Jan 7, 2019

Posted by in Istorie literara

Ionel SAVITESCU – Parlamentul pribegiei

Indiscutabil, în anul centenarului Marii Uniri de la 1918, apar continuu mărturii, amintiri, impresii, note privitoare la evenimentul respectiv, care a dus la formarea României Mari. O şansă unică în istoria modernă a României, care după efemera unire a Principatelor Române de la 1600 realizată de Mihai Viteazul, vechiul regat îşi măreşte considerabil teritoriul şi numărul de locuitori prin alipirea unor vechi provincii româneşti: Transilvania, Basarabia, Bucovina. Cadrilaterul fusese obţinut în urma celui de-al Doilea Război Balcanic. Din păcate, această Românie Mare a rezistat presiunilor istorice pînă în 1940, cînd succesiv pierdem Basarabia, Ardealul de Nord şi Cadrilaterul. După 1945, Ardealul de Nord revine între graniţele fireşti ale României. În acest context aniversar apare în colecţia „Vintage” a Editurii Humanitas şi volumul lui Grigore Procopiu*, evident, un nume cunoscut, în special, de către specialişti. Aflăm, astfel, dintr-o sumară notiţă însoţitoare a volumului că Grigore Procopiu (1859-1930), magistrat, apoi, avocat în cadrul baroului din Rîmnicu Vîlcea, membru al P.N.L., obţine cîteva mandate de deputat şi senator liberal, în fine, după ocuparea Capitalei de către trupele germane, în decembrie 1916, Grigore Procopiu se alătură celorlalţi colegi din Parlament în exodul spre Iaşi, apoi, în Rusia, la Odessa şi Herson. Fără pretenţii literare, Grigore Procopiu face o serie de însemnări ale acelor ani zbuciumaţi, din păcate, o primă versiune este confiscată la Odessa de către bolşevici, după cum aflăm din Cuvîntul înainte, Procopiu făcînd eforturi de memorie pentru rescrierea amintirilor. După o ediţie princeps apărută după Marele Război, fără a se preciza anul, Editura Humanitas repune în circulaţie acest volum, însoţit de un solid studiu introductiv datorat dlui Daniel Cain (în treacăt fie zis, Daniel Cain semnează Introducerea şi la volumul lui Marcel Fontaine Jurnal de război: Misiune în România, noiembrie 1916 – aprilie 1918, Humanitas, 2016) şi o scrisoare al lui C. G. Dissescu, profesor universitar şi amic al lui Grigore Procopiu. Trebuie să reamintim că în toamna şi iarna anului 1916, România pierde o parte din teritoriu: Muntenia, Oltenia şi Capitala sînt ocupate de către trupele germane conduse de Mackensen (în volumul de Amintiri ale lui Constantin C. Giurescu din 1976 se poate vedea o fotografie a lui Mackensen însoţit de cîţiva ofiţeri pe străzile Bucureştiului), iar Dobrogea este ocupată de către bulgari, încît Curtea Regală, Guvernul, Parlamentul sînt mutate la Iaşi, iar Tezaurul României este transferat în două etape (1916, 1917), în Rusia. Evident, o mare eroare politică. România a trimis la Moscova valori inestimabile din care s-a recuperat foarte puţin în 1935 şi 1956. Se pot consulta mai multe lucrări dintre care semnalăm pe acelea scrise de către M. Gr. Romaşcanu (1934), Ioan Scurtu (2014) şi Marian Voicu (2016). În Moldova se aflau trupe ruseşti care aveau o comportare neloială faţă de aliatul român. Volumul de amintiri ale lui Grigore Procopiu este structurat în trei părţi: Spre calvarul pribegiei, În Moldova, Evacuarea şi cuprinde notaţii pe durata a doi ani 1916-1918. Deşi România avea un tratat secret de alianţă cu Puterile Centrale încă din 1883, elita politică românească era divizată: aripa germanofilă care spera în recuperarea Basarabiei şi gruparea politică favorabilă Antantei de la care aştepta retrocedarea Transilvaniei. Începutul conflagraţiei este nefavorabil României prin înfrîngerile din Carpaţii Meridionali şi de la Turtucaia care au demoralizat populaţia civilă, mulţi români s-au refugiat în Moldova, în Occident sau în Rusia. Grigore Procopiu, aflat la Rîmnicu Vîlcea, ajunge în Bucureşti, apoi cu un ultim tren la Iaşi, de unde Parlamentul este evacuat în Rusia (22 ianuarie 1917), Hersonul fiind ales ca loc de refugiu. În drum spre Herson se opreşte la Odessa (Parisul rusesc), unde constată „o abundenţă de resurse, la care nu s-ar fi aşteptat cineva, într-o ţară care intrase de peste 3 ani într-un mare şi crîncen război; parcă nici nu se cunoştea că e război, afară de oarecare scumpire relativă a traiului. Era o evidenţiere a imenselor resurse ale marelui imperiu rus” (p. 114). Conceput de trei arhitecţi francezi (De Ribas, Richelieu, Langeron), oraşul Odessa impresionează prin bulevarde şi străzi largi, case impunătoare ridicate de oameni rafinaţi cu gustul culturii, adesea ajunse în mîna unor parveniţi îmbogăţiţi prin mijloace necinstite. Populaţia eterogenă – ruşi, evrei, greci -, sporeşte aspectul cosmopolit al Odessei, dar, din păcate, nivelul culturii şi civilizaţiei este