Jan 7, 2019

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Identitatea

Un agitat în spaţiul public, mare specialist în folclor la televiziunea publică şi care nu mai conteneşte în a da lecţii, în fapt mai degrabă un reziduu din defunctul festival Cîntarea României, atacă un cîntec vechi pe care mulţi dintre noi, îndeosebi cei din Transilvania, îl ascultăm copleşiţi de lacrimile aducerii aminte. Chiar de pe cînd încă nu începuseră serbările Centenarului românităţii, pe domnul în cauză îl deranja cîntecul Noi sîntem români. Nu pentru el, ci pentru cei tineri care nu au de unde cunoaşte originea acestor cuvinte fac cîteva precizări, evocînd scene de acum un veac.

Pe atunci, într-un lagăr de prizonieri tocmai în Marea Britanie, ţinuţi acolo de la începutul războiului mondial, cînd duşi de hazard să lupte pe frontul de vest şi nimerind într-un sector împotriva englezilor au încăput pe mîna acestora, în acel lagăr a izbucnit la un moment dat un conflict violent între cei de naţionalitate maghiară, superiori mult din punct de vedere numeric, şi unii ardeleni, spun ardeleni de teamă că numindu-i români aş leza nu ştiu ce sensibilitate de azi. Autorităţile britanice au intervenit de îndată în conflict despărţindu-i pe împricinaţi şi anchetînd asupra cauzelor acestuia. Au dat explicaţii mai întîi maghiarii care au arătat că ei doar au pedepsit fapta de indisciplină a camarazilor transilvăneni. În conformitate cu regulamentul militar, aveau cu toţii la caschetă însemnele ţării de origine, iar românii şi-au smuls de la chipiu culorile patriei maghiare a cărei uniformă militară o purtau. Venindu-le şi acestora rîndul să-şi explice gestul de revoltă, ei au dezvăluit că aflaseră cu întîrziere şi doar ca pe un zvon că armata română ajunsese să defileze pe străzile Budapestei şi considerau că acest fapt îi elibera de jurămîntul de credinţă faţă de fosta lor patrie, ei fiind de fapt ROMÂNI! Noi sîntem români, au afirmat ei cu disperare. Nu mai spun că din acel moment au fost eliberaţi şi trimişi în noua lor patrie, în cea adevărată.

Un mileniu întreg, nu întîmplător folosesc acest cuvînt atît de drag fraţilor noştri maghiari, o mie de ani noi ardelenii am fost în istorie doar nişte toleraţi cu identitatea ştearsă, refuzată. Cînd am cutezat să ne-o afirmăm a trebuit să o plătim cu supunerea la persecuţii, la coerciţii fizice, cu ani de închisoare şi chiar cu preţul vieţii. Iar acum, ţărănuşul acesta, analfabet la istorie şi patriotism, proferînd atari afirmaţii ne insultă mormintele moşilor şi strămoşilor noştri.

Cazul evocat este singular doar prin brutalitatea primitivă a exprimării unei atitudini, dar ca direcţie prin el respectivul se înscrie într-o grupare ce militează pentru internaţionalism, pentru globalizarea cu orice preţ. Şi văd în această atitudine un rasism invers în măsura în care nişte presupuse deficienţe personale sînt puse în seama neamului de care individul respectiv aparţine genetic. Parcă cineva ar spune: “De aceea sînt eu neghiob şi îmi merge prost pentru că am ghinionul să fiu român prin naştere!” Ura de a fi român, ruşinea de a fi român, lepădarea de neamul tău nici nu este chiar atît de inedită, întrucît poate fi găsită şi la alte popoare: ura de a fi german, ura de a fi evreu, în sensul că mă urăsc pe mine însumi pentru că mi s-a întîmplat să fiu evreu, s-a scris şi o carte pe acest subiect şi, culmea!, chiar în limba germană. Aşadar, se presupune de către mondialişti că nu ai de ce te mîndri cu această traumă a apartenenţei cîtă vreme ea ascunde o vinovăţie: să îţi afirmi identitatea naţională, să te preocupi de specificul tău naţional, pentru că aşa ceva nici nu există. Din punctul lor de vedere nu există decît exclusiv drepturile omului, ale omului în cea mai goală generalitate a conceptului. Aşa cred, cu toată vehemenţa de nepotolit, apostolii neoliberalismului care domină lumea de azi.

