Jan 6, 2019

Posted by in Ex libris

Theodor CODREANU – La despărțirea de Ion Gheorghe Pricop

Prozatorul şi poetul Ion Gheorghe Pricop (n. la Duda, com. Duda-Epureni, judeţul Vaslui, la 15 aprilie 1944), membru al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România din 2001, ne-a părăsit, în plină putere creatoare, pe 14 noiembrie, în urma unui necruţător atac de cord. Şi faptul s-a întâmplat chiar a doua zi după ce Bârladul pierdea pe marele poet Cristian Simionescu. Ca şi acesta, Ion Gheorghe Pricop a făcut parte dintr-o categorie a fidelităţilor existenţiale  mai puţin obişnuite: exceptând anii de facultate şi de armată, el a trăit şi a creat toată viaţa în satul natal, smulgând din brazda humei şi rafinând din sângele său o cultură majoră autentică în spaţiul prozei şi poeziei. Iată cărţile pe care ni le-a lăsat ca moştenire: Nesomnul patriei, versuri, Vaslui, 1980; Corăbii în septembrie, proză scurtă, Iaşi, 1984; Călăreţul de os, proză scurtă, Bucureşti, 1991; La coada cometei, roman, Galaţi, 1997; Balada vârstelor,  Bucureşti, 2004, pref. Theodor Codreanu; Caligramele destinului (A doua carte a lui Iov), Iaşi, 2006; Terapiile invocaţiei, Iaşi, 2008; Confortul Inoroguluiu, Cluj-Napoca, 2011; Paradigma deşertului, trilogie romanescă, Iaşi, 2015; Cânta la Duda o chitară, roman biografic, Iaşi, 2016; Cartea celor cinci semne, versuri, Iaşi, 2016, Elegiile albastre, Bârlad, 2018. Te-ai fi aşteptat ca de la un asemenea destin uman şi  creator autorul să ne fi dăruit o literatură tradiţionalistă. Temele sunt, într-adevăr, preponderent ale satului românesc de pe valea Prutului (tărâmul Timigenilor, în ficţiunile sale), însă tratarea lor e pe deplin modernă, atât în proză, cât şi poezie ancorându-ne într-o zonă a suprarealismului şi expresionismului, cu puternice ingerinţe mitice.

Debutează ca poet, în 1963, în „Flacăra Iaşului”, iar ca prozator cu povestirea Caii apelor, în revista studenţească din Iaşi „Alma mater”, în 1971. A mai fost, de asemenea, prezent cu versuri în antologia Pământ iubit (1968), editată de Casa Creaţiei Populare Vaslui. A colaborat la revistele „Tribuna învăţământului”, „România literară”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Porto-Franco”, „Dacia literară”, „Poezia”, „Pro Saeculum”, „Flacăra”, precum şi în publicaţiile locale. A debutat editorial cu placheta de versuri Nesomnul patriei (1980), iar în proză cu volumul de povestiri Corăbii în septembrie, în 1984, în urma concursului de debut în volum al Editurii Junimea din Iaşi, carte care va fi premiată de revista „Cronica”. Talentul literar al lui Pricop se afirmă, mai întâi, în proza scurtă, cu volumele Corăbii în septembrie şi Călăreţul de os (1991), după care trece şi la roman. Naraţiunile sale descind din vigurosul filon al miraculosului şi fantasticului autohton, amintindu-ne de Vasile Voiculescu, Fănuş Neagu, dar şi de prozele lui William Faulkner. Autorul excelează în surprinderea mitului genuin, în geneza acestuia prin „accidente” imprevizibile, urmate de metamorfoze stranii, dar fireşti, totodată. Fantasticul se insinuează în ţesătura textului nu ca exterioritate, ci difuzează ingenios din neliniştile eului profund. Interiorul se revărsă în lume creând o altă lume, fără a se recurge la sondare psihologică, crescând parcă din mirarea celor ce-şi povestesc întâmplările vieţii. Aceste mirări izvorăsc din adâncimi  insondabile, manifestându-se ca semne ciudate, accesibile doar celor „iniţiaţi”. În Omizile, din volumul de debut, acţiunea se petrece în timpul foametei din 1946-1947. Adolescentul Uţă pleacă în Oltenia împreună cu alţi prieteni să muncească pentru a căpăta porumb. La întoarcere, ajutându-şi tovarăşii de drum să treacă sacii peste un pod, cade şi se alege cu fracturi multiple. O metamorfoză tragică se produce lent, tânărul voinic stingându-se agonic, în timpul unei copleşitoare invazii de fluturi.

