Jan 6, 2019

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

Ion Maftei (Flavus), Tăcerea cuvintelor, antologie de false poeme, editura Printis, Iași, 1017, 286 p. Cuvînt înainte de Gruia Novac.

Născut în satul Bogata, comuna Baia din județul Suceava, sau și mai exact din ținutul Baia cum se numea pe vremuri, Ion Maftei (Flavus) vine în poezie cu întreaga emoție a satului de la poalele Bucovinei, cu toate respirările amintirilor care îl leagă de aceste tărîmuri de baladă. Arsenalul de gînduri îl zidește în tagma poeților „blestemați”, a poeților urmăriți de datini, de multele trăiri pe care le poartă cu sine de cînd au simțit țărîna fierbinte sub tălpile de copil. La împlinirea unei vîrste rotunde, poetul Ion Maftei (Flavus) a considerat oportun, dar și necesar, și bine a procedat, să-și alcătuiască o antologie de autor în care a selectat poeme din cele șapte volume publicate pînă în prezent: Capăt de lume (2007), Noaptea tîrziu (2009), Mîine (2010), Suflet singur (2012) și Umbra așteptării (2014), volume care cuprind, într-un anume fel, sintagma false poeme ce denotă o acută modestie a autorului în fața cititorului pe care îl consideră suveran, și chiar o discreție deosebită, așa cum îi stă bine unui poet adevărat, și spun asta pentru că Ion Maftei (Flavus) este chiar un poet adevărat. Antologia de față, intitulată Tăcerea cuvintelor, este structurată în două cicluri tematice: I. Iubirea – o cale de sine și II. Omul – o stea căzătoare, iar în finalul cărții sînt incluse, selectiv, fragmente din cronicile literare publicate de mai mulți critici literari și scriitori, apărute în diferite reviste sau cărți. Cartea mai cuprinde și o Biobibliografie cu date despre viața și realizările autorului. Scrise într-o tonalitate predominant gravă, dar calmă, poemele lui Ion Maftei (Flavus) au darul de a înnobila cititorul, de a-l îmbrăca într-o aură cu totul specială așa ca în poemul: Am fost cuvîntul, în care spune: Am fost cuvîntul spus cu sfială/ Către cei de o seamă cu mine,/ O rugăciune șoptită în gînd,/ Un mugur de pace și de lumină/ Menit să vindece și să aline,/ Să fie bun pentru tristețe și boală,/ Pentru bucurii și durere…/ Am fost cuvîntul rostit cu sfială/ Și care s-a făcut,/ În cele din urmă, tăcere. Sub aura acestei tăceri intră atîta lumină din poezia sa pentru bucurii și durere devenind un adevărat balsam pentru suflet. Poemele din această antologie întregesc imaginea totală și echilibrată a unui poet care: Doar incită, prin îndemnul adresat ca un avertisment lucid celor care știu că rostul vieții nu e numai existența seacă, ci și trăirea – spune în cuvîntul său, un cuvînt consistent, Gruia Novac un bun cunoscător al poeziei, în general, și a poeziei lui Ion Maftei (Flavus) în special avînd în vedere că a cunoscut poezia acestuia încă din adolescență. Mîine vor înflori cireșii/Și satul meu bun din nou este gata/ Să treacă prin vîrsta frumoaselor basme/ Cu zîna cea bună și tînără – spune, doldora de emoție, poetul aflat în prag de primăvară în satul copilăriei, știind că floarea de cireș va da de veste în tot Universul: Că-i din nou primăvară-n Bogata. Despre ipostazierile lirice ale unui Eden pierdut, foarte diverse și acroșante din punct de vedere al expresiei poetice care trimit la tema renașterii, a regenerării, fie că aceasta se adună în tinerețea vie a frunzei de fag, a firului de iarbă, sau așa ca în poemul de mai sus, în floarea de cireș, spune Ioan Holban. Toată această poezie a sa pendulează între mîine și azi, parcă pentru a fixa definitiv un ieri al vîrstei de aur. Aceasta este vîrsta de aur din satul Bogata, din pădurea, grădina, cuibul, căușul insula lui. Ion Maftei (Flavus) este un poet care prin fiecare poem al său prezintă un șir de mărturisiri și bucuria tăcută a vieții.

