Jan 7, 2019

Posted by in ESEU

Dan TOMULEȚ – Repere ale unei pedagogii uitate

Se vorbeşte astăzi, pe scară largă, despre o criză a educaţiei. Din punctul nostru de vedere, această descriere a situaţiei este cu totul insuficientă. Problema cu care ne confruntăm, de fapt, este una mult mai complexă. Nu avem de-a face doar cu o criză a activităţii educative, ci cu o criză care vizează în aceeaşi măsură actul educativ, educatorul, şcoala, elevul şi părinţii sau tutorii lui.

Activitatea educativă este în criză, pentru că a pierdut sensurile autentice ale conceptului de educaţie. Educatorul este în criză, pentru că nu mai înţelege cu adevărat sensul real al calităţii umane, nici în privinţa lui şi nici în privinţa elevului pe care-l educă. El a uitat faptul că, înainte de a-şi preda specialitatea lui, educatorul se predă pe sine, ca om. Nu se mai ştie că educatorul este un artist, nu un om de ştiinţă, un artist al formării şi transformării sufletelor. Nu se mai ştie că modelul lucrării sale este lumina propriului său spirit şi că ştiinţa pedagogiei nu este decît instrumentul cu care lucrează. La rîndul să, în criză este şi elevul, deoarece tinde să confunde educaţia, o formă a muncii, cu distracţia şi pentru că trăieşte cu impresia că munca educativă este o activitate desfăşurată de profesor, nu de el însuşi. Şcoala este în criză, deoarece confundă educaţia cu procesarea şcolară şi cu consumul de programe şcolare. Pe lîngă faptul că este ea însăşi sufocată de pseudo-metode, propuse de oameni interesaţi mai degrabă să cîştige decît să educe, şcoala nu mai acordă importanţă faptului că educaţia nu este tot una cu diploma şi că adevăratele succese educative nu sînt măsurabile. Părinţii sînt în criză, pentru că expectanţele lor întrec uneori limita bunul simţ. Mulţi dintre ei sînt victime ale unei aroganţe şi irascibilităţi sociale incredibile, care se răsfrîng adesea asupra cadrului didactic. Această criză polivalentă e generată de dezorientarea spirituală introdusă de materialismului consumerist şi trebuie înţeleasă în contextul acestuia. Nu ne putem aştepta ca un om sistematic redus la funcţia sa economică să îndeplinească cu succes şi alte funcţii.

După cum bine se ştie, orice pedagogie are la bază o anumită antropologie. Formarea şi transformarea omului se face în conformitate cu un model uman, a cărui absenţă este echivalentă cu haosul educativ. Antropologia pe care o folosim aici este de factură creştină şi se numeşte antropologia chipului. Ea se întemeiază pe Scriptură şi pe experienţa milenară a creştinismului. Din acest punct de vedere, omul este fiinţa purtătoare a chipul lui Dumnezeu în lume. El este o fiinţă întrupată, nu un simplu organism viu, fapt care implică o întreită diviziune a făpturii sale: trupul, adică, viaţa organică, sufletul sau viaţa psihică şi duhul, adică, orientarea generală a vieţii. Motivele alegerii acestei antropologii fac obiectul unor discuţii filosofico-teologice pe care nu le putem purta acum, din motive obiective. În sfîrşit, metoda pe care o vom folosi în prezentarea acestei antropologii este cea fenomenologică. Mai exact, vom privi lucrurile doar din perspectiva subiectului.

Aşadar, din punct de vedere fenomenologic, trupul este un domeniu al experienţei subiectului. Este zona de suprapunere a simţirii cu obiectivitatea. Întruparea ne este dată în simţire, sub forma unor experienţe inevitabile, adică, nesupuse direct voinţei noastre. Acesta este motivul pentru care atribuim obiectivitate elementelor acestui tip de experienţă. În simţire, ne sîntem daţi nouă înşine, ca fiinţe întrupate. În sensul acesta, putem afirma că trupul este exterioritatea unei interioritaţi, adică, autonomia faţă de voinţă a unor date ale simţirii. Pentru că este vorba despre un dat al simţirii, această autonomie nu desparte trupul din viaţa lăuntrică a subiectului, ceea ce înseamnă că experienţa trupească a omului este în permanenţă îmbibată de spiritualitatea lui.

