Jan 7, 2019

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Noica între căutări și neliniști (I)

Anul 1970 a marcat, se pare, o cumpănă în viaţa lui Constantin Noica. Ajuns la o vîrstă relativ înaintată, gînditorul se autoexamina, iar ceea ce găsea nu îl mulţumea. Spunea despre sine că „… nu se iubeşte. Îşi vede viaţa, natura sa morală, fiinţa sa în spirit, şi nu se iubeşte”[1]. Notaţia transcrie o criză interioară. El înregistrează acum şi „Prăbuşirea în sine. Cum să vrei identitatea?”[2] Senzaţia intimă este una de implozie. În această surpare invizibilă dinspre exterior identitatea îşi pierde coerenţa şi reazemul. Noica ştie că „Nu te poţi relua, nu te poţi prelungi cum eşti. Problema lui Sein-zum-Tode este de fapt a lui Sein-zum-Leben[3]. Ceea ce ai fost pînă la un moment dat a luat sfîrşit. Să fii întru moarte se traduce pentru el într-un să fii întru viaţă. Nu este vorba despre un sfîrşit, ci de un nou început. Dar „Cum să vrei mai mult; cu ce drept să vrei mai mult?”[4] Care să fie întemeierea pentru aşa ceva? Pe ce pîrghie să sprijini autoreinventarea, înnoirea radicală de sine? Aceeaşi frămîntare era formulată şi în alţi termeni, în plan cultural: „Cum să ieşi din pătimirea, altminteri binecuvîntată, a culturii? Cum să obţii actul, pe care în anii tineri îl ai prea devreme şi pe urmă rişti să-l amîni prea mult?”[5] Răspunsul îl dădea tot atunci, în vara lui 1970: „Să nu mai laşi ca lucrurile să vină spre tine. Să mergi spre ele. Să iei tot atît, dar nu pentru că ţi se dă, ci pentru că ai dinăuntru şi pentru gîndul tău nevoie”[6].

O zare de lumină se întrezăreşte acum în proiectul de a continua, dincolo de orice aparenţe nefavorabile. „…Trebuie să fii mai departe. Nici o limită nu interzice nelimitatul.// Limitaţia ce nu limitează. Pierderea ce nu sărăceşte. Înfrîngerea ce nu frînge destine”[7]. Gîndul filosofului se luminează la descoperirea faptului că există limite care nu au nimic definitiv, care nu sînt obstacole de netrecut şi care deschid spre zări infinite. El realizează că tot ce a pierdut de-a lungul vieţii nu l-a sărăcit, ci i-a oferit o experienţă şi un prilej de meditaţie îmbogăţitoare. Eşecurile suferite – de la închisoare şi pierderea unor manuscrise preţioase (prin confiscare poliţienească) pînă la interdicţia parţială de a publica – nu l-au înfrînt, nu au făcut să moară ceea ce germina în bel ca energie şi nevoie de creaţie culturală. Îi rămînea să mai descopere doar „Ce e de făcut cînd nu mai e nimic de făcut”[8] devine, în aceste împrejurări, tema de reflecţie prioritară pentru un Constantin Noica aflat în pragul iminentei pensionări, a retragerii din viaţa activă. Problema lui Noica devine acum „A intra în rezonanţă – ca yoghinul prin respiraţie – dar cu ce?”[9] Întrebarea denotă aşteptarea încordată a ideii, a temei revelatoare. Iar decantarea care a dus la răspuns nu a survenit de pe o zi pe alta.

Aflat într-o cumpănă personală, adus în situaţia de a decide ce va face mai departe, Noica a simţit nevoia unei consultări cu un duhovnic. În 5 iunie 1972, aflat în mănăstirea lui Rafail, după o lectură din Olivier Clément, solicită o întrevedere cu Părintele Sofronie, probabil stareţul mănăstirii. „Îmi dă ascultare şi, înţelegînd lucrurile, aduce cuvîntul deslegării”[10]. Mai tîrziu, în aceeaşi zi, are o convorbire în acelaşi sens şi cu sora Elisabeth. „Înţelege şi ea, lasă deschis totul, şi ea”[11]. Ceea ce va fi discutat Noica cu ambii trebuie că a rezonat cu ceea ce avea să vorbească în 13 iunie şi cu Marina Mititelu: „Îi spun ce am făcut, de ce am ieşit din teatralism şi-i cer înţelegere pentru oamenii de cultură”[12]. Ce înţelegea Noica prin „teatralism”? Poate evoluţiile la scenă deschisă pe piaţa culturală a României. Poate părăsirea unei opoziţii trufaşe asumate vizibil la ordinea existentă în România şi replierea în umilinţa de tip creştin a unei subiectivităţi însingurate, neconfesive, renunţarea la spectacolul social. Orice ar fi fost îndărătul acestui termen, este sigur că el se referă la o anumită dorinţă, voinţă şi putinţă de reprezentare – de sine sau a unei anumite ideaţii – pe scena socială. Dar Noica a decis că o astfel de atitudine a încetat să îl mai reprezinte…