 

Mircea Bostan, Dezmeticirea întregului, editura eLiteratura, București, 2018, 136 p. Prefață semnată de scriitorul Lucian Strochi și Postfață semnată de Gheorghe A.M. Ciobanu intitulată Înger și… demoni.

Ludic prin toată poezia sa, Mircea Bostan, apelînd la ironie, uneori chiar mai mult decît este necesar, dar și un autentic fantezist creator, vorbește în poemele sale despre dragoste dar la nivel sacrificial, văzîndu-se ca o statuie-n rugă dîndu-și chiar averi ca să-i miroase părul/ și continente ce-ar fi străbătut/ Pentru-n fugar, amar sărut. În spatele armurii de ironist, stăpîn și sigur pe uneltele sale din dotare, se pitulează un incurabil timid și, mai ales, un romantic fără de leac, un romantic a cărui aură se pare că înflorește doar atunci cînd boarea tăcerii se adună pe fluturi. Amestecînd ca briza marină soarele cu nisipul, Mircea Bostan omogenizează laicul cu nuanțele, sau mai bine zis trimiterile biblice, fără ipocrizie, fără paradă dar cu o ușoară ironie, pe care o ține foarte bine în frîul metaforelor. Răstignirea lui sacrificială se face, cum altfel? Decît cu semne hieroglifice, pentru a justifica, fie refuzul, fie neputința, atunci cînd Se deșiră frumoasa spre zările albastre. Asemenea alergătorului pe sîrmă, Mircea Bostan își pregătește următorul pas cu mult calm păstrînd un echilibru prin versuri cuminți, de spus la chitară așa cum remarcă în prefața la această carte scriitorul Lucian Strochi, cu rime folclorice, monorime adică, facilul ascunzînd enormul, teribilismul obținut prin epura unei hiperbole augmentative,- ca mai apoi să intre în logica ilogicului, ca iubirea pătimașă de mahala unde constată că înșelarea este chiar după colț: Ori mă voi trezi trădat/ De căldura brațelor tale/ Cesionată altuia?/… Și în vreme ce astrele vor descinde în palma mea/ Îți voi povesti despre cataclisme, nerespirări și ursite (Ești, p. 24) Poeme precum acestea: Doamna din tablou, Despre admirație, Van Gogh și Mozart, Izgonirea din rai, demonstrează predispoziția lui Mircea Bostan spre artă, spre arta mare și autentică din care se înfruptă cu multă blîndețe, făcînd din acest fapt o adevărată virtute. Predispoziția lui Mircea Bostan pentru problemele de mare anvergură, precum apocalipsa, moartea zeilor, istoria în detaliu sau en-gros, îl detașează în peisajul liric contemporan și pentru faptul că el vede adeseori lumea pe dos: Evazioniștii simțind suprema satisfacție/ Furînd statul,/ Cel mai mare hoț din toate timpurile/ Funcționari fericiți/ Umilind contribuabilul… descoperind prin aceste versuri de atitudine socială, dar și prin altele că volens nolens, fiecare este cu fericirea lui, asta nefiind o chestiune neapărat benefică. La Mircea Bostan, un rol important în poezia sa îl poartă latura ironică, pe lîngă aceea ludică rezultînd din această stare asumată pamflete precum acesta: România care mă doare, din care voi cita: Mă doare România cînd este mințită/ Cu nerușinare de aleșii neamului,/ Care fură fonduri europene!/ Mă doare România care nu are spitale,/ Școli, autostrăzi, locuințe pentru tineri,/ Centre de îngrijire pentru bătrîni… și rechizitoriul continuă cu: Mă doare România care a îngropat rîsul!/ Mă doare România/ Tristă,/ Ponosită,/ Și…/ Deznădăjduită. Mircea Bostan spune Lucian Strochi, a înțeles un lucru simplu, dar nu atît de înțeles: acela că poezia este atemporală, dar că ea poartă amprenta sensibilității timpului în care a fost creată…. Poezia lui este un imens oximoron, detectabil însă doar la rezonanța magnetică sau complice. Iar pentru profesorul și omul de vastă cultură, Gheorghe A.M. Ciobanu, poezia lui Mircea Bostan este un atac într-un vast duel cu o floretă de limbaj remarcînd atitudinea de care dă dovadă poetul care: Din cînd în cînd, duce mîna la șold. Trage o spadă. Mai mult o floretă. Oricum e o fandare. O floretă ce devine, o floretă de limbaj. Păzea. Bostan nu tace. Văzut în această lumină poetul Mircea Bostan este un temerar printre poeții care, doar aparent sînt niște voci de atitudine dar care își construiesc templul, mereu pe citate din alții.