Deşi ni se pare din perspectiva acestor emancipaţi în exces că este atît de provincial, de anacronic să ne întrebăm cine sîntem?, surpriza este că şi alţii şi încă dintre cei de prestigiu maxim se întreabă şi ei la fel, încă din titlul unei cărţi: Who are We?, The Challenges to America’s National Identity a faimosului Samuel P. Huntington, autorul a de toată lumea cunoscutei The Clash of Civilizations and the remaking of World Order. În ceea ce priveşte cartea relativ recentă a acestuia, am în vedere ediţia de la Simon & Schuster Paperbacks, New York, London, Toronto, Sydney, 2004, la care voi face trimiteri în textul care urmează.

Aşadar, pe cînd noi, de parcă am fi vinovaţi, ne sfiim să ne afirmăm credinţa, iar adversarii noştri, invocînd acest motiv, sînt exclusiv pamfletari la adresa noastră, totuşi această dihotomie dintre emancipaţii globalişti şi marea masă a conservatorilor organiciştii, pe care nouă românilor, celor mulţi, ne este adesea ruşine să o mărturisim, la autorul american este de-a dreptul premisa scrierii sale. Pentru că el observă încă de la începutul studiului său că o prăpastie creşte cu consecvenţă între primatul identităţii naţionale la majoritatea americanilor şi dezvoltarea unei identităţi transnaţionale în rîndul celor care controlează puterea, bogăţia şi cunoaşterea în societatea americană (p. 8). Încleştarea dintre cele două tendinţe contrarii, recunoscută şi documentată în acest studiu ca specific americană, este deopotrivă existentă şi la alte popoare, precum şi la români. O observaţie se impune de îndată. În afirmaţia de mai sus Huntington are precauţia de a nu vorbi decît de o majoritate, care susţine primatul identităţii naţionale, şi o minoritate, deducem prin comparaţie că la aceasta se referă, una care susţine identitatea transnaţională. Deci deocamdată nu o elită ci doar o minoritate dar termenul de elită este sugerat aici şi în multe alte locuri este utilizat direct. Totuşi chiar şi atunci cînd îl întrebuinţează, autorul nu presupune o diferenţă valorică, nu sugerează că adevărul este doar de partea acestora puţini, cărora le este recunoscută posesiunea a trei domenii: puterea, bogăţia şi ştiinţa. Nu şi adevărul! Prin comparaţie putem spune că este marea inabilitate a naţionaliştilor noştri că îi numesc pe cei puţini elită, întotdeauna cu înţelesul că aceia le-ar fi superiori, privilegiaţi de destin, pe cînd ataşîndu-se celor mulţi ei ar împărtăşi cu aceştia soarta ingrată, precaritatea din toate cele trei domenii enunţate. E un complex de inferioritate intratabil definitiv. Ei comit un fals în propriul dezavantaj. Aşa ceva nu găsim la autorul american care se referă la cele două realităţi sociale, elita şi cei mulţi, cu o egală atribuire a demnităţii. Ceea ce nu îl împiedică să recunoască conflictul dialectic dintre cele două componente ale unei naţiuni, ale celei americane în cazul de faţă.

Pe de o parte, minoritatea se străduieşte în direcţia promovării unor ideologii binaţionale, multinaţionale sau cosmopolite, pe fondul unui tot mai accentuat secularism. În acelaşi timp marea masă a poporului american ştie despre sine că este un popor creştin şi chiar este astfel. Se poate spune că americanii sînt ceea ce ei cred că sînt şi ceea ce doresc să fie.(p22). Tema centrală a cărţii, precizează dintru început autorul ei, are în vedere continua centralitate a culturii anglo-protestante în identitatea naţională a americanului.(p.30). Faptul decurge din situaţia că înainte de a fi o naţiune de imigranţi, naţiunea americană a fost una de colonişti, în primul rînd de colonişti britanici se subînţelege. Şi mai presus de toate una profund religioasă!

