Jan 6, 2019

Posted by in Istorie literara

Nicolae CREȚU – Epopeea Moldovei ștefaniene (III)

Fraíi Jderi, cealaltă capodoperă sadoveniană în linia romanului istoric, este o structură-unicat, înainte de toate chiar în contextul operei autorului ei. Către ceea ce este în Zodia cancerului scriitorul urcase treptele succesive necesare unei maturizări, în timp, a artei sale, modelată tot mai cuprinzător și complex în succesiunea titlurilor-reper, astfel încît în romanul istoric din  1929 există încă „accente” romantice, chiar dacă nu în „formula” cvasiaedică, „baladescă”, din Șoimii, nu mai puțin conjugarea notei eroic-justițiare cu implicațiile de ordinul tensiunilor sociale, ca în Neamul Șoimăreștilor, pe lîngă dominanta atmosferizator-reflexivă (Moldova – „paradis devastat”) și stratul esențial, definitoriu, de Sens moral-politic, pentru prima oară la Sadoveanu – liant menit să focalizeze viziunea, atmosfera și „tonul” – distincte – proprii Zodiei cancerului. Trilogia ștefaniană nu e precedată, „pregătită”, prefigurată de nimic, de nici o altă încercare măcar parțial similară desfășurării monumentale din ea, cum nici ceea ce e reușit și demn de atenție în Nicoară Potcoavă (1952, „rescriere” a Șoimilor) nu este de natură să-i continue spiritul, revenindu-se, dimpotrivă, cel puțin în mare, la „tiparul” dominant, încununat în Zodia cancerului. A fost, cu siguranță, o decizie liminară fermă, prezentă încă din primele forme ale intenției autorului și închegări scripturale ale acesteia, o atare unicizare: de „formulă” estetică, ritmuri și proporții compoziționale, orchestrare de „registre” narative și stilistice (tonalități), subordonate – toate, fiecare luată în parte, dar și în conlucrarea lor, armonizată sub semnul unei viziuni modelatoare de unitate interioară profundă, cale pe care „montajul” devine o sinteză realmente bogată, complexă, și nu una schematică, artificializată de o retorică, a unui cult” eroizant.

Situarea, în prim-plan a „Jderilor” și, ceva mai larg deschis, în general a „oamenilor Măriei-Sale” nu este o simplă „reverență” paratextuală, „gest” verbal limitat și, în definitiv, exterior adevăratei configurații structurale a textului: aceea care îi conține, densă, iradiantă în toată amploarea trilogiei, estetica implicită, principiul germinator (poietica) și structurant (poetica) care îi conferă atributele de artă și viziune apte să definească o identitate  textuală singulară, nutrită de spiritul unei imagini fixată în „memoria” transindividuală, a neamului și omogenizată, din adînc, de un emblematism deloc abstractizant sau grandilocvent, ci avînd, dimpotrivă,  calitatea rară a îngemănării sale cu atîtea ipostaze și „semne” ale omenescului dintotdeauna, reconciliabil cu ușurință și din perspectiva acelui timp al cititorului pe care secole îl despart de epoca domniei lui Ștefan cel Mare, cum i-a rămas numele în istorie și în legendele inspirate de ea, parte a culturii populare românești, a „memoriei” noastre colective, indentitare.

