Jan 6, 2019

Posted by in Istorie literara

Ion TALOȘ – Viața lui Perpessicius

Pasiunea lui T. Tihan pentru viața și opera lui D. Panaitescu-Perpessicius (=„cel deprins cu suferința”), era de multă vreme cunoscută. Ea a început să se manifeste în anul 1970, cu un articol despre marele critic; între timp, Tihan a dedicat acestui subiect aproximativ 20 de contribuții, între care și o teză de doctorat. Prin urmare, Perpessicius  s-a găsit în atenția lui Tihan timp de aproape cinci decenii. Chiar dacă, în aceeași perioadă, a cercetat și alte teme, a avut răgazul necesar pentru a culege informații despre el, a-i asimila opera și a reflecta îndeajuns asupra personalității lui.

În 2016 a publicat o așteptată sinteză, sub titlul Viața lui Perpessicius (Argonaut, Cluj-Napoca). Lucrarea nu e o simplă alăturare a numeroaselor studii și articole publicate anterior, ci regândirea tuturor informațiilor și constatărilor pe care le-a acumulat de-a lungul deceniilor cu privire la acest autor. Așteptăm perechea acestei cărți: Opera lui Perpessicius. Cele două lucrări vor încorona întreaga activitate de critic și istoric literar a lui Teodor Tihan și vor rămâne fundamentale pentru ceea ce a fost autorul lui preferat. Poate că n-ar fi tocmai exagerat să spunem, păstrând proporțiile, că ceea ce a fost Eminescu pentru Perpessicius, este Perpessicius pentru Tihan.

Viața lui Perpessicius a fost comentată elogios de numeroși critici. Nicolae Manolescu (România Literară 2016, nr. 6, din 10.1-16.02) o apreciază în sintagme care nu se pot citi prea des: o „minunată biografie”, „cât se poate de temeinică”, „admirabil scrisă” etc. Cine nu și-ar dori o asemenea cronică la o carte proprie? Dar aprecierilor lui Nicolae Manolescu li se adaugă nu numai multe alte cronici și recenzii, toate elogioase, ci și acordarea importantului Premiu al Uniunii Scriitorilor din România, care poartă numele lui „Mircea Ciobanu”. Iată un palmares bogat pentru o carte scrisă la maturitate, de un autor cu multă experiență într-ale scrisului. Să sperăm că autorul Tihan s-a bucurat cum trebuie de acest succes. Sperăm, de asemenea, că Editura Argonaut va fi înregistrat cartea lui T. Tihan în lista celor mai importante realizări ale ei.

Tirajul epuizat, numeroasele cronici dedicate, meritele și calitățile relevate de cronicari, toate acestea ar putea lăsa impresia că povestea acestei cărți e, pentru moment, încheiată. Totuși, nicio cronică nu poate cuprinde tot ce s-ar putea scrie despre o asemenea carte. Nu s-a întrebat nimeni, de pildă, de ce Tihan a ales să se ocupe de Perpessicius și nu pe alt critic la fel de important. S-ar părea că între biografia lui Perpessicius și viața lui Tihan există anumite asemănări. Și nu numai în perioada începuturilor, care seamănă în multe biografii (tânăr sărac, plin de calități, care pot fi puse în valoare cu concursul unor oameni aflați în poziții decizionale, reușita în timpul studiilor, dificultăți și chiar insuccese întâmpinate în carieră, unele datorate lui, dar mai multe altora etc.). Probabil că brăileanul născut în 1891 s-a întâlnit spiritual cu un tânăr care a văzut lumina zilei o jumătate de secol mai târziu în Galații-Bistriței, pentru că cei doi au multe gene în comun. Amândoi au învins dificultățile întâmpinate. Perpessicius a devenit un critic și istoric literar de frunte, a fost ales membru titular al Academiei Române, dar a avut conflicte cu alți academicieni (Iorgu Iordan) și a fost nevoit să trăiască, o vreme, în umbra lui G. Călinescu; Tihan a devenit redactor la importanta revistă clujeană Steaua, fără a fi fost lipsit de conflicte cu unii colegi și de întreruperea temporară a acestei activități. Amândoi au înzestrat însă cultura noastră, chiar dacă în măsură diferită, cu opere importante în domeniul criticii și al istoriei literare românești. Când va scrie cineva Viața lui Teodor Tihan se va afla că anumite perioade din biografia lui i s-au dovedit potrivnice, dar și că el a avut tăria de a înfrânge dificultățile, și a ne dărui măsura puterilor lui literare. Ca și Perpessicius, Tihan a crezut „în steaua lui”, fără să se înșele.

Să ne întoarcem însă la biografia lui Perpessicius. Teodor Tihan se identifică până într-atât cu obiectul cercetării lui, încât lasă impresia că lucrarea e scrisă în colaborare cu Perpessicius, acesta furnizându-i informațiile și citatele cele mai edificatoare. Tihan pare încântat de Brăila, urbea cu populație pestriță și totuși unitară, urmărindu-și „victima” cu privirea pe străzile portuare, cu vegetația lor, cu soarele lor arzător, cu muzica de fanfară. El schițează și peisajul cultural al Brăilei la începutul veacului al XX-lea, un peisaj populat cu nume de profesori secundari și colegi ai lui D. Panaitescu, preocupați de problemele culturii; unii culeg folclor din regiune, alții editează reviste, încearcă și chiar ajung în contact cu vârfuri ale culturii noastre (Titus Dinu și Ovid Densusianu). În acest peisaj apar nume cunoscute din bibliografiile folclorice, asupra cărora se răsfrânge, în descrierea lui Tihan, ceva din lumina acumulată de fostul lor elev D. Panaitescu, devenit cel mai de seamă editor al operei lui Eminescu și cercetător de elită al literaturii române, în ciuda faptului că și-a pierdut mâna dreaptă (!) în război. Infirmitatea lui ar fi dus pe mulți la pierzanie, dar pe tânărul brăilean nu l-a împiedicat să-și împlinească destinul.