O cercetarea citată aici, în această carte, desfăşurată de o echipă universitară şi publicată în anul 1998 la University of Michigan Press, a stabilit că Statele Unite sînt pe locul al cincilea în lume ca religiozitate, după Nigeria, Polonia, India şi Turcia, România fiind clasată pe locul al treisprezecelea, iar pe ultimul loc din toate cele studiate, al patruzeci şi doilea, este China. Privit în ansamblul lui, acest tabel (p. 91) ne arată clar că nu există nici o legătură între nivelul religiozităţii la un popor şi gradul lui de cultură, fiind astfel spulberate susţinerile doctrinei atee a marxiştilor şi a neomarxiştilor care leagă religia de o presupusă subdezvoltare, îndeosebi în ştiinţă.

Admiţînd aşadar susţinerile acestei cercetări ştiinţifice care atestă în mod irefutabil gradul de religiozitate al americanilor, în continuare este loc pentru nuanţări importante. E uşor de observat în toate marile texte întemeietoare ale acestei naţiuni o emfază calchiată direct din Biblie, o retorică solemnă de coloratură mistică, un patetism religios, sentimentul unei misiuni istorice, ca descinse din cer. Dar Huntington face în context observaţia că în toate acestea avem totuşi de a face mai degrabă cu ceea ce el numeşte: o religie civilă. Numită astfel în măsura în care sfinţenia religioasă este atribuită lumii laice. Concluzia este teribilă: religia civilă americană este o religie naţională fără denominaţie şi în forma ei articulată nu este o religie în mod expres creştină. Deşi în originile ei, în conţinut, în susţinerile ei şi în ton este una complet creştină. Dumnezeul, în care spun ei în mod curent că americanii cred, este în mod implicit Dumnezeul creştin. Cu toate acestea, în declaraţiile lor solemne şi în ceremoniile religiei civile nu apar niciodată două cuvinte: “Jesus Christ”. Pentru că mărturia lor de credinţă, crezul lor este un protestantism fără Dumnezeu, şi atunci religia lor civilă este un creştinism fără Christos.(p.106).

Nu intru în detaliile acestei fascinate cărţi, importantă nu doar prin ceea ce afirmă autorul ei ci îndeosebi prin vastele conspecte din opiniile unor martori privilegiaţi ai istoriei poporului american, martori atenţi la dezbaterea despre identitatea naţională şi provocările, deconstrucţiile pe care aceasta le suportă, despre asalturile cărora ea trebuie să le facă faţă, nu doar rezistîndu-le ci şi ieşind mai întărită din confruntări. De reţinut totuşi ideea care s-ar putea să ne privească şi pe noi că multiculturalismul este o mişcare împotriva civilizaţiei europene, una care se opune hegemoniei monoculturale a valorilor eurocentrice. Aceasta pentru că în esenţă ea este o ideologie antioccidentală: It is basically an anti-Western ideology. (p.171). Noi europenii să nu mai fim europeni, eventual să dispărem din istorie.

Iar dacă acest studiu la care m-am referit se încheie cu constatarea că, îndeosebi după teribilul atac din 11 septembrie, se întîmplă un treptat abandon al ideologiei şi al conflictului ideologic, şi astfel în America începe o eră nouă în care poporul se defineşte pe el însuşi în primul rînd în termeni ce ţin de cultură şi de religie, şi are loc renaşterea unui creştinism conservator (p.340-341), totuşi adversarul din totdeauna a acestui autor nu va ezita să îi dea replica chiar dacă nu o face printr-o referire directă. Îl am în vedere pe Francis Fukuyama şi cartea sa Identity, The demand for Dignity and the politics of resentment, Farrar, Straus and Giroux, New York, 2018. Că aceste polemici din fundamente nu sînt doar pură filozofie ci ele au o bază în realitatea istorică pe care tocmai o trăim este un fapt dovedit  pînă şi de detaliile minime ca această mărturie, cu care Fukuyama îşi deschide noua carte, că el nu ar fi scris-o niciodată dacă Donald Trump nu ar fi fost ales preşedinte. Sub şocul acestei realităţi politice îşi elaborează acesta studiul. Căci a fost un şoc şi o invalidare a unei întregi doctrine ideologice, doctrina hiperliberalismului. Dacă în precedenta carte analizată eforturile lui Huntington erau îndreptate spre identificarea destructurărilor la care era supusă societatea organică americană, în aceasta a doua autorul ei se concentrează asupra constatării că lumea politică de astăzi se schimbă în modul cel mai dramatic. Ceea ce marxismul şi neomarxismul explica printr-o mecanica grosolană ce reducea viaţa lumii la un angrenaj exclusiv economic, aici este înlocuit cu factori mai subtili de ordinul psihologiei maselor. Se ajunge astfel ca stînga şi dreapta în politică să fie redefinite în termeni mai adecvaţi. Iar dacă stînga şi-a dorit mai multă egalitate socială, acum ea se focusează mai puţin asupra egalităţii economice cît asupra promovării intereselor unei largi varietăţi de grupuri percepute ca suferind o marginalizare: negri, imigranţi, femei, hispanici, comunitatea LGBT, refugiaţi şi alţii asemănători. Iar dreapta, care pînă acum era preocupată de limitarea puterilor statului şi de promovarea sectorului privat, se redefineşte ca fiind alcătuită din patrioţi care caută să protejeze identitatea naţional tradiţională, identitate care adesea este conectată în mod explicit la rasă, etnie sau religie. Este astfel depăşit un mare fals al propagandei de stînga care vedea în liberalism o expresie a dreptei politice, ignorînd faptul că adevărata dreaptă nu poate fi decît expresia unei atitudini conservatoare, a conştiinţei faptului că aparţii unei totalităţi a cărei preeminenţă este aşezată deasupra valorilor individuale.