Și ce putea fi mai (organic) potrivit pentru a da, de la început, o asemenea dimensiune și de credibilitate transistorică unui timp atît de îndepărtat de noi, intrat demult în legendă, decît tinerețea, o prospețime a vîrstei nu numai biologice, ci și sufletești, de „prag” al pătrunderii în realitățile „lumii”? Ucenicia lui Ionuț, primul volum al trilogiei, este desigur, cum s-a spus nu o dată, „ucenicie”, inițiere treptată a celui mai tînăr dintre „Jderi” în tot ce ține de domnia lui Ștefan (începînd cu evident, rînduielile curții domnești și ale instituției medievale ca atare, ca și în viață, pur și simplu, cu bucuriile, dar și cu contradicțiile și cu „capcanele” ei, experiențe de început, pe care se va clădi, ca și pe ceea ce le va urma, în timp, maturizarea personajului, de la flăcăinadrul „Ionuț”, luat în slujbă la curtea domnească, încă naiv și atît de vulnerabil, la oșteanul încercat, Onu, unul din oamenii de nădejde, ai Măriei Sale, de către final. Și, neîndoielnic, cititorul însuși, de-a lungul lecturii, urmîndu-l pe acest personaj în „ucenicia” sa, conjugă, la rîndu-i, cele două „trasee” de inițiere, învață să înțeleagă temeiurile domniei și ale autorității ei, o coerență, de rosturi și stil, care e marca Puterii adevărate, instauratoare de ordine și stabilitate, toate acestea – susținute și de o impresie, cu urmări decisive, de „adevăr”, de credibil, pe care o dă imaginea unui cotidian construit ficțional în paginile trilogiei, mai cu seamă prin imaginarea vieții de zi cu zi a celor din neamul „Jderilor”. Sadoveanu nu ignora sursele istoriografice, a căror cunoaștere o avea, dar nici nu dilata importanța „dimensiunii” documentare a romanului istoric, cum va proceda, după el, de pildă, Camil Petrescu (Un om între oameni), efortul său creator tentînd să capteze într-un „construct” ficțional (căruia nu încearcă, în nici un fel, să-i disimuleze natura apelînd la „variații” documentare) spiritul și atmosfera unui timp istoric, absorbind informația privitoare la el, „topind-o” într-un joc de coordonate ale epicului în stare să-l facă pe cititor să accepte ipoteza ficțională, „reconstitutivă”, intrînd în climatul convenției ei interioare, în „logica” unei tectonici narative configuratoare de imaginar, de fictional world. Și poate că tocmai acestei naturaleți cu care actul creator de fictio este asumat auctorial și practicat cu grația și dezinvoltura unei libertăți și ale unei plăceri plăsmuitoare nerelativizate de specualții principial-teoretice, nici de scrupule de „metodă”, îi datorează Sadoveanu mai mult decît oricărei alte calități a scrisului său (ea fiind premisa tuturor celorlalte), farmecul, seducția  tipului de narativitate a cărui vocație o are în general, dar pe care tocmai excepția absolută care este – și între romanele istorice – Frații Jderi o pune într-o lumină mai puternică decît oriunde altundeva.

E ușor să scrii epopeea unui timp eroic, aureolat de legenda căreia i-a dat naștere? E un avantaj „din start”, sau mai curînd dimpotrivă, că în centrul ei urmează a sta un personaj istoric real, a cărui imagine va trebui să fie re-creată ficțional, riscurile fiind, potențial, în egală măsură, de o parte și de alta a unui necesar echilibru de „plăsmuiri” și credibilitate? Virtuți și calități amplificate în „tonul” unei retorici idealizante, de „cult” eroizant? Ori, alteori, orientarea inversă, către o „umanizare”, credibilizare, prin exhibarea, chiar îngroșarea unor păcate și minusuri ale eroului, într-un joc de lumini și „umbre” ale imaginii sale? Autorul Fraților Jderi scapă cu totul „constrîngerilor” deopotrivă artificializante ale unor asemenea „alternative”, schematismului în ultimă instanță egalizant al unei astfel de polarități „disjunctive” (aut… aut). Și reușește tocmai pentru că premisele poieticii și poeticii sale sunt funciar altele, permeabile unor „afluenți” de o diversitate remarcabilă, convergenți, integrabili-nesilnic! – în sinteza (de viziune și expresie) singulară a Fraților Jderi.

