Jan 7, 2019

Posted by in Istorie literara

Radu ȘERBAN – Democrație sinodală după Marea Unire

Democrația – cel mai rău sistem

de guvernare, cu excepția

tuturor celorlalte[1]

 

Asamblând entități distincte, orice unire se desăvârșește într-un timp reclamat de omogenizare. Votând și validând cu entuziasm, la 1 Decembrie 1918, cel mai însemnat act de voință națională din istoria noastră, transilvănenii și-au focalizat apoi energiile pe armonizarea structurilor de administrare, liberi să-și folosească limba și tradițiile în viața obștei. Unirea nu însemna dispariția, din prima clipă, a diferențelor acumulate de-a lungul secolelor, sub administrare străină.

Exemplul concludent de acomodare treptată la noile realități binefăcătoare, cel al bisericii ortodoxe, a dovedit tact și sagacitate. Chiar dacă idealul românismului așezase un bemol, apriori, pe disonanțele între Regat și Transilvania, ele s-au menținut și după actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, așa încât înțelepții vremii au  purces cu îndelungă răbdare la identificarea căilor optime de armonizare a practicilor ecleziastice.

Meritorie în radiografierea și decelarea specificului ortodoxiei transilvane după Unire, „Revista Teologică” purta, din 1921, amprenta redactorului ei, Pompei Morușca, mult încercat în anii volatili ai Primului Război Mondial, ca preot militar.

Articolele sale anterioare Unirii, unele sub pseudonim, punctaseră opreliștile din calea ortodoxiei transilvane în imperiul dualist. Practica duhovnicească i-a însutit, de-a lungul anilor, cunoștințele și înțelegerea, pe care le împărtășea cu mărinimie, prin presă, cinului preoțesc și mirenilor. Cumpătarea l-a menținut, totuși, în limitele corectitudinii, recunoscând dreptul ce-l avea de a-și practica religia ortodoxă, venind cu el ca un bagaj pozitiv în Regatul Unit.

Resimțim până azi micile dezacorduri între slujba de dincolo și de dincoace de Carpați, în pofida punerii în armonie a procedurilor ortodoxe după 1918. Dincolo de insesizabilele diferențe de limbaj, de genul „mărire Ție” versus „slavă Ție”, provenite din influența limbilor slave în estul României, articolul „Sinodalitatea în biserică” al lui P. Morușca din Revista Teologică nr. 5 din 1923 pune în lumină ceea ce s-ar putea numi democrația sinodală transilvană.

Tânărul redactor își construiește argumentația pe o banală întâmplare din Pitești. Noul preot se prezintă la biserică să-și preia parohia, însoțit de un delegat al episcopiei de Argeș. Numai că lucrurile nu se derulează întocmai după plan. Un grup de câteva sute de enoriași ai parohiei îi iese în întâmpinare și-i blochează intrarea în biserică, pe motiv că noul paroh ar fi implicat în afaceri dubioase, iar în timpul ocupației dovedise un comportament nu tocmai demn de un bun român și servitor al bisericii. Ca atare, sub presiunea maselor, instalarea preotului se amână.

Ce concluzii se trag de aici? Înainte de toate, în Transilvania ar fi fost imposibilă o asemenea situație, acolo enoriașii alegându-și preotul prin propriul sinod parohial, dintr-o listă de propuneri din partea episcopiei. Obștea credincioasă își manifestă, astfel, dreptul de a se pronunța asupra viitorului ei păstor și părinte sufletesc.

Episod simbolic, întâmplarea oferă redactorului prilejul abordării democrației sinodale, manifestată prin glasul poporului și prin afirmarea voinței sale, drept componente ale „unirii bisericești”, prin preluarea reciprocă a celor mai bune practici, de o parte și cealaltă a Carpaților. Exemplul venea să afirme ceea ce, fără fals patriotism local, se numea în articol „sinodalitatea bisericească” din Transilvania, clădită cu migală de-a lungul timpului.

Printr-un recurs la începuturile organizării vieții ecleziastice, articolul remarcă rolul distinct al ceea ce laicii numesc, îndeobște, „democrație”. Credincioșii aveau dreptul, de pe atunci, să se pronunțe, în acord cu capii bisericii, asupra păstorilor lor sufletești și a propriilor orânduieli bisericești.

Invocând impresionanta operă canonică șaguniană, Morușca insistă asupra relevanței „Statutului organic” al bisericii, aprobat în 1868, în pofida opoziției autorităților habsburgice, a Bisericii sârbești, a ierarhiei catolice și a guvernelor maghiare. Acel „Statut” definea drepturile enoriașilor și ale ierarhilor „într-o biserică autonomă, constituțională și democrată, cu sistemul reprezentativ aplicat de jos până la cele mai înalte foruri”.

Iată că apare explicit atributul „democrat”, pe care, însă, nu îl absolutizează. Subliniind neajunsurile sistemului de alegere a preotului prin sinodul parohial, sacerdotul gazetar conchide că, o procedură mai potrivită pentru acel demers nu există. În felul acesta enoriașii unei parohii și-l desemnează pe cel dorit a le păstori sufletele, „dintre cei ce râvnesc să obțină postul de paroh”. Mai mult, extinzând analiza la ocuparea oricărei alte funcții în administrație, fie ea și laică, propune drept procedeu „concursul și alegerea liberă, determinată numai de calitățile petentului”. Rezonează cumva în viața noastră de acum, după un secol? Desigur. Distincția între „numire” și „alegere” e limpede: „Numirea, și când e făcută după cea mai bună conștiință, rămâne opera unui singur factor, neasemuit mai influențabil de anumite circumstanțe, decât poate fi în cazul alegerii care, până să ajungă la deplină valoare, trebuie să treacă prin cel puțin 3 strecurători: sinodul parohial, scaunul protopopesc și consistoriul eparhial, cuvântul din urmă rămânând totuși pe seama arhiereului, care nu răspunde decât lui Dumnezeu și conștiinței sale de sfințește ori nu, pe candidatul, trecut prin toate formele legale de alegere[2].