O altă latură a experienţei subiectului este activitatea psihică, respectiv, totalitatea fenomenelor afective, volitive şi intelectuale, pe care le cunoaştem din viaţa obişnuită. Această activitate, ca dealtfel şi dezvoltarea ei, este motivată şi coordonată iniţial de experienţa trupească, motiv pentru care se numeşte psiho-fizică. Concentrarea activităţii psihice asupra experienţei trupeşti împiedică însă perceperea şi conştientizarea etajelor superioare ale fiinţei şi experienţei umane, blocînd posibilitatea omului de a se familiariza cu acestea. Fascinaţia corporalităţii îmbracă forma unui blocaj interior faţă de experienţa spirituală, experienţă care nu ni se impune cu violenţa cu care ne este dată experienţa trupească, ci mai degrabă ni se propune ca o posibilitate de dezvoltare. Astfel, educaţia care vizează sfera activităţii psiho-fizice se numeşte formarea omului, în timp ce educaţia care vizează domeniul relaţiei dintre activitatea psihică şi etajele superioare ale fiinţei umane se numeşte transformarea omului. În măsura în care cineva are acces la aceste etaje superioare, adică, în măsura în care activitatea lui psiho-fizică intră sub controlul resorturilor vieţii interioare, el primeşte statutul de suflet.

În sfîrşit, duhul omului este etajul superior al fiinţei şi experienţei lui, care se manifestă la nivelul activităţii psihice, prin valorile care organizează funcţionarea acesteia. Pentru omul rămas la nivelul psiho-fizic de dezvoltare, rolul duhului e preluat de experienţa trupească. Un lucru pe care nu trebuie să-l uităm aici este că activitatea duhovnicească a omului ascultă de principiul frumuseţii sau, în termeni teologici, al slavei, frumuseţea fiind valoarea maximă la care omul întrupat are acces. La acest nivel, nu mai operează principiul plăcerii, de care ascultă psihicul legat de corporalitate, ci principiul bucuriei interioare. Există desigur o frumuseţe fizică, una morală, alta intelectuală şi una a divinului lăuntric. Tipul de frumuseţe care domină duhul cuiva îi determină orientarea şi calitatea vieţii. Dată fiind această scară a frumuseţii, putem afirma că forma supremă pe care omul o poate atinge prin educaţie este cea a omului divin, a cărui conştiinţă este dominată şi transformată de experienţa şi bucuria frumuseţii divine. Desigur, această schemă antropologică nu se confundă cu schema freudiană, care cuprinde infra-eul, adică, pulsiunile iraţionale, eul sau raţiunea şi supra-eul sau conştiinţa morală. Cauza principală stă în faptul că, în schema prezentată de noi, nu conştiinţa morală este etajul suprem al experienţei subiectului. Conştiinţa morală nu este decît un aspect al influenţei etajului superior asupra activităţii psiho-fizice.

Aşadar, trupul este partea obiectivată a experienţei sufletului şi mijlocul prin care acesta din urmă se inserează în lume, lumea fiind o altă formă a experienţei obiectivate, care nu ne este dată direct în simţire, ci doar în percepţie. Trupul este cel care deschide sufletului o lume în care acesta poate crea şi prin care se poate cunoaşte pe sine. La rîndul său, sufletul este locul în care viaţa duhovnicească se întretaie formator cu cea trupească. În centrul vieţii duhovniceşti, se află locaşul lăuntric al lui Dumnezeu. Acolo are loc perfecţionarea duhovnicească a sufletului, după model divin, această perfecţionare fiind echivalentă cu viaţa de credinţă. Putinţa omului de a accede lăuntric la frumuseţea divină face din el o fiinţă duhovnicească. În consecinţă, omul nu este în mod natural o fiinţă de genul acesta, duhovnicia fiindu-i oferită, după cum spuneam mai sus, ca posibilitate de dezvoltare. Din acelaşi motiv, omul este şi o fiinţă teologică, purtătoare a chipului lui Dumnezeu, rădăcinile fiinţei sale pierzîndu-se în profunzimile misterul teologic al existenţei.

În consecinţă, educaţia trebuie să aibă în vedere omul total – trup, suflet şi duh – şi trebuie să se desfăşoare potrivit criteriilor spirituale şi teologice dictate de natura fiinţei umane. Educaţia are menirea de a cultiva demnitatea omului, a cărui valoare este întemeiată teologic, nu pe decizii omeneşti arbitrare. Iată, pe scurt, de ce creştinismul este purtătorul unei adevărate viziuni pedagogice, capabilă să facă faţă crizei contemporane din domeniul educaţiei.