Ce se întîmplă, de fapt, în acest timp al „uceniciei lui Ionuț”, cum arată evenimențialul, mișcarea epică, dar și „pașii”, în ordinea cunoașterii de sine și a celorlalți, în înțelegerea lucrărilor „lumii” în volumul ce deschide trilogia? Impresia cu care rămînem e una de densitate a epicului, chiar de „încărcare” (= abundență) și ramificare a acestuia într-o arborescență care nu va mai reveni în celelalte două volume. Și, deși concentrarea de întîmplări și „isprăvi” (exploits), de aventură, peripeții și primejdii, „capcane”, ispite, „încercări” (épreuves) e într-adevăr mare, putem, totuși, anticipa – et pour cause – că ecoul în noi al acestei proliferări narative datorează destul și psihologiei de „vîrstă” – cea interioară în primul rînd – a personajului de prim-plan care e Ionuț, mezinul „Jderilor”; sigur, și neastîmpărului său, unei vitalități și prospețimi ale trupului său tînăr, dar poate încă mai mult, deschiderii sale aurorale spre „lume”, unei stări de libertate care corespunde ieșirii din „cuibul” familial, de sub ocrotirea, dar și supravegherea celor mai mari, în primul rînd a părinților. Așadar, o sugestie – indusă compozițional cititorului, de viață densă pentru că totul e nou, virginal și intens trăit, perceput, din perspectiva unei atare „vîrste” interioare, pe linia unei deveniri, în timp, care va depăși „ucenicia” acumulînd experiențe, înțelegeri, sentimente și stări sublimate în procesul maturizării sufletești, lăuntrică fortificare, desigur, căreia nu-i va lipsi însă nici amintirea și nostalgia acestui timp al începuturilor, de o inocență și vulnerabilitate irepetabile, îngemănare definitorie a acelei „vîrste” interioare, ireversibil revolută atunci. Frăția de cruce cu Alexăndrel, fiul marelui voievod, „taina” lor comună, legată de iubirea coconului domnesc pentru Nasta, jupînița de la Ionășeni, și cealaltă „taină”, a îndrăgostirii lui Ionuț de aceeași fată (secret, de data aceasta, față de proaspătul frate de cruce), imprudențele și capcanele legate de tentative ale unor tîlhari renumiți de a fura armăsarul domnesc, aducător de izbînzi în bătălii și războaie, expediții aventuroase, mai întîi în Lehia, mai tîrziu chiar „în pămîntul turcului”, pe urmele Nastei, răpită de tătari, ori ale Sofiei – greaca, fosta mare iubire, a amîndorura, care i-a învrăjbit pe frații mai mari ai lui Ionuț, Nicoară, devenit călugăr, și Simion, comisul al doilea peste grajdurile hergheliei domnești de la Timiș, intrigi boierești, oameni cumpărați de țări vecine („Lehia”, mai ales), ca să le slujească interesele, iscoade ale domniei (Stratonic – călugărul „nebun”) care dejoacă astfel de planuri, cîteva secvențe de alai „voievodal” (la mănăstirea Neamț), de „sfat” domnesc, ori ținut de apropiați ai domniei lui (Amfilohie Șendrea) și, mai cu seamă, numeroase pagini consacrate lor, neamului „Jderilor”, cuplului părintesc (comisul bătrîn, Manole Păr-Negru, și comisoaia Ilisafta) și „fraților Jderi”, nu numai Nicoară și Simion, ci și vistiernicul Cristea, cel mîndru de voroava sa iscusită și de frumusețea nevestei, cocheta Candachia, ori Dămian, negustorul de la Liov: iată într-o „recapitulare” fugară, strict enumerativă, cum se umple spațiul și timpul arhitecturii narative din Ucenicia lui Ionuț.

Personajul Ștefan cel Mare nu are o masivă prezență directă, ca număr de pagini în care să apară, cum se vede cu ușurință și din „inventarierea” de mai sus a evenimențialului din întîiul volum. Și nu va fi altfel nici în următoarele. Și totuși, Frații Jderi poate fi pe drept cuvînt socotită „epopeea” Moldovei ștefaniene: imagine ficțională a unui timp istoric de apogeu, intrat în legendă, purtînd amprenta unei personalități unice, aureolă pe care tocmai comparația cu altfel de „vîrste”, ale declinului (Moldova – „paradis devastat” sub „zodia racului”, din „vremea Ducăi-vodă”, de pildă), o reliefează puternic. De ce a decis autorul ca lucrurile să stea așa și nu altfel, și pe ce căi a obținut „efectul” acesta de dominantă „Ștefan”, fie că personajul e prezent, fie că nu, sunt întrebări pe care merită să ni le punem, chiar întrebări-cheie, pentru că ele conduc, dincolo de răspunsuri, încă mai departe – și mai în adînc – spre definirea acelei „formule” unice a poeticii sadoveniene, „inventată” doar pentru Frații Jderi, nici prefigurată în vreun fel pînă atunci, nici reluată vreodată ulterior.