 

Constantin Mănuță, Sub lupa criticii literare, editura All Zenit, Iași, 2018, 414 p. Cuvinte de însoțire semnate de Gruia Novac, Ion Hurjui și Ioan Holban.

Poetul Constantin Mănuță, cu o bonomie de invidiat, a devenit și personalitate dar și personaj în lumea literară ieșeană, remarcîndu-se și prin poezia sa, prin comentariile critice la cărțile confraților , dar și prin prezența fizică la o sumă de întîlniri literare, și extra literare. Fire de moldovean sfătos, etalînd o timiditate rece, aproape de sfială, lasă impresia că pare a-i fi teamă să calce, să nu care cumva ca din neatenție să strivească sub talpa sa umbra celui cu care intră în contact. Trebuie să recunosc faptul că nu l-am văzut niciodată furios, pus pe harță, revendicativ sau violent. A știu dintotdeauna să păstreze un comportament elegant, chiar dacă uneori nu a fost tratat așa cum merită. Am petrecut multe întîlniri împreună, prin școli, cămine culturale, unele încălzite, altele nu, cu dușumele mirosind a motorină, seri literare, prin diverse localități, cu diferite ocazii, mai ales în acea lună a cărții la sate, o manifestare literară de care îmi face mare plăcere să îmi amintesc și pe care o regret din plin. Ne cunoșteam noi între noi, ne cunoșteau copiii, ne cunoșteau și cunoșteam cadrele didactice de acolo. Constantin Mănuță, fire molcomă, dădea mereu tonul la… melancolie. Asta îl făcea atît de simpatic și de apreciat în rîndul colegilor. De-a lungul anilor care s-au scurs așa cum se scurge apa de ploaie vara, repede și înspumată, despre cărțile lui Constantin Mănuță, și nu chiar puține la număr, s-au exprimat critici literari redutabili care au descoperit în metaforele lui o lume peste care s-a așezat aripa divină. Constantin Mănuță,spune criticul și istoricul literar, Ioan Holban, scrie o poezie într-o cadență bine controlată a versului, știe să versifice, și nu-i puțin lucru acesta, caută, înainte de toate, muzicalitatea, cîntecul, dar și interogația activă adresată lumii și sinelui; Constantin Mănuță este un orfic, un elegiac, un poet al melancoliei(…). Tot despre discursul metaforic și romantic al lui Constantin Mănuță vorbește și poetul Ion Hurjui…Retorica poetului pledează adesea pe definirea poeziei, sa poetului uneori, un discurs interiorizat despre sine și despre ceea ce ne transmite excursul său liric. Constantin Dram, Ion Chiriac, Dumitru Spătaru, Vasile Filip, Valentin Talpalaru, Marinică Popescu, Nicolae Busuioc, Marius Chelaru, Cassian Maria Spiridon, Vasile Diacon, Vasile Fluturel, Gruia Novac, Emilian Marcu sînt o parte dintre semnatarii comentariilor la cărțile lui Constantin Mănuță, pe lîngă cei amintiți mai sus. Fiecare dintre aceștia au remarcat profunzimea metaforelor din poezia poetului, apropierea de sat, pe care el pe bună dreptate în consideră centrul de greutate a culturii acestui neam și din care ne împrospătăm trăirile. Cartea mai cuprinde, pe lîngă cronicile despre cărțile lui Constantin Mănuță și o sumă de dedicații pentru poet și un capitol cu epistole, tip fotografie, ce devin astfel documente literare. Cred că este necesar un astfel de demers ca acesta săvîrșit de Constantin Mănuță și pentru că ușurează munca istoricilor literari. În vacarmul de reviste și cărți din aceste vremuri și datorită deficitarei circulații a cărților și revistelor dintr-o zonă în alta e foarte dificil de a ști totul despre un scriitor. Un asemenea demers este binevenit.

 

Cătălina Orșivschi, Alfabetul școlarului poznaș, editura PIM, Iași, 2017, 80 p. și La joacă, printre cuvinte, editura PIM, Iași 2018, 56 p.