Oricum, autorul nu încearcă impunerea normelor ortodoxe asupra întregii societăţii, ci cu folos distinge între „Cezar” şi „Dumnezeu”.

Dacă înainte de 1918, Morușca folosise pseudonime și șarade în retorica publicistică, acum și-a asumat curajul opiniilor deschise, deși alte sensibilități puteau să-i erodeze credibilitatea. Oare căuta el disimularea unei umbre de superioritate a bisericii ortodoxe transilvane? Nicidecum! Căuta armonia, deși unii se temeau de aplicarea „constituționalismului” propus de el, în sensul unor reguli mai precise, de genul „Statutului” șagunian în întreaga Românie. Alții îl puteau acuza de inducerea elementului mirean în biserică, iar cazul de la Pitești venea să alimenteze o asemenea temere. În mod firesc, arhiereul a cărui decizie e repudiată de enoriași se simte „vătămat” în drepturile sale ierarhice, sau chiar în demnitatea sa.

Asumându-și riscul de a deranja mai ales ierarhiile bisericești din Vechiul Regat, redactorul sugerează, în asemenea situații, o soluție democratică: consensul între păstoriți și autoritatea legală, înaintea unei decizii finale. Din nou, îmi pare că rezonează cu anumite conjuncturi din democrația noastră de azi.

Anticipându-l pe Churchill, articolul recunoaște neajunsurile democrației ecleziastice, relevate după 50 de ani de aplicare a Statutului organic în Transilvania. Nevoia revizuirii acelui Statut decurge din însuși „răul” conex sistemului, anume „păcatele și slăbiciunile omenești, cărora trebuie să li se pună o înfrânare”.

Lectura ne oferă o splendidă lecție de democrație într-o Românie a mileniului trei, limbajul pe alocuri arhaic conferindu-i, pe alocuri, aura vinului învechit! Să găsim modalități de restricționare a candidaturii, „ca să se curme abuzuri și nedreptăți, inevitabile, când se dă drumul caprițiului maselor”. Cum? Printr-o listă scurtă a candidaților, bazată pe „aptitudini și vrednicii dovedite”. În plus, începătorilor să li se ofere posturi mai simple, urmând să promoveze treptat, prin examen, după un anumit stagiu. Pentru toate aceste proceduri se propune un regulament aferent noii organizări a bisericii, pentru a preîntâmpina promovarea candidatului insuficient pregătit „în posturi de seamă ori în localități care reclamă o personalitate”.

Dincolo de aspirațiile teoretice, Morușca recunoaște realitatea crizei de oameni ai bisericii, ceea ce impune coborârea ștachetei până la nivelul posibilităților, așa încât legiferarea să permită, ca soluție de compromis, „un aranjament după împrejurări și nevoile trecătoare”.

Din nou, propunerile vin parcă să dea soluții unor situații din ziua de azi, normele legale dovedindu-se utile mai ales atunci și acolo unde „anumite ambiții nejustificate tind să umbrească interesul obștesc”. Parcă sună a ceva de genul strategiei anticorupție, căci după autor, orice legiferare are menirea de a bloca astfel de ambiții, mai ales într-o Românie Unită.

Cineva ar putea să ne reproșeze că, traducând „synodos” din greacă prin „drum împreună”, atunci „democrația sinodală” ar putea friza tautologia. Totuși, fie-ne îngăduit ca, prin exemplul din articolul „Sinodalitatea în biserică”, să folosim această expresie, întru prețuirea valorilor cu care au venit transilvănenii la Marea Unire.

Se mai afirmă și astăzi că Transilvania ar fi altfel decât restul regiunilor istorice, prin ordine, disciplină, punctualitate și seriozitate. Cert este că imediat după Marea Unire, diferențele istorice se vedeau pregnant. Democrația sinodală reprezintă doar un exemplu. Actului de voință națională fără precedent de la 1 Decembrie 1918 i-au urmat demersul adaptării și omogenizării nu numai în sfera ecleziastică, însă timpul și voința umană le-a estompat, individualizând România întregită drept insulă de latinitate, punte între Europa latină (catolică și mai târziu protestantă) și Europa bizantină (ortodoxă).

Desigur, multe asemenea lecții găsim și în activitatea ASTREI[3], în care se angrenase Pompei Morușca, drept membru activ. Rolul major jucat de ASTRA în pregătirea actului Marii Uniri, prin ştiinţă, artă şi cultură, de la fondarea sa în1861 și până în 1918, face obiectul multor studii de specialitate, punctând zestrea cu care Transilvania venea la vistieria culturală a obșei comune.

Avem datoria să facem în așa fel, ca această lecție de democrație transilvană să fie cunoscută, conservată și restituită.

 

[1] Aforism atribuit lui Winston Churchill

[2] Revista Teologică nr. 5/ 1923, pagina 169

[3] Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român

Revista indexata EBSCO