Jan 6, 2019

Posted by in Panoramic editorial

I.HOLBAN – Cînd viața se petrece în destin

În timp ce a construit cele trei romane care l-au consacrat ca pe un prozator cu un loc bun pe raf­tul prozei noastre contemporane – Destin (2014), Epistola monahului Iustin (2016) şi La braţ cu viaţa (2018) –, Alexa Paşcu a testat şi alte limbaje pentru alte zone ale lumii literaturii: a tipărit opt volume de versuri – La braţ cu toamna (2017), Şoapte în amurg (2015), Vibraţie pentru cuvînt (2015), Urmele păsării-cuvînt (2011), Dorul de cînt, de lumina-cuvînt (2010), Risipitorul de semne (2007), Însemnele clipei (1999) şi Libertatea zborului (1995) -, o piesă de teatru în versuri, cu subiect istoric, Alexandru Lăpuşneanu (2006) şi două cărţi de proză, Prin labirintul vieţii (2013) şi Pelerin în Țara Sfîntă (2015), exerciţii de stil şi, în cazul notaţiilor de călătorie, redefinirea, din altă perspectivă, a unui epi­sod din romanul Destin, călătorul oferind detalii în plus în privința spaţiului pe unde va fi trăit, o vreme, monahul Iustin.

Primele două romane sînt gîndite ca un ciclu narativ pe care l-aş numi al monahului Iustin. Alexa Paşcu lucrează, în primul rînd, la profilul personajelor sale pe care le adună în jurul protagonistului, Alexandru Paşcanu din Fălticeni, realizînd diferenţa specifică dintre simpla viaţă şi destinul acestuia pentru că, iată, unele personaje rămîn definitiv între cadrele biografiei cu evenimentele sale, în vreme ce protagonistul, prin transformări radicale de conştiinţă şi o reconvertire spirituală profundă, are acces la un destin. În această ordine, titlul primului roman este cît se poate de explicit. Mai întîi, Destin este ceea ce se numeşte un roman biografic, prozatorul urmărindu-şi personajul de la jocurile copilăriei, cu incursiuni în atmosfera satului tradiţional şi de la primele poveşti de dragoste, cu Lăcrămioara, Ana şi Gabriela, în vremea liceului, pînă la stagiul militar, obligatoriu în epocă; contabil la un C.A.P., apoi, director într-o bancă, Alexandru Paşcanu adună, în biografia sa, epoca însăşi, cu toate ale sale: încercările de a fi racolat informator al poliţiei secrete, tim­pul îngheţat de la sfîrşitul anilor ’80, Revoluţia din decembrie ’89, dar și întîlnirea cu Lăcrămioara Panait, fosta colegă cu care trăieşte o intensă „săptămînă de miere”, idila, sfîrşită tragic, cu Ana, căsătoria cu Oana şi copiii care, după Revoluţie, se căsătoresc în Canada şi Franţa: aici se încheie ciclul vieţii personajului pen­tru că, iată, pierzînd motivaţiile de a-fi-în-lume, Alexandru Paşca­nu se tunde în monahism, cu numele Iustin, la Mănăstirea Sihăstria, pentru ca Oana, soţia sa, să meargă la Agapia, pleacă în Pustiul Iudeii la Mănăstirea Sfîntul Sava cel Sfinţit, acolo suferă un accident cerebral, îşi revine şi se întoarce la Sihăstria, pentru ca, discipol al părintelui Ilie Cleopa, după minunea vindecării, să plece în pustnicie, în Munţii Neamţului. În acest fel, monahul Iustin săvîrşeşte în destin simpla/complicata viaţă a lui Alexandru Paşca­nu.

