Jan 6, 2019

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Duiliu Zamfirescu în vîltoarea vremii

  • 160 de ani de la naştere –

 

Pe 20 februarie 1918 Duiliu Zamfirescu pleca din Iaşi, capitala Rezistenţei, la Chişinău, cu o misiune specială. În relatările apărute în ziarele vremii, consultate de Ioan Adam, cel mai reputat biograf, exeget şi editor al creatorului „Vieţii la ţară”, se vorbea chiar de funcţia de guvernator al Basarabiei, ceea ce nu era adevărat. De fapt, Alexandru Averescu, originar el însuşi din Basarabia, în calitatea pe care o avea în acel moment de prim-ministru, îl trimitea pe prietenul său ca reprezentant plenipotenţiar pe lîngă Consiliul Directorilor Generali din Republica Democratică Moldovenească, ce fusese proclamată cu aproape trei luni în urmă, la 2 decembrie 1917. Scriitorul, omul politic şi experimentatul diplomat era – toate acţiunile şi în primul rînd publicistica sa o dovedesc pe deplin – un patriot ardent, însufleţit de-a lungul întregii sale vieţi de „Visul Daciei Traiane” sau de ceea ce mai numeşte el un „dor” din care, de altfel, scrie Ioan Adam, „îşi făcuse un ax existenţial”. Tulburătoare în acest sens este mărturisirea din prefaţa la a cincea ediţie a romanului „Viaţa la ţară”:

„Cel ce scrie aceste rînduri este un om căruia Dumnezeu i-a dat dureri şi bucurii personale ca la toţi muritorii, dar care a avut marele noroc de a fi trăit o viaţă întreagă hrănind un dor, şi de a se apropia de sfîrşitul vieţii cu dorul împlinit./ Timp de 40 de ani am suspinat după Transilvania; timp de 15 ani am trăit la Roma, adorînd pe Traian; timp de doi ani am făcut parte din Parlamentul României Mari, în care am lucrat alături de fraţii noştri din Ardeal şi Banat, din Bucovina, din Basarabia, la consolidarea frumosului nostru stat «Dacia Traiană»”.

Cînd făcea această confesiune era decembrie 1921, cu şase luni înainte de moarte (3 iunie 1922). Şi, într-adevăr, confirmă exegetul său: „Un examen al operei care include nu doar scrierile de ficţiune, ci şi corespondenţa, publicistica, demonstrează că autorul ei chiar trăise patru decenii sub flamura acestui ţel înalt”.

La încheierea misiunii în Basarabia, Duiliu Zamfirescu dezvăluia în „Îndreptarea”, oficiosul Ligii Poporului, formaţiune printre ai cărei fondatori se număra, conţinutul mandatului ce-l avusese ca reprezentant pleniopotenţiar: „Instrucţiile date mie de Generalul Averescu, cînd m-a trimis în Basarabia, erau clare şi precise: autonomie, pe baza dezvoltării simţului naţional; dispariţia latifundiilor, prin împărţirea lor la ţărani pe baza despăgubirilor în bani; libera dezvoltare a naţionalităţilor şi participarea lor la viaţa publică, în limitele noţiunei de stat moldovenesc; orientare politică pur democratică”.

Misiune dificilă, cum observă şi Ioan Adam, avînd în vedere condiţiile istorice, economice, politice şi, desigur, nu în ultimul rînd, moral-psihologice, în care principiile „admirabile, democratice, juste în esenţa lor ultimă” ar fi trebuit aplicate:

„Cînd am ajuns la Chişinău, prima mea grije a fost, fireşte, să fac cunoştinţă membrilor guvernului şi să mă prezint Preşedintelui Sfatului Ţării. Am avut plăcerea să găsesc numai oameni tineri, o societate binevoitoare, femei gentile şi, ca peste tot, foarte pasionate. / Lumea părea a trăi într-un echilibru nestabil, alergînd după locuinţe, după restaurante, după zahar şi după tălpi de cizme, cu pofta sălbatică de a se bucura de viaţă a oamenilor ce au scăpat de moarte. Aşa ceva trebuie să se fi petrecut pe vremea Directoratului, în Franţa, cînd lumea, ieşită de sub Teroare, vrea cu orice preţ «să se amuzeze», deşi guvernul era bătut la frontieră şi sfîrşea printr-un faliment de stat”.