 

Sunt, evident, și articulări (ale celor două planuri narative) aflate foarte la vedere. Herghelia de la Timiș e în grija lui Manole Păr-Negru și a fiului său Simion, comisul al doilea, și firesc este ca Ștefan să se intereseze de caii domnești, călugărul „nebun” Stratonic e dintre iscoadele care apără cu „armele” lor domnia, în vreme ce uneltiri boierești, planuri ale unor vestiți hoți de cai, ori capcane întinse coconului domnesc o amenință, o primejduiesc. Adevărul e însă că pînă și legăturile de acest gen, a căror justificare primă ni se înfățișează cu o asemenea simplitate, nu rămîn, nici ele, doar la acest nivel, depășind pretextul compozițional al introducerii lor în „montajul” de ansamblu prin implicații și sugestii ce țin toate, într-un fel sau altul, de atmosfera și de stilizarea sadoveniană proprii viziunii de epopee eroică din Frații Jderi.

Mezinul Jderilor trăiește prima lui dragoste. Abia și-au jurat el și Alexăndrel-vodă, deveniți frați de cruce, credință unul altuia și jupînița de la Ionășeni îi va arăta, prin destule semne, că pe el îl alege, pe Ionuț, și nu pe feciorul domnului. Între cei doi, fata cneaghinei e cea care decide cui să-i dea semne de adevărată iubire și îmbrățișarea Nastei, deloc „lîncedă” cînd e pentru „Jder cel mititel”, are pentru el mai mult preț decît prieteniile și jurămintele. E și aceasta o „ucenicie”, la școala vieții, la acele realități ale ei de neîmpăcat cu scheme de gîndire rigide, reci. Dar înseamnă oare că eroul sadovenian nu mai are în el „o bărbăție și o credință”, cum îl văzuse Alexăndrel înainte de a-i împărtăși marea sa taină? Știa chiar de la fiul lui Vodă că fata de la Ionășeni nu va fi pentru acela decît o petrecere și o „biruință” repede uitate iar ea îi ceruse s-o apere de celălalt, de puterea și dorința lui. Cînd capcana pregătită fiului domnului i se dezvăluie, Ionuț dă adevărata probă de bărbăție și de credință, față de fratele său de cruce, bătîndu-se atît de aprig să-i apere viața, încît e aproape gata să și-o piardă pe a sa, alături de medelnicerul Crivăț. De dragul aceleiași fete, răpită în răstimpul ieșirii lor „în pradă” la Moldova și în Lehia de către nohaii „căpcăuni” ai lui Mamac, hanul tătarilor de dincolo de Volga, și vîndută roabă unui neguțător turc, vor ajunge, cu învoire de la Ștefan-vodă, Ionuț și ceilalți Jderi la cetatea Chilia, pe Dunăre, unde vor afla de pierderea jupîniței de la Ionășeni, ca o altă Chira Chiralina, în apele fluviului, decît să ajungă în haremul lui Suleiman-bey. Aventură iscată din „nebunia” și „boala” unei prime iubiri, peripeții și isprăvi de literatură de capă și spadă purtînd în înlănțuirile lor și ecouri de baladă, neîndoielnic: dar mai cu seamă conjugarea, pe această din urmă încercare a „uceniciei” lui  Ionuț, a acelei dimensiuni narative ce ține de frămîntări ale „tinerilor din toate timpurile” cu suflul epic al unor desfășurări de secvențe pregătitoare, ca și altele, care le vor urma  în Izvorul-Alb, pentru ipoteza eroică, epopeică, din Oamenii măriei-sale, încununare a trilogiei sadoveniene, consacrată Moldovei ștefaniene.