Cel de-al doilea roman al ciclului epic, Epistola monahului Iustin, creşte din dezvoltarea celor două episoade-pivot din Destin: povestea dragostei “vinovate” cu Lăcrămioara, din care se va naşte Alexandra, rodul adulterului justificat cu asupra de măsură de un autor implicat – “Nu cred că un om trebuie condamnat la nefericire toată viaţa” şi “fata era rodul unui adulter săvîrşit de dragul unor clipe de fericire nebună, în amin­tirea unei iubiri începute cîndva şi nedusă pînă la capăt”, scrie naratorul – şi trecerea în monahism a protagonistului devenit Ius­tin în obştea călugărilor de la Mănăstirea Sihăstria. Romanul vieţii lui Alexandru Paşcanu se cristalizează prin problematica temei cuplului, pe care Alexa Paşcu – şi ce sugestii creează cele două nume, ale prozatorului şi personajului său! – o abordează din di­verse unghiuri, în mecanica unor căsnicii surpate în rutină şi suferinţă, cum e mariajul Lăcrămioarei Săvescu cu “beţivanul de Robert Panait”, dar şi în idealitatea unor pasionate poveşti de dragoste: Alexa Paşcu e şi un fin psiholog, creînd, prin Lăcrămioara, Oana şi Alexandra, modele ale feminităţii. Partea a doua a romanului conti­nuă destinul protagonistului din prima carte a ciclului narativ; Alexandru Paşcanu se converteşte, trece în monahism, iar prozatorul notează cu subtilitate transferurile de conştiinţă, Lăcrămioara Panait e martora unei teofanii la Biserica Sfînta Vineri-Nouă din Bu­cureşti (“Cînd a ridicat capul şi a deschis iar ochii, privind spre altar a văzut că Uşile Împărăteşti erau larg deschise şi în mijlocul lor stătea Domnul Iisus Hristos îmbrăcat în haine albe de o strălucire care nu poate fi descrisă în cuvinte. Acea strălucire deosebită, ce parcă îşi avea izvorul în inima Sa, radia în ju­rul Său şi se revărsa în mii de raze spre ea, în timp ce El părea că o priveşte cu mare blîndeţe, dîndu-i de înţeles că se poate apro­pia de El”), Oana intră, şi ea, în obştea monahiilor de la Agapia. Mai mult încă, monahul Iustin, urcînd golgota mîntuirii sale, trece în pustnicie, Alexa Paşcu (re)construind aici povestea unuia dintre zecile-sutele de pustnici din pădurile Neamţului, în toate timpuri­le: iată lumea sihaştrilor: “Lumea aceasta a sihaştrilor trebuie să rămînă cu tainele ei, să nu fie tulburată de oamenii din lume. Sihaştrii sunt acolo şi acolo trebuie să rămînă, în rugăciunea pe ca­re o fac pentru noi toţi, pentru că altfel rostul lor s-ar pierde, iar viaţa noastră are nevoie de rugăciuni care să ne ridice din că­derile noastre. Numai rugăciunea lor neîncetată mai poate salva omenirea, pustnicia fiind arma secretă a Ortodoxiei. Dacă lumea ar merge acolo, în pustie, atunci rugăciunile lor şi-ar pierde puterea, iar noi avem mare nevoie de mila lui Dumnezeu”.

Alexa Paşcu este ceea ce se cheamă un bun povestaş, în bogata tradiţie a povestitorilor moldoveni, pe o linie care se deschide cu cronicarii evului de mijloc şi continuă cu Mihail Sadoveanu. Autorul romanelor Destin, Epistola monahului Iustin şi La braţ cu viața, un roman al cuplului erotic şi al “visu­lui american”, lucrează impecabil cu alternanţa planurilor narative, renunţă la orice ornamentaţie şi lungimi eseistice, figurează personaje care se reţin în logica (i)realităţii imediate; Alexa Paşcu scrie poveşti de viață, pe care ştie să le rostogolească, un bun exemplu fiind chiar cei mai recent roman, La braţ cu viaţa, construit în jurul protagonistului Toni Drăgan care trece repede şi cu succes din Fălticeni în lumea de carton sclipitor de la Monte Carlo şi Las Vegas, un cîştigător perpetuu. La braţ cu viaţa e un roman cinemato­grafic, textul putînd fi un bun suport pentru un film “de serie” despre visul american al prosperităţii.

Alexa Paşcu e un prozator stăpîn pe mijloacele sale.

Revista indexata EBSCO