Jan 6, 2019

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Ce știați despre Fundația Ferdinand?

Apariția unui volum intitulat Fundația universitară „Regele Ferdinand I” din Iași. Scurt istoric pe baza documentelor  (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2018, 462 p. – dintre care 320 p. reprezentând 272 documente), datorat Doamnei Ioana Gafton, este o reală bucurie, cel puțin din două motive: atacă/abordează – și elucidează – istoria unui așezământ, în esență cultural, care face parte din fibra intimă a ieșenilor, în același timp purtând atributele unei veritabile lucrări științifice.

În ceea ce privește primul aspect, presa vremii mărturisește interesul sporit  al populației față de ideea și pașii întreprinși în vederea înălțării edificiului, prin care se simțea oarecum răsplătită pentru eforturile duse până aproape de extrema limită în timpul refugiului din timpul Primului Război Mondial. Peste timp, locul de unde se înfiripa Copoul la deal nu mai era numit „la Jockey-Club” sau „la Tuffli”, ci devenise „la Fundație”. În studenția mea din anii ʼ70 ai secolului trecut, cu toată dictatura comunistă, care refuza dreptul la existență istorică al Casei Regale, toată lumea spunea „la Fundație” (motiv, pentru „bobocii” care eram, de a pune întrebări pentru a ne lămuri asupra semnificației denumirii). Și poveștile circulau (cum mai circulă și astăzi), cu adevăr și legendă amestecate, greu de făcut o delimitare clară între acestea. Cuprinzătorul volum ce ne este înfățișat mi se pare cu atât mai bine venit în timpurile de față, când generațiile tinere nici nu mai au punctul de reper „la Fundație”, translat (bine sau rău?) în „Piața Mihai Eminescu”.

Referitor la al doilea aspect evocat la începutul acestor rânduri, se vede cu ochiul liber rigurozitatea cu care este tratat subiectul, cu aparat critic bine pus la punct, cu o bibliografie consistentă, alcătuită atât din documente primare cât și din titluri de cărți care să îmbrace informațiile seci, aride uneori. În acest context, este de remarcat faptul că autoarea refuză să se lase furată de soluțiile facile, sau de relatările (posibil de circumstanță) inerente unor momente specifice, de care s-a lovit în timpul cercetării, pentru a pune în balanță cu detașare cele relatate și a extrage concluzia plauzibilă, așa cum face, de exemplu, atunci când ia în discuție apartenența ideii înființării Fundației: „Niciuna dintre cele trei variante nu este documentată cum se cuvine, fiecare având elementele unei povești, în care un cărturar – preocupat de destinul cultural al patriei sale și recunoscător suveranului –, niște nobili sfătoși sau însuși regele – inspirat de contemplarea supușilor – au o idee măreață. Cea de-a treia variantă, cu tot aerul ei romantic, dar care nu-i afectează plauzibilitatea, rămâne sprijinită pe un document neconfirmat cumva de către rege. Dincolo de toate acestea, faptul de a fi îmbrățișat ideea și de a fi acționat cu determinare în direcția aplicării ei sunt îndeajuns pentru ca întregul merit al înființării Fundației să-i poată fi atribuit și recunoscut Regelui Ferdinand”.

La o primă (și superficială) privire, s-ar părea că nu avem în față decât o banală înregistrare cronologică a unor fapte consemnate cu rigurozitate de-a lungul timpului (legi, statute, regulamente, dări de seamă, procese verbale, rapoarte, referate, contracte, convenții, Monitorul oficial, articole de gazetă), dar „plimbările” mele prin arhive mi-au scos în cale o parte dintre aceste documente și pot mărturisi, în cunoștință de cauză, că munca Ioanei Gafton, de ani de zile, nu a fost deloc ușoară. Un ochi aruncat asupra trimiterilor din subsol doar ne sugerează drumul parcurs, pentru că sursele sunt împrăștiate în diverse locuri, nicăieri neexistând o alcătuire unitară, sistematică, urmând un fir călăuzitor. Operațiunea de alcătuire a unei cărți închegate aproape că a semănat cu ducerea la bun sfârșit a unui puzzle (și cu bucuria întemeiată, presupun, a rezolvărilor parțiale și a celei finale).

Simpla parcurgere a sumarului ne indică aspectele cheie ale lucrării, în care cele cinci capitole consistente dintre Preliminarii (dimpreună cu înființarea Fundației) și Concluzii abordează cam tot ce trebuie știut despre activitatea așezământului: aspectele financiar-contabile, construcția clădirii centrale, regulamente de organizare și funcționare, avatarurile din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fuziunea cu Biblioteca Centrală Universitară. Se dă răspuns, pe parcurs, numeroaselor întrebări pe care le-au ridicat (încă le mai ridică) cei interesați de fenomenul Fundație (în care trebuie neapărat incluse, ceea ce scapă deseori atenției, statuile voievozilor, activitatea de creștere a fiicelor de ofițeri, numeroasele subvenții și premii acordate unor persoane fizice sau unor instituții – fără restricție geografică), elucidându-se relațiile dintre biblioteci și punând stavilă fantasmagoriilor.

Cartea se recomandă și cititorilor de toate nuanțele, nu numai bibliotecarilor sau istoricilor de meserie, pentru că se găsesc destule informații care țin de cultura generală și, ca atare, devin atractive (datele personale ale arhitecților și inginerilor, oamenii și instituțiile care au primit finanțare de la Fundație – cu titlurile și domeniile specifice, amănunte de culise din viața celor „de sus”, modalitățile practice de efectuare a unui refugiu – în timpul căruia, să luăm aminte!, biblioteca a funcționat în beneficiul locuitorilor din comuna Ațel, de lângă Mediaș). Cu titlu personal, constat clarviziunea diriguitorilor interbelici, care au prevăzut încă de pe atuncea posibilitatea unei extinderi a clădirii în grădina de pe strada Păcurari (ceea ce s-a și împlinit, după 1989), a unei deschideri, prin dărâmarea caselor existente și apariția unei piețe, către Piața Unirii, așa încât clădirea Fundației să „aibă respirație” (și aceasta s-a făcut, cu timpul), a instalării unui grilaj la galeriile dinspre străzile Carol și Păcurari (câte discuții n-au avut loc, la vremea respectivă, referitor la utilitatea sau calitatea estetică a „încorsetărilor”!).

Simt nevoia să mai precizez că de câte ori s-a făcut, în trecut, vreo referire la Fundație, s-a avut în vedere doar segmentul de „Bibliotecă” al acesteia, celelalte fiind expediate la „și altele”. Ceea ce nu a făcut Doamna Ioana Gafton, care ne-a oferit un tot unitar al Fundației și a avut, în același timp, ambiția și tenacitatea de a finaliza o muncă dificilă și pretențioasă, pe care tot dumneaei o inițiase, acum mai bine de 15 ani, prin publicarea în Almanahul „Convorbiri literare” din 2002 (pag. 84-91) a studiului Înfiinţarea Fundaţiei universitare „Regele Ferdinand I” şi rolul ei în viaţa B.C.U. „Mihai Eminescu”. Rezultatul obținut se ridică la nivelul cercetărilor temeinice, de luat în seamă și de pus la căpătâi, de luat ca exemplu în viitorime, într-o curată și autentică limbă română (cu atât mai de admirat în ziua de astăzi, în care schingiuirea limbii materne este un loc comun), pentru care autoarea poate fi mândră și pentru care sunt încântat să-i adresez cuvenitele felicitări.

Revista indexata EBSCO