O pondere mare în Ucenicia lui Ionuț și în Izvorul-Alb are și povestea tentativelor unor „neguțători pricepuți și mai cu seamă îndrăzneți, ca Gogolea și Ilie Chiorul, de a fura din herghelia domnească de la Timiș armăsari de faima vestiților Catalan și Vizir și, în general,  tot ce se leagă de prezența în Frații Jderi a tandemului celor două personaje în discuție, „catenă” narativă aptă să dea și ea mai mult nerv și mișcare epică, pe de o parte, pe de alta, să susțină o notă de fabulos și legendar, sinteză de baladesc și rezonanță mitizantă către care se deschide ficțiunea sadoveniană în aspirația de a absorbi în monumentalitatea sa epică atît sugestiile unui imaginar inspirat de istorie culturii populare, „memoriei” ei, cît și o viziune credibilă a cotidianului acestui timp medieval, antidot al oricărei forme de grandilocvență a „glorificării” literare retorizante. Gogolea și secondantul său apar, dispar, reapar, de-a lungul trilogiei, avînd de jucat pînă la urmă, dincolo de tot ce am amintit deja  și de coloratura aventuroasă a  isprăvilor lor, un rol – deloc de neglijat – în urzeala atîtor fire care duc spre unul din adversarii pătimași ai domniei, marele boier Mihu, fugar din Moldova, aflat sub ocrotirea craiului Lehiei. Din nou, aceeași focalizare de ultim „palier” semantic, de ordinul unei imagini complexe a stabilității Puterii domnești, a consecvenței și abilității cu care se consolidează o autoritate politică autentică, mereu în stare de veghe. Nu alta este, de fapt, și sugestia care se degajă din capitolul consacrat, în Ucenicia lui Ionuț, felului în care, spre deosebire de ce se întîmplă în Polonia, „tabunurile” tătărăști ale lui Mamac-han sunt încolțite de oastea lui Ștefan și silite să-și abandoneze „prada” (bunuri jefuite și oameni luați în robie). În Frații Jderi nu există „meandre” sau „intercalări” narative și ceea ce , la o abordare superficială, poate să pară, eventual, că se rupe din „logica” ansamblului  își dezvăluie întotdeauna, în ultimă analiză, „aderența”, o funcționalitate integratoare, deși uneori mediată în ramificații și ierarhizări de înlănțuiri și trepte care conduc progresiv, către unitatea întregului.

Manole Păr-Negru și „dumneaei” comisoaia Ilisafta sunt prezențele de prim-plan în jurul cărora se încheagă imaginea mai larg deschisă a neamului „Jderilor”. Grijile mamei („muța”, cum o alintă feciorii ei), limbuția ei conjugală, animată între altele și de înțepături și aluzii destule, țintite spre „unii părinți”, către acei „alții” – de fapt unul singur, vinovat de toate „nebuniile”, din dragoste, și ale feciorilor, „cap și început” a toate, cărora „nu le pasă nimic, căci a rămas încă în ei drojdia nebuniilor; și-n nebuniile altora cunosc pe ale sale”, frecvente întoarceri spre un trecut repovestit al lor, al cuplului , al „Jderilor” tineri, ori chiar al altora, pe cale digresivă, alimentează curent verva comisoaiei, în vreme ce bărbatul, „puțin vorbareț”, se apără și el cum poate, mai amenințînd să treacă la „răbuș” reproșurile și împunsăturile, mai scoțînd afară din iatac „ceasornicul de năsip” de-a lungul lanțului de „întîmplări și mustrări” gata să înceapă „ca să rămîie vremea pedepsei lui fără măsurătoare”, dar cel mai adesea închizîndu-se în el în tăcere ori cu răspunsuri scurte, dincolo de care rareori trece replica lui Manole în astfel de „dialoguri”. Nici nu e nevoie, de altfel, ca el să vorbească mai des și mai mult, căci ea include în propria-i rostire și ceea ce i-ar putea spune, ori i-a spus alteori, „celălalt” și cîte un „vrei să spui”, interogativ sau nu, ori „cunosc toate cîte le-ai pregătit să mi le spui”, îl citează pe bărbatul taciturn fără a curma revărsarea retoricii ei feminine. Hazul vine înainte de toate din sugestia de iterativitate („răbușul”, dar și „vrei să spui”) a genului acestuia de „duel” verbal, marcat de disimetrie: sporăvăială vs. reacții monosilabice, previzibilitatea de ambele părți și totuși „tactici” dialogice vădit contrastante, dar mai cu seamă din sugestia ultimă de vitalitate și adevăr psihologic ale comediei domestice, ale cotidianului conjugal de o inevitabilă repetitivitate odată cu trecerea anilor. Comisul n-a uitat glasul ei „ca o strună gravă de argint”, păstrat același, „nechimbat” și după ani și ani, „tînăr și învăluitor”, dar nici unda de nostalgie a acestei recunoașteri, sobru consemnată, nu-l împiedică să aibă gîndul că tocmai acel glas era acum osînda comisului în zilele cînd stătea singur cu soția lui în pridvor. Și nu e în „formula” acestei resemnări și un anume umor al stabilității și statorniciei? De cealaltă parte, verva comisoaiei, așa cum arată ea stilistic, cu tot cu „împunsăturile”, nemulțumirile și grijile, chiar lacrimile vărsate în alternanță cu vreun laitmotiv al curiozității rămase nesatisfăcută (numele „tatarcei” – mama lui Jder cel mititel), nu e în fond decît expresia unei stări interioare de mulțumire, însă una niciodată formulată explicit, direct: dimpotrivă, cît ar părea de paradoxal, „bătăliile” ei verbale indică un autentic tonus vital, un soi de tandrețe „cicălitoare” care, ferind-o de dulcegării, are un revers antifrastic special, respiră un umor sadovenian aparte, cu care ni se transmite o impresie de viață plină de „griji” (pentru toți, ceilalți: bărbatul,  feciorii, nurorile), de întrebări ale curiozității sale  nesecate și, desigur, și de acele „plîngeri” ale ei, care întregesc, din perspectivă feminină, o densitate a cotidianului familial.