Ca şi astăzi, lucrurile stăteau cu totul altfel peste Prut faţă de cum erau ele văzute de la Bucureşti sau de la Iaşi, Duiliu Zamfirescu găsind în Basarabia o lume traumatizată de o istorie ingrată, dramatică, o lume a contrastelor, instabilă, bănuitoare, vulnerabilă, expusă manipulărilor, în fine, o lume periferică aflată, nu doar geografic, la marginea unui mare imperiu şi, totodată, la marginea Europei. Cu intuiţia şi puterea de pătrundere a psihologilor, cu experienţa diplomatului, Duiliu Zamfirescu caracterizează clasa politică din Basarabia acelei epoci şi pe liderii ei, schiţînd cîteva portrete memorabile. Unele personaje aveau să pătrundă în Panteonul naţional. Ion Inculeţ i se înfăţişa ca „un bărbat echilibrat, cu marea facultate sufletească de a apropia pe oameni între dînşii, în loc de a-i învrăjbi (…) D. Inculeţ mai are un mare merit: nu e însurat, într-o ţară în care toată lumea se însoară cu o vervă extraordinară şi unde toate soţiile românilor sînt rusoaice sau ucrainene – ceea ce dovedeşte farmecul lor şi fragilitatea noastră. Această stare de burlăcărie permanentă, mai cu seamă în democraţiile revoluţionare, permite acel vivere parvo, care asigură biruinţa asupra infamei burghezii care, la Chişinău mai mult ca oriunde, mănîncă foarte rar de post”. Pan Halippa e„fiziceşte, antiteza colegului său: pe cît este d. Inculeţ de ras şi de tuns, pe atîta este d. Halippa de pletos şi de bărbos; pe cît este cel dintîi de nalt şi de blond, pe atîta este cel de-al doilea de puţin şi de brun. Sufleteşte, însă, ei se aseamănă prin aceleaşi nobile aspiraţiuni patriotice. D. Halippa şi-a făcut studiile tot pe la Dorpat (ca şi Inculeţ – nota mea C.C.), dar şi le-a completat la Universitatea noastră de la Iaşi. D-sa vorbeşte şi scrie româneşte ca noi. De aceea se şi găseşte în fruntea gazetei celei mai populare din Basarabia, care, scrisă cu litere cirilice, pătrunde peste tot şi contribuie la deşteptarea conştiinţei naţionale. D. Halippa mai este şi poet, atunci cînd gîndurile, ostenite de proza gazetăriei şi de grijile Camerii, se îndreaptă către visuri… La domnia sa, probabil, se va gîndi Academia Română, în ziua în care va hotărî să rezerve un loc Basarabiei”.

     Alături de studiul „În Basarabia”, în cinci părţi, şi de amintita prefaţă la ediţia a cincea a „Vieţii la ţară”, datorită editorului său luăm cunoştinţă de alte cinci texte ale lui Duiliu Zamfirescu despre Basarabia şi Bucovina. Unul dintre ele este „Scrisoarea deschisă către d. Ministru de Finanţe M. Săulescu”. A apărut în „Îndreptarea” din 14 iulie 1918. În treacăt, aş întreba fără să aştept un răspuns: mai ştie cineva, în afara cîtorva istorici, de un fost ministru Săulescu?! Numai pana unui scriitor, în cazul de faţă Duiliu Zamfirescu, îi mai poate scoate, eventual, fie şi pentru o clipă, pe un ministru sau pe vreun alt dregător din neantul uitării. Dar asta doar dacă au noroc… Acel ministru Săulescu, altfel demnitar onorabil, şi în plus junimist,  a avut. Dar oare, m-aş îndoi moromeţian, chiar a avut?! Să citim începutul epistolei cu pricina, ca să ne dăm seama mai bine: „Nu ştiu dacă permiteţi, Domnule Ministru, unui poet, să se ocupe de Finanţe. Diletantismul universal al ţării noastre ar îngădui poate această incursiune, dacă ea nu ar fi făcută cu pasiune «con fuoco». / Nu aş vrea să vă atrag pe terenul acesta primejdios. Pasiuni la vîrsta noastră! …Cu toate astea – nu ştiu de ce – cred că nu împărtăşiţi părerea vulgului, că pasiunile sînt numai ale tinereţii. Şcoala bună de la care aţi ieşit, şi la care am fost crescut şi eu – Junimismul – admitea pasiunile la toate vîrstele, iar neuitatul Pogor aplica amorului una din legile lui Newton: toate corpurile… cereşti atrag în raport direct cu masa şi în raport invers cu pătratul distanţei. Nu ştiu dacă prindeţi pudicitatea acestei expresii de mecanică cerească: toate corpurile atrag în raport direct cu masa. / Dar, dacă vremea v-a schimbat atît de mult, încît nu mai înţelegeţi pasiunile vinovate, – liniştiţi-vă. Nu e vorba de lucruri urîte, ci de un lucru foarte frumos: dragostea de ţară. E vorba despre Basarabia”. Urmează o magistrală demonstraţie care pleacă de la o tristă constatare a unei atitudini ce i-a caracterizat, din păcate, pe mai toţi politicienii  şi administratorii de la Bucureşti din toate epocile, indiferent de regimul politic, deci inclusiv pe cei postdecembrişti faţă de Basarabia şi de realităţile de acolo. „Domnia Voastră – îi reproşează Duiliu Zamfirescu lui Săulescu – împreună cu ceilalţi colegi din minister, aţi făcut pe amanţii pasionaţi în primele zile ale logodnei, iar, după căsătorie (unirea – nota mea C.C.), aţi părăsit-o”.