Așadar, în Viața lui Perpessicius apar și frânturi din alte biografii dragi nu numai celor doi protagoniști ai cărții. Comentariile lui Perpessicius, relevate de Tihan, cu privire la viața universitară a Bucureștilor din primele două decenii ale sec. al XX-lea, reînvie câțiva profesori celebri, cu unele acțiuni și atitudini mai puțin cunoscute: așa sunt informațiile despre cursurile lui Ovid Densusianu, prin intermediul cărora ajung în sufletul lui Panaitescu cunoștințe despre Stuart Merill sau Ruben Darío, despre Hugo ori Verlaine. Densusianu oferă tânărului student o claviatură pe care va exersa și care îl va face virtuoz.  De asemenea e adus în prim plan Ion Bianu, ardeleanul care se ocupa de literatura noastră veche, dar și de folclor; acesta a avut asupra brăileanului o influență hotărâtoare: l-a recomandat ca „profesor particular” pentru unul dintre nepoții lui Ion Ghica, i-a înlesnit obținerea unei burse și a serviciului ca pedagog, l-a angajat la Noul catalog al Bibliotecii Academiei, și altele. Această „inimă de aur”, cum se exprimă Perpessicius, i-a servit ca model toată viața, poate l-a determinat să acorde atenție și folclorului.

Tihan dedică o bună parte a cărții unui compartiment oarecum tăinuit, cel al amorurilor lui Perpessicius. Pentru mulți e partea cea mai puțin cunoscută a comportamentului lui Perpessicius, văzut multă vreme drept un „șoarece de bibliotecă”, fără pasiuni lumețe, absorbit cu totul de munca zilnică la Biblioteca Academiei. Tihan l-a cunoscut (îndeajuns?) și sub acest aspect și ne demonstrează nu numai că opinia exprimată anterior e eronată, ci chiar că „șoarecele” a ieșit de mai multe ori din adăpostul lui, înfruptându-se nu numai din cărțile, care oricum nu-i aparțineau, dar și din alte bunuri străine. Mai mult, templul rezervat literelor și științei a devenit locul de manifestare a acestui adevărat „Casanova brăileano-dâmbovițean”.

Lipsa unor părți ale jurnalului lui Perpessicius l-a împiedicat pe Tihan să cunoască și mai în detaliu ieșirile scriitorului și editorului, în grădinile altora. Totuși, prin cele pe care a reușit să le afle și să le scoată la lumină, contrariind pe destui, ne prezintă un macho, pe cât de sensibil la ispite, pe atât de lipsit de principii. Tihan nu-l consideră nici moral, nici imoral, ci „mai degrabă” amoral. Pe Tihan îl doare sufletul să-și condamne eroul mai hotărât, dar o face, până la urmă, declarând că acesta a rămas „același impenitent fustangiu până în pragul apropiatei senectuți.” Cea mai mare lașitate a lui Perpessicius   s-a văzut atunci când s-a complăcut în situația duplicitară de soț și amorez, răsucind gâtul unei tinere femei, al Yvoriei (Viorica Secoșanu), tânăra care își făcuse speranța că va forma cu el o familie; când aceasta află că cel care se dădea flăcău, avea soție și un băiat de 10 ani, și-a curmat viața. Și nu oricum, ci incendiindu-se. „Șoarecele” nostru de bibliotecă nu era, prin urmare, un nevinovat. Descrierea lui Tihan e realistă, poate, uneori,  prea blândă. Dar tragedia tinerei Secoșanu trebuie să fi fost și pentru Perpessicius o mare dramă, una ale cărei consecințe a preferat să le refuleze toată viața. Nu vom cunoaște niciodată proporțiile acestei drame din sufletul lui, dar ele trebuie să fi fost enorme.

Un capitol foarte consistent dedică Tihan marilor realizări culturale și scriitoricești ale lui Perpessicius: întemeierea în 1957 a Muzeului Literaturii Române și fondarea, în 1970, a revistei Manuscriptum. (De ce nu și magnifica ediție a operei lui Eminescu?). Probabil că ideea celor două importante inițiative culturale a răsărit din munca lui la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei, poate și din amintirea lui Ion Bianu. Denumirea de muzeu al literaturii române, insolită, și-a dovedit, totuși, eficacitatea, chiar dacă instituția se suprapune oarecum secției de manuscrise a Bibliotecii Academiei și numeroaselor case memoriale ale scriitorilor, din diverse localități ale țării.

Cartea lui Teodor Tihan va constitui, împreună cu cea care sperăm să-i succeadă – Opera lui Perpessicius -, monumentul pe care un bistrițean l-a dăltuit în marmoră impenitentului originar din Brăila.

 

Revista indexata EBSCO