De remarcat, totodată, că grație unei asemenea locvacități, pătrund în text și ecouri ale unor timpuri revolute, „chei” care clarifică întîmplări mai vechi, de la temelia ipostazelor unor din personaje așa cum apar ele în acel „timp zero” la treapta căruia se deschide romanul. De ce s-a călugărit Nicoară, cel devenit monahul Nicodim, de la Neamț? Ce-l făcea pe mohorîtul Simion, al doilea comis, să se închidă în el însuși și să nu dea, multă vreme, urmare îndemnului lui Ștefan-vodă de a-și alege o soață? Legînd totul de o „nebunie” a dragostei, moștenită de la „unii părinți”, Ilisafta deapănă povestea-nefericită-de iubire a celor doi feciori ai ei pentru una și aceeași femeie, Sofia greaca, cea venită din Chios pe pămîntul Moldovei. Și-o spune și ei, i-o spune comisului (care o știa și a mai și auzit-o, fără nici o îndoială)? I-o spune, cu siguranță, cititorului, înainte de toate. Dar isprăvile de tinerețe ale lui Manole, gata pe atunci, în iarmaroc la Tîrgu-Doamnei, să se ia la trîntă „c-un tătar gol pînă la mijloc” („Din dragoste pentru mine? Ca să te fudulești și să-ți arăți puterea?”), ori să frîngă noaptea gratii de la fereastra  „ietăcelului” ei de fată, de odinioară? Are aerul de a-l judeca pentru lipsa lui de minte, dar nu e deloc greu de ghicit încîntarea, atît de feminină, „ascunsă”, chipurile, în altfel de „dojeni”.