Consecinţa acestui nou mod de abordare ideologică este constatarea existenţei în societate, în cea americană dar nu numai, a unei atitudini politice resentimentare. Într-o largă varietate de cazuri, liderii politici şi-au mobilizat partizanii în jurul percepţiei că demnitatea grupului propriu a fost insultată, discreditată, ba chiar neluată în seamă. Acest resentiment a provocat cereri de recunoaştere publică a demnităţii grupului în cauză. Respectiva atitudine, identificată acum la o mare parte a poporului american, este una existentă şi în alte părţi ale lumii, în Rusia lui Putin şi în Ungaria lui Viktor Orbán dar nu doar la aceştia, pentru că o atitudine asemănătoare regăsim astăzi cam pretutindeni în lume, în forme de toată evidenţa. În fapt, este sentimentul pe care îl au mulţi că identitatea le-a fost furată! Mult din ceea ce s-a înţeles că ar fi o motivaţie economică a poziţiei politice în orice conflict social reflectă în prezent nu atît o dorinţă făţişă de bogăţie şi resurse, ci mai ales faptul că banii au început a fi percepuţi ca fiind semnul unui statut şi cu ei îţi cumperi respect.

Astăzi, într-o vreme a cacofoniei rivalităţilor din sistemul de valori, marea majoritate a oamenilor nu este deloc fericită cu nou întemeiata ei libertate de a alege. Mai degrabă simte în toate acestea o intensă insecuritate şi o alienare tocmai pentru că nu-şi mai ştie adevăratul sine, identitatea. Criza acesteia impune necesitatea vitală a căutării unei identităţi comune şi astfel a restabilirii unui clar orizont moral în absenţa căruia este primejduită supravieţuirea comunităţilor.

Te poţi oare dispensa de demnitatea grupului căruia îi aparţii în mod fatal? Cum este fiinţa ta, exclusiv concept gol, tu eşti doar om şi atît, sau ea este locuită de apartenenţele la totalităţi din care faci parte?! Soluţia în acest conflict a fost dată încă în originea democraţiei, în Atena antică unde a fost imaginată eventualitatea de a pune mîna pe ostracă şi de a vota, inclusiv pentru alungarea în exil (sau la o adică în moarte!) a acelora al căror comportament lezează demnitatea celor mulţi. Fiindcă indiferent cît de mizerabili sînt cei aleşi în baza unui proces electoral legitim (şi hotărîrea lor oricît de detestabilă!), acest fapt nu anulează, nu rezolvă atitudinea celor care votează. A lor, a votanţilor este supremaţia, adică adevărul. Cel puţin într-un regim democratic în care se presupune că este recunoscută şi respectată identitatea, iar oamenii, toţi oamenii trebuie să îşi exercite dreptul de a fi prezenţi în viaţa politică a grupului din care fac parte. Identitatea ca specie este mai presus de individualitate pentru că o presupune, şi şi-o include.

Revista indexata EBSCO