Cu multă practică în educarea celor mici, așa cum stă bine unui destoinic învățător, cel care este de fapt formatorul viitorului membru al unei societăți temeinice, ajungînd la concluzia că metoda cea mai sigură de învățare, de acumulare și de fixare a cunoștințelor este totuși parte ludică, Cătălina Orșivschi a scris o carte cu un titlu incitant: La joacă, printre cuvinte. Prin această carte, dar și prin cealaltă: Alfabetul școlarului poznaș, autoarea pune la dispoziția micilor învățăcei cîteva dintre creațiile sale. Ea este o cunoscută autoare de literatură pentru cei mici, literatură cu caracter formativ, cu un puternic impact emoțional. Metoda aleasă de Cătălina Orșivschi este aceea a jocului, considerînd, și pe drept cuvînt, cea mai atractivă metodă de a transmite unele noțiuni de bază astfel. Și celelalte cărți de literatură pentru copii publicate pînă în prezent sînt un bun argument. Abecedarul școlarului poznaș (dar oare care elev nu a fost și puțin poznaș?) se deschide cu poemul Răsfoind abecedarul, prin care se face o trecere în revistă a: „Literelor adunate/ Să vă spună azi secretul?/ Împreună așezate/Au compus tot alfabetul”. Și văzînd ceea ce s-a întrupat din literele pe care tocmai le-a învățat, curiozitatea școlarului se transformă, încet, încet în dorința de a vedea ce-i scris aici. Desigur, pentru fiecare literă Cătălina Orșivschi alege ceva care să-l emoționeze pe școlar, să-l atragă, așa cum ar fi: La litera A, Avionul, la litera B, Bunicul, la c, Casă, la d Derdelușul și așa mai departe într-un marș sprințar pînă la finele alfabetului unde, cum este și firesc tronează litera V și desigur binemeritata Vacanță. În această carte dascălul nu scapă din vedere nici zicătorile românești, care vor deveni bune pilde pentru viitor, și nici grupurile de litere cu care școlarul poate să-și construiască propozițiile, ca și cum ar construi o casă a limbii române. Și după atîta buchiseală a literelor alfabetului vine, în ordine firească, vremea să meargă La joacă, printre cuvinte. Și Cătălina Orșivschi, parte activă la acest joc, spune: „Literele săltărețe,/ Să vă spună azi secretul?/ Împreună îndrăznețe,/ Au compus tot alfabetul,…Poate cineva să-i spună/ Că nu-i place să se joace?” Cu siguranță că nu va fi cineva să nu iubească această metodă de a învăța, propusă, prin cărțile sale de Cătălina Orșivschi. La o primă vedere, pentru unii, o astfel de literatură ar putea să pară fără profunzime, dar nici nu știu cît de mult se înșeală și cît de greu se scrie o astfel de literatură. Cred că scriind și promovînd o astfel de literatură, astfel de cărți, nu facem altceva decît să construim niște suflete curate pentru viitor. De aceea cred că meritul celor care scriu astfel de literatură este cu mult mai mare decît se poate crede la o primă vedere.

 

 

Predoslovie

 

Şi uite aşa, cu bune şi cu rele, cu succese şi insuccese, aşa ca la fiecare om, a mai trecut un an din viaţa noastră. Dacă ar fi să fac un bilanţ, aş spune că am realizat cîte ceva în acest an. Cel mai important lucru pe care l-am realizat a fost acela că în acest an al zecelea de cînd trudesc la această rubrică (deja am intrat în al unsprezecelea, de cîteva luni), am adunat comentariile mele într-o masivă carte, intitulată „Vitrina cărţilor, un deceniu de singurătate… în bibliotecă”, o carte în care am inserat aproape totul. Acum se află sub tipar cel de al doilea volum din această VITRINĂ A CĂRŢILOR, la Editura Detectiv literar din Bucureşti, care apare graţie editorului, poetului şi prozatorului FIRIŢĂ CARP. Unii spun că e un lucru bun (şi îi cred), alţii, că ar fi un lucru mai puţin bun (şi îi cred şi pe aceştia). Au şi unii şi ceilalţi dreptate. Eu, vorba lui Creangă, la care mă tot raportez adesea, spun: „Eu atîta am putut a face. Cine vrea, să facă ceva mai bun”. M-am bucurat că am fost sănătos să pot să întocmesc şi această carte. Sincer să fiu, mă aşteptam şi mă aştept ca autorii incluşi, în aceste două volume să fie interesaţi să intre în posesia… vitrinei, dar… Acest lucru nu m-a făcut să nu-mi duc mai departe demersul de amiciţie faţă de cărţi, faţă de împărăţia lor, faţă de lumea inefabilă în care mă tot avînt mai mereu.