scăzut. Ajuns la Herson, Grigore Procopiu constată că „Aspectul oraşului Herson, privit din gară, părea că îndreptăţeşte afirmaţia fostului ministru d-rul Angelescu, că Hersonul este un sat mare, dar nu un oraş…Abundenţa bogăţiilor în această localitate era aşa de mare, încît era cu neputinţă să se cunoască nu numai că suportase trei ani de război, dar nici chiar că sînt în curs de război” (p. 118-121). La Herson, Grigore Procopiu descoperă o bibliotecă bogată cu diverse lucrări de care a profitat cu folos cu întreaga familie. Revoluţia din februarie 1917 îl surprinde pe Procopiu la Herson: Nicolae II abdică în favoarea marelui duce Mihail, care la rîndu-i a abdicat şi ambii sînt asasinaţi de bolşevici. Pentru cîteva luni pe scena politică a Rusiei convulsionată se impune Kerenski (Mirabeau rus), mare orator politic, asemenea lui Lenin: „asistam la urcarea vertiginoasă a popularităţii lui Kerensky, fostă victimă a tiraniei ţariste; popularitate care atinge o culme pe care nici un alt om politic n-a ajuns-o vreodată. S-au făcut, în epoca culminantă a acestei popularităţi, averi însemnate din întreprinderea vînzării bustului sau portretului acestui om politic” (p. 125). Totuşi, analizîndu-i activitatea, observă „că Kerensky este mai mult un avocat politician, cu talent, dar fără însuşirile cerute unui conducător de popoare, în timpuri extrem de grele, de revoluţie şi de război” (p. 148). Sosirea lui Lenin şi a lui Troţki va grăbi schimbarea regimului, iar Keresnki va fi nevoit să emigreze. În sfîrşit, în ianuarie 1918, părăseşte Hersonul revenind la Odessa: „Îl părăsesc fără nici o umbră de regret, căci nu lăsam în el nimic care să reţină, o cît de mică parte din inima sau din sufletul nostru. Lăsam doar o populaţie streină de limbă şi de moravuri, dar mai cu seamă de sentimente, ostilă nouă şi cu care, prin urmare, nu puteam înnoda nici un fel de legătură sufletească…Sentimentul ce ne stăpînea în momentul cînd părăseam Hersonul era un sentiment de uşurare, provocat de dispariţia deprimării nostalgice ce ne stăpînise” (p. 174-175). Grupul de parlamentari români revine la Odessa şi se confruntă cu surprize: sînt percheziţionaţi de soldaţii şi marinarii ruşi, li se iau actele şi documentele, iar lui Procopiu i se confiscă notele şi impresiile despre bolşevism şi bolşevici. Sînt arestaţi pe motiv că România se afla în stare de război cu Rusia. Sînt anchetaţi de Romcerod condus de Judovschy (Iudovski), preşedinte al unui guvern revoluţionar care administra Basarabia, Hersonul şi Taurida: „Privim, în faţa noastră, figuri ordinare, unele chiar sinistre. Cea mai mare parte din ei, cu excepţia celui ce ne vorbise pentru a ne anunţa chemarea noastră înaintea Romcerodului, aveau înfăţişarea sau a unor lucrători inculţi şi vulgari, sau aceea a unor burghezi declasaţi cari abundă în oraşele mari, sau chiar înfăţişarea sinistră a criminalului, ridicat la suprafaţă din fundul drojdiei sociale, turburate de vijelia furtunii revoluţionare, aşa cum e ridicat noroiul din fundul apelor de puterea vijelioasă a marilor furtuni” (p. 191). Curînd, cu împuternicire de la Petrograd, vine în calitate de conducător al Romcerodului, Rakovski, duşman declarat al României „mic la suflet şi lipsit de orice scrupule” (p. 201), care va provoca multe neplăceri grupului de parlamentari români. Între aceştia se afla şi Nestor Cincu din Tecuci. Casa familiei Cincu a devenit, ulterior, prin donaţie, Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci. Altă figură notabilă: comandorul de marină Vasile Pantazzi, soţul canadiencei Ethel Greening – Pantazzi, autoare a unui volum de impresii despre România. În fine, negocierea păcii dintre bolşevici şi români fusese realizată de către colonelul canadian Boyle. De la Sevastopol, cu un vapor, ajung la Sulina, apoi la Galaţi şi Tecuci. Peste tot urme vizibile ale războiului. Trece prin Iaşi unde se întîlneşte cu I.G. Duca, G. Mîrzescu, Ion C. Brătianu, apoi, se retrage la Nicoreşti, în sfîrşit, la 16 septembrie 1918 soseşte la Rîmnicu Vîlcea, găsindu-şi locuinţa devastată şi ocupată de germani. Cîteva inadvertenţe: la pagina 89, nota 1, Alexandru Marghiloman trăieşte între 1854-1924, dar, în realitate, anul decesului este 1925. La pagina 96, nota 1, Take Ionescu (1852-1922), anul de naştere este 1858. La pagina 199, nota 2, Alexandru Averescu (1839-1938), anul de naştere este 1859. Setul de fotografii de epocă completează o lucrare meritorie ce îmbogăţeşte vasta informaţie consacrată Marelui Război.

 

*Grigore Procopiu, Parlamentul în pribegie 1916-1918. amintiri, note şi impresii, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Daniel Cain. Editura Humanitas, 2018, 270 p., 35 lei

Revista indexata EBSCO