Imaginarul poetic al lui Pricop, manifestat  în proză, se proiectează în tărâmul Timigenilor, spaţiul mitic al copilăriei trecând şi în romanele La coada cometei (1997) şi Paradigma deşertului (2015), aici, fabulosul născându-se sub agresiunea conflagraţiei celui de Al Doilea Război Mondial. Pe fundalul războiului, se derulează, într-o lentoare dramatică, povestea de iubire interzisă a protagonistului, nevoit să trăiască, afundat în codrii din împrejurimi, supravieţuind prin metamorfozarea într-un mistreţ, rezonanţă a strămoşului totemic amintind de nuvela Ursul a lui Faulkner, motiv prezent la Pricop încă din povestirea Mistreţul şi culminând cu trilogia romanescă. George Bălăiţă observa că întâmplarea portretizează remarcabil personajele: „Ambiţia lui Ion Gheorghe Pricop rezidă în recuperarea unei lumi. Mai ales prin întâmplările ei. Şi ele, întâmplările, paradoxal, mai ceva decât personajele lor. În fond, adevăratele personaje sunt tocmai aceste întâmplări retrăite ritualic cu gândul ascuns că bucla istorică parcursă va putea fi trecută în tăcere. E o propunere şi o provocare totodată…” (Ion Gheorghe Pricop –„Călăreţul de os”, „Arc”, nr. 4/8/1993, p. 229).

La fel de interesant este şi poetul, constructor al unei ample trilogii (Balada vârstelor, Caligramele destinului, Terapiile invocaţiei), veritabilă epopee lirică a existenţei satului românesc şi a omului, în genere. Primul dintre volume este o antropogonie lirică, istorie a omului  în lume, de la naştere la bătrâneţe şi moarte. Ion Gheorghe Pricop ştie să-şi construiască „geometric” volumele, uzând de un limbaj plin de naturaleţe, în care termenii regionali redobândesc alchimic coloratură existenţială. Cele o sută de poeme, de structură prozodică similară, sunt arhitecturate pentadic în câte douăzeci de piese, fiecare alcătuită din douăsprezece sextine geometrizate după formele modulare ale coloanei brâncuşiene, cu schema metrică 4-8-9-9-8-4. Caligramele destinului au o structură similară, locul modulelor luându-l zece pictograme arhaice, arcuite între viaţă şi moarte: inima, bradul, trandafirul, pasărea în zbor, luna, cupa, drumul, hora, clepsidra şi crucea, modelul fiind caligramele lui Apollinaire. Fiecărei pictograme îi corespund douăzeci de poeme, în total – 200. Dacă Balada vârstelor ţinteşte călătoria lumească a omului profan, caligramele vizează călătoria simbolică a lui Iov de la îndoială la adevărata credinţă. Este drumul de la Dumnezeul vechi-testamentar, încă violent-persecutor, la Dumnezeul nou-testamentar al Crucii (v. René Girard). Iovul lui Pricop este dialogic, marca eului liric fiind persoana a II-a: „Şapte veacuri // somn pe lacuri: / vreme-i, Iaove // de trezire, / din topiri, rezămislire”. Călătoria spre fiinţă se continuă în Terapiile invocaţiei, ruga fiind salvatoarea. Cel de al patrulea volum, Confortul Inorogului, putea fi piesa unei tetralogii, punând în centru un alt simbol arhetipal. Aici însă lirismul pare mai diluat, dacă nu mai obosit. În schimb, în Elegiile albastre, ultima lui carte de poezie, filonul liric este prezent în plenitudinea pe care o atinsese în Balada vârstelor, care rămâne cartea cea mai complexă a lui Ion Gheorghe Pricop, cum observa, pe bună dreptate, Cristian Livescu: „Balada vârstelor este o cronică aluvionară copleşitoare, împletire de reflexie morală, memorie şi sensibilitate, urmărind retrospectiv momente de viaţă, tratate cu vervă fabuloasă şi umor, de la venirea pe lume până la „dessufleţire“ şi epitaful din ţintirim – o viaţă cu răbdare şi relief de epopee. Versurile au candoare şi frumuseţi încrustate calofil de un eu dornic să se rescrie, să se identifice în cele mai intime trăiri…/ Pofta de epos a lui Ion Gheorghe Pricop e dublată de picanteria vocabulelor şi fast etnografic.” (Doi poeţi trăsniţi: Vasile Proca şi Ion Gheorghe Pricop, „Convorbiri literare”, nr. 2/2006, p. 63).

Deşi nu a fost un răsfăţat al criticii, valoarea operei sale a mai fost reliefată de Ştefan Oprea, Al. Dobrescu, Nicolae Georgescu, Emilian Marcu, Viorel Dinescu, Valentin Talpalaru, Teodor Pracsiu, Daniel Dragomirescu, Lina Codreanu, Ioan Baban, Petruş Andrei ş.a.

Revista indexata EBSCO