A mai trecut un an, cu bune şi cu rele, cu dovezi de prietenie, tot mai puţine, şi cu dovezi de inamiciţie, tot mai multe, dar ce să-i facem? Oameni sîntem. Revista „Convorbiri literare” îşi continuă drumul triumfal, scoţînd la iveală noi şi noi creaţii ale colaboratorilor, mergînd pe principiul că, în rafturi, cărţile nu sînt amici sau inamici şi că aceste bogăţii ale umanităţii sînt superioare oamenilor. Stau cuminţi acolo ani, decenii, secole şi se suportă fără nici o reacţie. Ar fi bine dacă oamenii, scriitorii în speţă, ar învăţa cîte ceva de la propriile lor cărţi.

Foarte puţin a mai rămas pînă cînd Anul cel vechi va fi învins de pruncul cel vestitor de un nou început. E clipa cînd trebuie să deschidem larg ferestrele ca boabele de grîu, cu măiestrie semănate, să poată să ne intre în case, cu belşug şi bucurie, să ne arate faţa curată şi luminată, aşa cum e pîinea rumenă, aburindă, din cuptor, pe care măicuţele noastre o aşează cu grijă pe mese, o învelesc în prosop curat, spălat cu rouă, cu lacrimi şi cu zăpadă, şi o oferă să ne potolească foamea şi să ne lumineze sufletele. E doar o imagine din copilăria mea, dar şi din copilăria multora dintre cititorii revistei „Convorbiri literare”, oameni dragi pe care îi ştim sau poate că nu-i ştim, dar care cu siguranţă trăiesc împreună cu noi aceste clipe mirifice. Mulţi dintre dumneavoastră au avut realizări memorabile în anul care tocmai stă să o ia la goană spre afundul memoriei, devenind, încet, încet, doar un punct de reper, un jalon de care ne vom agăţa peste ani. Cărţi importante, multe dintre ele au îmbogăţit patrimoniul literaturii române contemporane. Ştiu că autorii sînt truditorii de peste an, cei care pun boabele cuvîntului lor în paginile cărţilor şi aşteaptă, din partea cititorilor, dar şi a celor care le comentează truda, un gînd bun, o vorbă frumoasă, o vorbă de încurajare şi de apreciere. Numai cel/cei care nu păcătuiesc, scriind cărţi, nu ştiu cu cîtă emoţie aşteaptă un autor un rînd de bine. Pe cît posibil, în acest an, ca de fapt în toţi cei 15 ani de cînd ţin această rubrică, lună de lună, am încercat să nu nedreptăţesc nici o carte dintre acelea comentate, şi să arăt, iar spun, din punctual meu de vedere, de cititor un pic mai avizat, ceea ce este bun, ceea ce este mai puţin realizat, dar spun că nu o fac deloc cu patimă şi nici cu răutate. Cele aproximativ o sută de cărţi comentate în acest an constituie, în mare parte, oglinda editorială a acestui timp, o oglindă reală, oglindă care, asemenea oglinzii fermecare, are curajul de a spune adevărul iar în aburul ei se poate oglindi fiecare autor. În prag de an nou ce să ne urăm mai mult decît sănătate şi prieteni adevăraţi? Ce să ne dorim mai mult decît să avem familiile sănătoase şi vorba humuleşteanului: cele bune să se-adune, cele rele să se spele.

La anul, şi la mulţi ani! pentru toţi cei care publică în această revistă, pentru toţi cei care citesc această revistă, pentru toţi cei care nu au citit încă această revistă, dar care, cu siguranţă vor deveni cei mai buni și mai fideli cititori ai ei. Pentru toţi un an nou bun, rodnic în spirit, şi fie ca paharul de vin să ne înnobileze sufletele iar grîul semănat să ne aducă numai belşug.

 LA MULŢI ANI!

Revista indexata EBSCO