Pe de altă parte, antropologia materialistă nu înţelege lumea ca pe un dat în experienţa subiectului, ci postulează neîntemeiat existenţa unei lumi complet obiective, în care omul există ca într-un loc, împreună cu alte obiecte. În această lume de lucruri, omul se naşte trupeşte şi se dezvoltă psihic, pornind de la existenţa sa trupească. Interioritatea sa nu este decît o consecinţă neimportantă a exteriorităţii, activitatea psihică fiind explicată în termenii fizicalităţii. Privindu-se astfel, omul se confundă pe sine cu o entitate psiho-fizică, a cărei identitate depinde de caracteristicile sale exterioare şi de provenienţă exterioară. Fiinţa umană e constrînsă mental să devină un eu psiho-fizic, adică, un accident al naturii. În acest context, behaviorismul, o teorie care-l defineşte pe om ca pe o colecţie de răspunsuri la stimuli exteriori, consideră că educaţia înseamnă modificarea comportamentului cuiva prin condiţionări venite din afară, de ordinul pedepsei şi al răsplăţii. La rîndul ei, psihologia cognitivă consideră că omul este un procesor de informaţii, pe care le obţine, le procesează şi le stochează. A educa, aşadar, se reduce la a informa, forma de bază a instruirii fiind prelegerea. În completare, constructivismul consideră că procesarea informaţiei implică o restructurare şi o interpretare în stil propriu a acesteia, în vederea asimilării ei de către cel care se educă. Din această cauză, educatorul devine implicit o călăuză a elevului, în procesul de învăţare. Dificultatea stă în faptul că nu se prea ştie către ce scop are loc această călăuzire. Fără îndoială, se înaintează în direcţia valorilor, însă nu ni se spune care ar fi temeiul acestora. Constructivismul social încearcă să repare acest neajuns, afirmînd că societatea este instanţa care oferă contextul şi scopurile devenirii educative, ca şi cum o mulţime de dezorientaţi ar da naştere spontan unei mari orientări, prin simplul fapt că există împreună.

Din punctul nostru de vedere, antropologia materialistă nu are dreptul să vorbească despre educaţie, ci doar despre dresaj şi manipulare socială; şi, probabil, pe bună dreptate, pentru că omul pe care-l formează nici nu poate fi abordat altfel. Psihologia empirică ne propune un om fără suflet, neglijînd astfel direcţiile autentice de dezvoltare ale fiinţei umane. Mai mult, datorită brutalităţii cu care ideologia materialistă este impusă astăzi în mediile academice şi profesionale, psihologii moderni sînt pătrunşi de o spaimă a întîlnirii cu Dumnezeu, fapt care le ascunde adevăratele resorturi ale sufletului omenesc. Ei au acces doar la cochilia încremenită a proprietăţilor măsurabile, nu la viaţa autentică a subiectului. Nu pătrund tainele acestei vieţi decît cei care s-au eliberat de mrejele intereselor lumeşti; şi e bine că este aşa.

Am construit pînă aici un cadru pentru materialul care urmează. Am făcut cunoştinţă cu personajele procesului educativ, urmînd ca acum să aruncăm o privire şi asupra intrigii acestei drame.

Şcoala contemporană a renunţat practic la educaţia morală şi la cea socială, coborîndu-le pe amîndouă la nivelul unor atenţionări moralizatoare, la orele de dirigenţie. Despre educaţia spirituală nu se mai ştie nimic, în pofida faptului că ea este cea care-l califică pe educator şi tot ea reprezintă calea pe care educatorul trebuie să-şi călăuzească elevul. Vorbim despre criza educaţiei, însă nu înţelegem că, interzicîndu-i-se accesul la forma divină, omul e obligat să-şi asume forma animală, negînd astfel legea propriei sale existenţe. Problema esenţială a omului contemporan constă în anularea vieţii sale interioare şi alungarea lui spre exterioritatea vieţii corporale. Acest act stinge lumina spirituală în care facultăţile sale psihice trebuie să funcţioneze, producîndu-se astfel o întunecare a minţii şi o aservire către carnalitate a afectivităţii. Civilizaţia contemporană seculară îl constrînge pe om să se identifice cu eul său trupesc şi fragil, ceea ce dă naştere unei angoase spirituale, de care el încearcă să scape prin îngroparea în proiecte mundane şi prin consumul de emoţii venite din lume. Omul e scos din tihna spirituală a interiorităţii sale luminate de prezenţa lui Dumnezeu şi trimis să muncească în lumea anostă a fizicalităţii lui. Nu greşim dacă vedem în lucrul acesta sensurile căderii omului şi ale alungării lui din Eden.