În paginile trilogiei apar și personaje ca feciorii mai mari ai starostelui Nechifor Căliman, Onufrii și Samoilă, portretizați cumva în nota unei hiperbolizări ludice, între „basm” și „parodierea” lui („Sfarmă-piatră” și „Strîmbă-lemne”), ori Stratonic, călugărul „nebun”, la care pitorescul și aparența de vorbire în dodii sunt masca sub care trece mai ușor rolul său de iscoadă folositoare domniei, apărînd-o, alături de alții ca el, de vrăjmașii mai vechi sau mai noi. Tocmai în comparație cu astfel de apariții se lasă mai clar definite rosturile cu care a fost gîndită și „oschestrată” portretistica „Jderilor”, a fraților lui Ionuț, „oameni ai măriei-sale”, ca și părinții lor, starostele Căliman, și atăția alții, cei pe care se bizuie „rînduiala” și tăria Moldovei lui Ștefan. Ei au măsura omenescului obișnuit, de toate zilele, nimic n-o întrece, nu trimite cît de puțin, fie și în limitele unei simple convenții de joc estetic, către efecte hiperbolice, ca în cazul feciorilor starostelui, iar diversificarea înlăuntrul „familiei” lor tipologice răspunde iarăși, în felul ei, preocupării autorului de a capta, prin ei, aceeași impresie de adevăr al omenescului „din toate timpurile”. Dămian, neguțător la Liov, e departe de ai săi pornit să agonisească și rolul lui, cel care îl integrează narațiunii de ansamblu este mai mult să vegheze, prin oameni ai săi, asupra unor dușmani ai domniei (marele boier Albu) aflați sub protecție crăiască în Lehia (mesagerul său către Timiș e Iosip de la Nimirceni). Călugărul Nicodim, de la Neamț, e un altfel de monah decît cei obișnuiți și știe să redevină, de cîte ori e nevoie, „mireanul” Nicoară, călăreț mînuitor de sabie, alături de taciturnul Simion, comisul al doilea, ca odată întors la acea mănăstire să scrie în ceaslov, spre aducere aminte, „Cînd am fost noi pe pămîntul turcului” (Chilia, în Ucenicia lui Ionuț), ori „Cînd am fost în Țara Leșască, luna octombrie, anul de la Hristos 1472” (Volocineț, „bîrlogul” uneltitorului Albu, în Izvorul-Alb). Iar Ionuț, „Jderul cel mititel”, ucenicind într-ale domniei, ale vieții și ale lumii, este pe cale să devină comisul Onu Păr-Negru, răsplătit de domn pentru faptele sale, unul dintre acei pretinși și prețuiți „Uomini di Suo Onore”, despre care le vorbește postelnicul Ștefan Meșter solilor  venețieni. Dintre toți frații Jderi, cel asupra căruia întîrzie mai mult naratorul sadovenian este vistiernicul Cristea, cel iscusit la vorbă și mîndru nu doar de-această iscusință, ci și de înfățișarea sa și a soaței lui, frumoasa jupîneasă Candachia. Cum el e, pentru un timp, singurul însurat dintre cei cinci frați, e vorba mai curînd de un „portret” de cuplu, ca și în cazul părinților săi. Al treilea dintre Jderi nu se poate arăta la Timiș și cu atît mai puțin domnului său fără „brîul cel de mătasă” dăruit lui de Dămian și Candachia pare să-l mustre pentru conchetăria lui („Căci domnia-ta de ieri ai început a te foi și a te găti „și nici acum n-ai isprăvit”). Pricina supărării ei e că va pierde prilejul de a se așeza, cu vorbele Ilisaftei, „drept în priveliștea măriei-sale”, gătită și cu părul scos la vedere – altă țintă a criticilor soacrei – după moda „curții crăiești de la Varșovia”. În fapt, la anii ei și comisoaiei îi pasă cum arată și ochii (ei) obosiți se bucură să vadă în oglindă „o pieliță a obrazului, încă subțire și moale”, datorată apei de spălat al cărei secret i-a cerut, cu jurămînt, nanei Chira, „cămărășița dumisale și țiganca dumisale de taină”, să nu-l divulge nimănui, încît obraz așa de subțire să aibă cît mai puține jupînese, fie ele și tinere. E pornită s-o „brăzdeze” pe nora căreia „îi steclesc ochii ca unui dimon cînd i se arată înainte obraz domnesc”, dar vrea la gît „horbota cea verde” („Verdele atrage privirea spre el. Deci măria-sa se uită întîi și întîi la mine și eu mă închin cu mare sfială și rușine. Jupînesele din zilele de azi nu știu asta și se arată cutezătoare”) și își amintește cu plăcere laude aduse frumuseții ei tinere altădată, ba chiar gîndului la ce ar fi putut să fie: „Ehei, Chiră, dacă nu s-ar fi întîmplat să aibă măria-sa vodă Ștefan dragoste pentru comis ca pentru un prietin și nu ca pentru un slujitor credincios, cine știe ce-ar fi fost”. Își clevetește comisoaia nora? Ar fi prea mult spus. Dar e limpede, cu toată blîndețea umorului sadovenian din viziunea autorului asupra personajelor feminine nu lipsește un „strop” de maliție, totuși, nu fără legături mai adînci cu o bogată tradiție din cultura noastră populară (de răspîndire, de altfel, universală) pe tema raporturilor dintre soacre și nurori.

