Jan 6, 2019

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Alin Ioan – Cer de rigips. Nori de glet

O carte subţire, doar la propriu, am descoperit-o printre cele consacrate acestei rubrici, dar rămasă în aşteptare. Este vorba de Cer de rigips. Nori de glet de Alin Ioan, publicată la Editura frACTalia în 2016. Probabil am tot amînat-o de la lună la lună, de la an la an, dar, descoperind-o acum, am citit-o şi am descoperit un poet cu disponibilităţi evidente, care, probabil, între timp o mai fi publicat cîte ceva, măcar prin reviste, unde, ce-i drept, nu l-am prea zărit, ori, cu siguranţă, pe site-urile de pe internet, unde e loc berechet şi de uitat imediat.

Prezentat cu generozitate pe coperta patru de patru congeneri, Andra Rotaru, care e şi redactorul cărţii, de Andrei Dosa, de Mircea Pascariu şi de Dan Mihuţ, debutul editorial al lui Alin Ioan pare a fi unul de casă, de prietenie, dar, evident, meritat. Toţi sunt încîntaţi şi plini de speranţe în evoluţia poetului, fixîndu-l cumva în conştiinţa lor, nu însă şi în arealul tinerei noastre poezii. Alin Ioan este un minimalist, care-şi dozează textele pe o naraţiune din care poezia este înlocuită cu evenimente desprinse dintr-o realitate imediată sau dintr-o imaginaţie ce ţine tot de un realism poetic, acceptat de cei mai mulţi dintre cei care ies acum pe piaţă. Legătura lui epică are punct de plecare observaţia şi notaţia la ceea ce face un copil, Sophia, fiica poetului, căreia îi este dedicată cartea. El se conduce în scriitura sa de un îndemn al confratelui ceva mia în vîrstă, T.S. Khasis, concitadin arădean, din a cărui poezie a ales un vers devenit motoul cărţii. „Scrie ca şi cum ai săpa o vizuină”. Şi Alin Ioan chiar aşa face, nu săpînd o „vizuină luminată” de ficţiunea unor imagini venite din interior, ci una desprinsă din realitatea unei ficţiuni venite din afară, din exteriorul care erodează în sufletul poetului ca o rugină sub care nu mai rămîne nimic. O scurtă introducere ne face poetul, într-un mini-text, poate singurul din carte care conţine şi o doză de lirism autentic: „dau uşa batantă la o parte aerul şi strada/ mă copleşesc ca pe u n nou-născut/ nu mai am putere./ lumina ricoşează de pe vîrful bocancilor/ mă aplec şi îi privesc cîteva clipe jocul.” (p. 9)  Şi imediat intră în relatarea cursivă, prezentă în toată cartea de doar cincizeci de pagini. Aflăm de la început că „după povestea de seară/ apăreau întrebările sophiei”. Unele fireşti, de copil curios, dar de o anumită consistenţă metafizică, de o oarecare filosofie: „tată/ de ce mor oamenii?”. În timp ce el, tatăl, adică poetul „rămînea încremenit/ de parcă un răspuns convingător pentru amîndoi ar răzbi prin/ ţeastă/ ar zbura cîteva minute deasupra patului/ şi apoi ar cădea pe covor precum o piatră aruncată/ în apă”. Iar fiica continua cu un răspuns ce ţine de imaginaţia unui copil precoce. „crucile sunt ca oamenii”, ceea ce-i dezvoltă imaginaţia poetică tatălui: „îmi spunea fiică-mea desfăcîndu-şi braţele (în jur/ înmugureau crengi de salcie)/ privind troiţa cu iisus răstignit”. Concluzionînd firesc: „explicaţiile mele de prisos/ îşi făceau cuib pe unul din braţele ei”.

Un anumit biografism, demn de poezia optzecistă, se strecoară în carte, ceea ce-l apropie pe Alin Ioan de o anumită substanţă poetică de o consistenţă remarcabilă, aşa cum se poate vecea în poezia „moment biographic, nu merită relatat, de la paginile 11-12.

Tatăl devine un ins extrem de atent cu paşii fiicei sale. O urmăreşte la cursul de balet, fapt ce-i dezvoltă o imaginaţie livrescă, de genul: „cronopii lui cortazar şi radiohead îmi stimulează în cutia craniană/ secreţia de serotonină”. (p. 13) Totul este legat prin informaţii ereditare, să le numesc aşa, în care sunt incluse înştiinţări de genul „…taică-meu mă anunţă că maică-mea a făcut diabet”.

Parcursul celor două personaje centrale ale cărţii, tatăl şi fiică, este urmărit cu atenţie de autor, de la plecatul de acasă la urcatul în tramvai, unde tatăl atent urmăreşte  degetele fiicei sale care „desenează pe fereastra aburită o lume mai bună”, consemnînd artificialitatea mediul în care trăiesc, cu deznădejdea că nimic nu va evolua înspre bine, că viitorul fiicei lui este unul nesigur, şi dorinţa finală este sugestivă: „aş vrea să existe un  loc în care să ne retragem/ să murim/ ca elefanţii” (p. 15).