Peste două zile, cînd Noica părăseşte locul, „Plec fericit şi cu un sens de umilinţă”[13]. La Paris, în 21 iunie 1972, la masă cu Sanda Stolojan şi soţul ei, dar şi cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Ioan Cuşa, „Le spun 4 lucruri: de ce i-am dezamăgit, ce e la noi în cultură, ce fac eu, ce e cu cele 2 lumi (să lase pe culturali în pace)”[14]. Nu putem astăzi decît ghici de ce socoteşte filosoful că i-ar fi înşelat pe prietenii lui parizieni, mai exact pe cei care şi-au dedicat eforturile combaterii ocupaţiei sovietice şi dictaturii comuniste în România. Probabil pentru că refuza un angajament de acelaşi fel şi chiar putea fi suspectat că acţionează propagandistic ca un agent de influenţă al regimului[15]. Tabloul cultural înfăţişat de Noica pe seama României momentului – adică îndată după epoca dintre 1965 – 1971, numită epoca „liberalizantă” – a fost, după toate semnele, unul pozitiv, gînditorul semnalînd creativitatea de calitate din cîmpul spiritual[16]. Darea de seamă despre propria activitate va fi cuprins referirea la apariţia în presă – a serialului pe seama Fenomenologiei spiritului şi tipărirea cărţii despre Rostirea filosofică românească (1970). Prin ele însele, şi alături de 27 de trepte ale realului (1969), aceste evenimente care marcau sfîrşitul ostracizării autorului, slujeau şi de exemplu concret şi sigur referitor la libertatea culturală care se afirma în socialismul românesc de după deceniul jdanovist. De aici, probabil, şi distincţia pe care Noica a susţinut-o. Nu între cultura liberă a Occidentului şi „neantul” cultural de acasă, ci între prima şi noua cultură românească, demnă de tot interesul, care nu merita să fie sabotată, ci mai curînd ajutată, de către vocile care contau în exilul românesc.

[1] Ibidem, p. 141. Fragmentul 3.2. Databil în 6 iunie 1970.

[2] Ibidem, p. 141. Fragmentul 3.3. Databil în 6 iunie 1970.

[3] Ibidem, p. 141. Fragmentul 3.4. Databil în 6 iunie 1970.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 142. Fragmentul 3.10.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, p. 143. Fragmentul 3.12. Databil probabil în vara 1970.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 143. Fragmentul 3.13. Databil probabil în vara 1970. De fapt, reiterează gîndul „Totul este să intri în rezonanţă: cu un om, cu o idee, cu un moment istoric sau, poate, cu un astru” (ibidem, p. 47. Fragmentul 2.70. Databil în anii 1965/ 66 – 1968/ 69).

[10] Ibidem, p. 172. Fragmentul 4.64. Datat 5.VI.[1972].

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, p. 175. Fragmentul 4.72. Datat 13.VI.[1972].

[13] Ibidem, p. 173. Fragmentul 4.66. Datat 7.VI.[1972].

[14] Ibidem, p. 178. Fragmentul 4.81. Datat 21.VI.[1972].

[15] Monica Lovinescu critică neutralismul politic afişat de filosof, văzînd tacit în el o complicitate cu sistemul de la Bucureşti. Vezi „Nu mă rog pentru fratele Alexandru”, în Etica neuitării, ed. cit., p. 320: „Schivnicul Noica, la Păltiniş, nu s-a voit decît un schivnic cultural. Trebuia să mă mulţumesc – să ne mulţumim – cu această dimensiune, pe care a ilustrat-o ca nimeni altul. A se mulţumi nu înseamnă însă a nu deplora. Pendularea aceasta între admiraţie şi regret, între respect şi iritare a definit nu numai relaţiile mele cu Noica, dar şi pe cele cu cărţile sale”.

[16] Monica Lovinescu semnala, la rîndul ei, în august 1972, „ivirea unei noi generaţii, prima din istoria noastră, care avea dreptul, bazîndu-se pe un criteriu etic, să-şi respingă în bloc predecesorii compromişi de-a lungul realismului socialist” (vezi Idem, O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960 – 2000, ed. de Cristina Cioabă, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2014, p. 158). Faptul evidenţiază un acord de principiu cu observaţia lui Constantin Noica că în România apăruseră cu pregnanţă germenii unei culturi naţionale detaşate de stalinism şi de jdanovism, critică cu acesta, care se bătea cu mijloacele specifice vocaţiei sale pentru redobîndirea, pas cu pas, a libertăţii de creaţie originală neîngrădită”.

Revista indexata EBSCO