Dar întoarcerea către asemenea tipare venind dinspre mentalitatea populară, tradițională, și cultura produsă de ea (sau în descendența [ei, ca la Creangă]) nu merge pînă acolo încît o atare înclinare stilizantă să domine cu totul, ceea ce ar însemna ca ea să cultive universalismul tipologic al unor asumate „cheme” (caracterologice), eterne proiecții în imaginar ale omenescului, dezlegate de orice reflexe ale timpului istoric în reprezentările mentale ale „ființelor de hîrtie”. Frămîntările comisoaiei Ilisafta în preajma cununiei lui Simion cu Marușca (în Izvorul-Alb), fata armeanului Iațco Hudici (în realitate fiica lui Ștefan-vodă însuși) poartă pecetea unui spirit al vremii, a felului de a gîndi lucrurile de acest soi propriu rangului boieresc al Jderilor: „Apoi te întreb:  cum putem noi primi o însoțire cu o asemenea copilă care se trage din niște țărani malorsieni de rînd?”, ori: „Ce-au să spuie domniile lor boierii de țară cînd or vedea că feciorul cel mare al comisului Manole se însoțește cu veneticii și arienii?” Așadar nu-i vorba doar de „săptămîna chioară” a lui Simion și de versiunea caricaturală dată de o viitoare soacră potrivnică „portretului”  nurorii în perspectivă: „El nu vede că fata aceea-i numai cît degetul? N-ai ce strînge în brațe, păr de cînepă obraz stropit, ce vede el la dînsa? Of și iar of!”), ci de mult mai mult decît atît. Iațco Hudici e „un venetic, boier nou”, bogat („Dar poate să aibă haznalele lumii: nu-i decît un eretic din tagma lui Arie), i se recunoaște că „e om bun și cu dreptate”, însă, la urma urmelor: „Vinovat, zic eu în gîndul meu, este și acest mărit și slăvit Ștefan-vodă, care îngăduie în divanul măriei-sale boieri venetici”. Chiar dacă e numai „în gînd”, critica ei feminină singularizează această „voce”: cea care, nu fără a se supune („Temîndu-ne de măria sa, toți trebuie să ne supunem – zic domniile lor, după cum i-am auzit”), îndrăznește, totuși, să gîndească altfel decît toți cei din jurul ei. Cu toată relativizarea pe care o aduce umorul auctorial, neîndoielnic implicat în ipostaza aceasta a unei femei care îl judecă pe Vodă, ocrotitor al unor boieri noi și „venetici”, cărora le „caută în coarne”, în timp ce prigoniți sunt „boierii noștri de baștină, și, totodată, dincolo de conjunctura (perspectiva însurătorii lui Simion cu Marușca) în care „criticile” ei sunt formulate, pe Sadoveanu îl va fi amuzat realmente să conjuge în aprinderea „polemică” a comisoaiei Ilisafta „vigilența” tipului tradițional al soacrei față de viitoarea noră (și de neamul ei) cu expresia, și ea tradițională, dar datată istoric, medievală, a unei mefiențe „de clasă”, de rang și nu numai, față de ridicarea unor „neamuri” noi și „venetice”. Din ansamblul acelor imagini ale „lumii” ficționale din Frații Jderi, menite să dea o măsură a cotidianului Moldovei lui Ștefan-vodă și a „oamenilor măriei-sale”, sinteză de omenesc „din toate timpurile”, diversitate tipologică, „portretistică”, și atitudini, reacții, tipare mentale și de conduită, îmbrățișate cu o largă înțelegere și cu unda de simpatie a unui umor discret, dar de neignorat, nu putea lipsi nici o asemenea notă de „răzmeriță” a gîndului: independent, femeiește îndrăzneț, perfect credibil. Între atîtea forme de supunere, ale tuturor celorlalți, era nevoie și de măcar o singură prezență care, fără a-și pierde „credința” în Ștefan-vodă al Moldovei, să-și poată permite „luxul” de a gîndi liber.

Revista indexata EBSCO