„Chipurile familiare” sunt şi ele menţionate în poemul de la pagina 18. Finalul poemului este unul foarte frumos, de o intimitate paternă  exemplară şi o iubire filială de asemenea: „n-o văd pe fiică-mea/ cum se strecoară la mine sub maiou şi scobeşte/ cu degetul arătător/ după scame,/ lumina ne înconjoară ca un nimb”.

Tabieturile autorului sunt aceleaşi cu ale personajului, care „pe balcon” are nelipsita „cafea/ printre crengi de vie şi frunze de iederă/ norii”. O anumită plasticitate se strecoară  în textele sale, dînd un aer îmbietor la lectură acestora. În general acestea fiind relatări seci, cu ajustări poetice  bine controlate, care evită tropii, evită desuetudinea, deşi naivităţile sunt spuse nonşalant şi parcă fumate de multişor. O influenţă a autenticismului america se simte în poezia sa, fără a lăsa urme de influenţă vizibile, care sunt bine topite în modul lui de viaţă, în modalitatea proprie de redare a celor văzute, simţite, trăite. Poetul merge cu modelul alături. „suntem toţi trei în tren în drum spre ineu/ în jur oamenii nu par deranjaţi de aerul cleios ca o bomboană/ topită în palmă/ regret că nu mai este vară/ şi desenez cu degetul pe fereastră trasee pentru bicicletă/ după ce am închis ochii m-am simţit ca un supravieţuitor/ la sfîrşitul lumii” (în tren cu t. s. khasis, p. 19) Aerul poeziei colegului lui mai mare este bine dozat în imaginaţia poetului june, care se simte aproape în pielea fiicei lui, căreia îi imită gesturile, unul menţionat aici, cînd desenează cu degetul pe fereastra vagonului. De altfel el declară mai jos. „citesc khasis/ şi sunetul pe care îl scoate trenul aduce cu scîrţîitul m eu din dinţi/ despre care îmi povesteşte ara la trezire// fiică-mea l-a desenat pe marius”.  Şi aşa mai departe, într-o tonalitate ce face bine lecturii.

În fond toată cartea lui Alin Ioan este un  poem compus din fragmente, în care personajele provoacă reale stări poetice relatate bukovskian, cu degajare şi nonşalanţă, realizînd efecte poetice care-l scot din arealul comun  al tinerei poezii de la noi. Alin Ioan pare a fi de la început un  poet copt, aşezat firesc într-o scriitură ce caută paradigme care totuşi nu apar, dar lasă loc unei originalităţi datoare. Personalitatea poetului se simte, şi acest lucru contează. O amprentă personală se vede în fiecare text, iar cartea per total are un ton  agreabil, promiţător.

Evenimentele se succed, iar poetul-tată le consemnează cu acribie: „o văd pe sophie căzută de pe bicicletă/ are genunchii juliţi/ plînge/ şi se uită la mine/ aşteptînd să-i spun/ vorbe tămăduitoare/ din gură/ iese doar/ un damf de alcool.// sunt la fel de neputincios ca o pisică/ ce s-a căcat pe gresia rece din baie/ şi a scormonit cu lăbuţa în zadar” (p. 29). Poetul babbysiter se face  util, chiar şi atunci cînd îşi recunoaşte neputinţa. Mama nu este prezentă încît putem trage concluzia că Alin Ioan ca tată este o mamă foarte bună, atentă, iubitoare, dar absentă. Mai şi consumă alcool, atunci cînd iese cu fiica în parcul de joacă din cartier. Viaţă firească, ce face parte din  peisajul urban al familiei româneşti, schismatice, lăsată la voia, întîmplării. Rădăcinile familiei par rupte, bolile macină pe cei în vîrstă, iar pe cei tineri îi pîndeşte o existenţă inutilă, iar pe copii îi aşteaptă un  viitor negru. Universul pare a fi  ca o casă mare, în c are cerul este de rigips, deci artificial, construit de mîna omului mai mult sau mai puţin priceput, iar norii sunt de glet, în aşa fel ca totul se pară a fi o celulă în care familia nu mai este elementul de continuitate al societăţii, ci fragmentul ei rupt, într-o realitate tristă, dramatică, în care, Sophia, inocenţa adică, îşi joacă copilăria la o ruletă la care tatăl se străduieşte să nimerească numărul cîştigător. Şi constatarea existenţei se face în acest mod, nu descartian: „existăm atîta vreme cît îmblînzim, ferocitatea/ şi asta numim dragoste// nici rutina nici grijile nici moartea// am uitat pînă şi cuvintele care s-au zbătut zile la rînd/ să iasă din gură// e ca şi cum te-ai ridica din pat dimineaţa/ ai trage la o parte draperia şi lumina ar inunda încăperea/ şi ai vedea reflectat peste tot un chip/ pe care eu îl acopăr” (p. 35).

Poemul final este cel care adună piesele unui puzzle, pe care le-am văzut aşezate la un  moment dat de Sophia pe pieptul tatălui trezit din somn, care, aici, în acest poem final, trage concluzia: „cer de rigips, nori de glet/ îţi şoptesc dimineaţa în  ureche/ ca pe o mantră”.

Alin Ioan este, negreşit, un poet convingător, care ar putea depăşi oricînd maeştri, fie ei din Arad, fie de peste ocean.

Revista indexata EBSCO