Faptul că fiinţa umană nu-şi conştientizează adevărata interioritate nu înseamnă că ea nu există, ci doar că nu-i este accesibilă. Interioritatea este de natură vocaţională şi se construieşte după modelul frumuseţii la care omul are acces. Valorizarea frumuseţii spirituale (morală, intelectuală şi divină) şi cultivarea intereselor sufleteşti conduce la slăbirea treptată a intereselor trupeşti. Jucăriile sînt abandonate în schimbul lucrurilor serioase, iar omul îşi obţine libertatea. Adevărata libertate, de care depind toate celelalte forme ale libertăţii, este libertatea de sub tirania poftelor trupului şi a recunoaşterii sociale. Aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu, la care se referă Scriptura. Este o transformare care-l ridică pe om deasupra reacţiilor sale înnăscute şi deasupra obişnuinţei. Ajunsă aici, conştiinţa atinge nivelul existenţei personale, nivel caracterizat de putinţa unor acte libere, pornite din nucleu spiritual lăuntric al fiinţei umane. Pînă la acest nivel, omul este o simplă jucărie a conjuncturilor şi o victimă a manipulării, viaţa sa psihică fiind controlată de existenţa lui mundană, care nu se află, la rîndul ei, sub controlul său. În adîncul persoanei umane, se ascunde totuşi persoana divină, la care există un acces transformativ şi experienţial, nu unul teoretic, omul fiind mai adînc decît individualitatea sa psihică şi chiar decît caracterul său moral. Din această profunzime izvorăşte demnitatea umană, care nu depinde nici ea de o decizie arbitrară a omului, ci de misterul interiorităţii sale locuite de prezenţa lui Dumnezeu şi de preluarea de către om a formei divine. În felul acesta, fidelitatea faţă de Dumnezeu este fidelitate faţă de sine, pentru că numai în lumina Logosului divin, se clarifică misterul omului şi al existenţei sale, fapt care demonstrează esenţa religioasă a fiinţei omeneşti. Întîlnirea cu Dumnezeu şi întîlnirea cu sinele nostru autentic coincid, iar adevărata noastră faţă umană se află în posesia lui. Iată de ce sufletul nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, ci mai degrabă se cunoaşte pe sine în Dumnezeu.

Abia după ce am fost eliberaţi de constrîngerile vieţii naturale, devenim cu adevărat raţionali, respectiv, capabili să ducem o viaţă călăuzită de principii. Raţională nu este decît fiinţa care înţelege şi umează legitatea existenţei sale personale şi care nu se apleacă înaintea imperativelor străine, promulgate de idolul corporal. Eliberarea de sub tirania corporalităţii oferă sufletului o întemeiere în sine, în virtutea căreia el nu mai coboară în lume lipsit de apărare. Astfel, numai persoana autarhică poate dispune de lume, fără ca lumea să poată dispune de ea. Pe de altă parte, viaţa la nivelul animalului uman e lipsită de un centru propriu de acţiune şi urmează o legitate pe care nu o sesizează, omul considerîndu-se pe nedrept liber. Deciziile acestei pseudo-libertăţi sînt cele care-l adîncesc în haos şi iraţionalitate. La nivelul ordinii naturale, omul nu îşi aparţine, privat fiind astfel de raţionalitatea sa autentică. Numai preluînd forma unui Spirit care transcende natura, omul ajunge la o relaţie normală cu sine şi cu natura, pentru că abia deasupra vieţii animale întîlnim cunoaşterea şi stăpînirea de noi înşine.

Astfel, sarcina educatorului este aceea de a cultiva libertatea autentică, în detrimentul comportamentului de masă şi al seducţiei propagandei, însă numai pasiunea pentru adevărul lăuntric şi pentru frumuseţe spirituală poate sta împotriva manipulării de către alţii şi împotriva iraţionalităţii proprii. Ar fi, desigur, utilă o discuţie legată de resorturile formării spirituale, însă aceasta este o temă mult prea largă, pentru a o înghesui aici. Putem repeta totuşi că ea depinde de tipul de frumuseţe la care subiectul are cu adevărat acces.

În concluzie, educaţia este procesul de formare şi transformare spirituală a fiinţei umane. Ea durează toată viaţă şi trebuie asumată ca atare şi în mod conştient de către orice om civilizat. Din nefericire, civilizaţia noastră nu mai înţelege şi nu mai creditează latura spirituală a educaţiei, fără de care nu mai putem vorbi despre educaţie morală sau educaţie socială, adică, nu mai putem vorbi despre educaţie pur şi simplu, ci doar despre dresaj. Educaţia spirituală nu este un moft sau un lux educativ, ci constituie însăşi esenţa formării umane, pregătirea profesională, asupra căreia insistăm astăzi atît de mult, nefiind decît ultimul ei aspect. Faptul că am redus educaţia la pregătirea profesională va arunca generaţiile viitoare în braţele unei noi barbarii, ale cărei semne sînt deja clar vizibile, omul demn şi elevat fiind deja înlocuit de o fiinţă incultă, vulgară şi lipsită de stil.

Revista indexata EBSCO