri, acte de teroare”. Vezi în Lucreţiu Pătrășcanu, Scrieri, articole, cuvântări. 1944-1947, Ed. Politică, București, 1983, p. 70, 72.

[16] În antologia lui Ilie Popa, Antologia liricii de detenţie anticomunistă din spaţiul românesc, Ed. Fundaţia Culturală Memoria, București, 2016, Vulcănescu este consemnat cu două poezii (vezi la pp. 254-255), care, însă, nu datează din timpul detenţiei sale.

[17] Marin Popescu-Spineni (1900-1997), profesor, geograf, autor în domeniul istoriei geografiei, figurează ca martor pentru subsecretarul de stat Alexandru Marcu, italienist

[18] Dumitru Georgescu sau Mitu pentru ceilalţi monografiști, medicinist, statistician, membru al Școlii Sociologice de la București și coordonator al echipelor ”biologice”, a făcut o carieră la Institutul Central de Statistică.

[19] Henri H. Stahl, sau Ricu, (1901-1991), sociolog, întemeietor al istoriei sociale românești, membru de frunte al Școlii Sociologice de la București.

[20] Eugen Bălan, funcţionar în cadrul Ministerului de Finanţe, secretar general al MF după război, depune mărturie pentru Vulcănescu în proces.

[21] Michette Vulcănescu, sora lui Mircea Vulcănescu.

[22] Petre Strigan (1899-1990), avocat, profesor universitar, subsecretar la Ministerul de Interne (ianuarie 1942-august 1944), condamnat la 10 ani temniţă grea în proces.

[23] Gheron Netta (1891-1955), profesor universitar, ministru de finanţe în guvernul Antonescu, este judecat și condamnat la 10 ani temniţă gea în procesul ”Alexandru Marcu și alţii”. Reabilitat în 2000 de Curtea Supremă de Justiţie.

[24] Familie de ruși emigraţi după revoluţia bolșevică din Rusia, prieteni cu Vulcăneștii.

[25] Cocuţa Miclescu (Rosetti), descendentă a marii familii boierești Rosetti, prietenă din tinereţe a Margaritei Ioana.

[26] Maricel Holban, cercetătoare la Institutul de Istorie al Academiei, traducătoare, a fost și asistenta lui N. Iorga.

[27] (Probabil) Radu Nicolescu, comite de Rosetti, unchi al Margaritei.

[28] Mircea Cancicov (1884-1959), avocat, economist, om politic, membru al PNL, a deţinut mai multe mandate legislative și posturi ministeriale în guverne din interbelic și din perioada războiului. Condamnat la 10 ani de temniţă grea în procesul de faţă.

[29] Nicolae Șova (1885-1966), general, subsecretar al Ministerului Apărării Naţionale din guvernul Antonescu (februarie 1943-august 1944), condamnat la 10 ani de temniţă grea.

[30] Nicolae Mareș (1975-1953), inginer; deputat, Ministru al Agriculturii şi Domeniilor în guvernul Antonescu, septembrie 1940-ianuarie 1941, condamnat de Tribunalul Poporului în același proces cu Antonescu la 10 ani de temniţă.

[31] Constantin Bușilă (1877-1950), inginer, Ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Antonescu (iulie 1941-octombrie 1943), condamnat de Tribunalul Poporului în același lot cu „Antoneștii”.

[32] Nadia Duca, a doua soţie a lui I.G. Duca, premierul liberal asasinat de legionari.

[33] Radu Roșca, fiul din prima căsătorie al Nadiei Duca.

[34] Elena Văcărescu (1864-1947), scriitoare română la Paris, membră de onoare a Academiei Române.

[35] Eugenia (Jenica) Axinte, membră a Asociaţiei Studenţilor Creștini Români (ASCR), colaboratoare a Buletinului ASCR, căsătorită cu Paul Costin-Deleanu.

[36] Constantin Joja (1908-1991), membru ASCR, arhitect.

[37] Irina Procopiu (1873-1954), doamnă de onoare a Reginei Maria. Recent, la Editura Polirom (2016) a apărut jurnalul său, Pagini de jurnal (1891-1950), în care se regăsesc și celelalte doamne din înalta societate menţionate de Margarita Ioana.

[38] Secretara lui Mircea Vulcănescu de la Ministerul de Finanţe. „Pampicul” era fiul său.

[39] Gheorghi Mihailov Dimitrov (1882-1949), lider comunist bulgar, lider al Cominternului.

[40] Ștefan Voitec (1900-1984), om politic, membru al Partidului Social Democrat, apoi al Partidului Comunist, a îndeplinit funcţia de Ministru al Instrucţiei în guvernele pos-23 august 1944..

[41] Alexandra Fălcoianu, mama Margaritei Ioana.

[42] Dumitru (Mitu) Georgescu și soţia sa.

[43] Anton Golopenţia (1909-1951), sociolog, membru postum al Academiei Române, director al Institutului Central de Statistică, membru de frunte al Școlii Gustiene. Arestat și anchetat de Securitate în conexiune cu dosarul Pătrășcanu, moare în timpul anchetei în spitalul închisorii Văcărești.

Revista indexata EBSCO