Polemist de mare forţă, Duiliu Zamfirescu oferă un adevărat model de stil în materie în acelaşi oficios al Ligii Poporului cu articolul intitulat „Calomnii”, în care scriitorul, supranumit de contemporani Duilă, dă o replică celor de la ziarul liberal „Viitorul”. Aceştia îl acuzau pe Alexandru Averescu, cunoscut ca germanofil, că ar fi voit să facă pace separată cu Germania şi să cedeze Basarabia. Or, Duiliu Zamfirescu, care – cum am văzut – fusese trimis la Chişinău „cu o misiune confidenţială” de către eroul de la Mărăşti-Oituz se consideră moralmente cel mai în măsură să-i ia apărarea lui Alexandru Averescu şi să demonteze invocînd fapte şi mărturii irefutabile calomniile proferate de adversarii politici ai acestuia. Peste toate, e de reţinut, acum, cînd totul a devenit demult istorie, cînd totul este, aşa-zicînd, clasat, această observaţie privind o practică politică eternă: „În politică, calomnia este o armă de tinichea, care se îndoieşte în mîna celui ce o posedă, şi mai este o ticăloşie, fiindcă, în general, cel ce calomniază se ascunde. Cînd Figaro calomniază, ştiind că spune minciuni, el exploatează o notă infamă a naturei noastre omeneşti, care e gata să primească vorba rea, şi s-o repete şi altora”.

Două texte din volumul editat de Ioan Adam, sînt despre Bucovina. Unul, sub forma unui poem în stil baladesc, a fost publicat de Duiliu Zamfirescu în placheta „Poezii nouă”, apărută în 1899. Se intitulează „Bucovină” şi este, cum bine o defineşte criticul: „un fel de Doină eminesciană, mai pripită totuşi”. Dintr-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu, la 13/25 noiembrie 1899 reiese că autorul era foarte satisfăcut de această poemă pentru că, preciza şi totodată se confesa el: „răspunde unei stări sufleteşti a tuturor românilor. La mine cel puţin a ieşit dintr-o adîncă indignare şi face parte din visul vieţii mele mature, din aprinderea închipuirei bărbatului întreg, care nu vede un alt ideal în viitor decît al unirei”. Sigur, poezia amintită nu e o capodoperă, aşa cum însăşi „Doina” lui Eminescu nu este, dar ea avea atunci o altă menire ce ţine mai mult de psihologie, de suflet decît de estetică, exprimînd, cu vorbele lui Petru Creţia, o durere de neam. În fond, de ce a fost prohibită „Doina” lui Eminescu, iar unii cer şi astăzi ca ea să fie trecută sub obroc pentru că nu ar corespunde spiritului european şi „corectitudinii politice” ? Într-un interviu pe care i-l luam în anii ’90, Petru Creţia răspundea: „Pentru bunul motiv că multă vreme aici au fost stăpîni oameni străini de ţară pe care tot ce este acolo (în Doina lui Eminescu – nota mea C. C.) la adresa străinilor îi ofensa îngrozitor. Dar cei ce au pus-o sub obroc au greşit, căci această poezie a trăit latent în sufletul naţional, iar prohibitorii, în loc să atenueze o obsesie, au întreţinut-o”.

„Bucovina”, text publicat prima oară pe pagina întîi a gazetei cu acelaşi nume (numărul din 8 iunie 1919) şi republicat de Ioan Adam, iar înaintea sa de Liviu Papuc în „Dacia literară”, nr. 62 (5, 2005), este „un adevărat poem în proză”, celebrînd împlinirea celui mai scump ideal naţional: reîntregirea: „În mijlocul unei grădini, pe coasta unui deal, Suceava priveşte cum vine trenul din Moldova, cu clădăriele de soldaţi atîrnate de acoperişuri. Totul rîde astăzi în această ţară dezolată, care a tecut, rînd pe rînd, din mîna ruşilor în mîna germanilor şi din mîna germanilor în mîna ruşilor, şi care, de la Thugut şi Maria Tereza, nu mai este în mîna românilor. / Suceava priveşte cum vine trenul din Moldova, cu soldaţii pe acoperişuri. Ea îi recunoaşte. A cunoscut pe moşii şi strămoşii lor, pe arcaşii şi suliţaşii lui Ştefan, iar astăzi, în pace augustă a văii sale surîde… Noi, călcînd din nou pămîntul Bucovinei, ne descoperim cu evlavie înaintea zidurilor Sucevei şi mulţumim Proniei cereşti că ne-a dat zile să vedem leagănul lui Ştefan cel Mare reintrat în graniţele patriei”.

Un text poematic de acum un secol în care Duiliu Zamfirescu rememora tristul fapt istoric că Bucovina „a trecut, rînd pe rînd, din mîna ruşilor în mîna germanilor şi din mîna germanilor în mîna ruşilor…”. Din păcate, deşi istoria este magistra vitae, lecţia ei rămîne mereu neînvăţată, iar repetarea istoriei pare o fatalitate.

Revista indexata EBSCO