Jan 6, 2019

Posted by in Actualitatea literara

Ioana LIONTE – Literatura mondială și textul eminescian ca microcosm poetic

Literatura mondială şi textul eminescian ca microcosm poetic

Miza literaturii mondiale prin relectura geografiilor simbolice reflectă, de fapt, trecerea de la egocentric la alocentric, de la textul văzut ca singularitate la textul văzut ca oglindire a alterităţii, acel literature is strangeness, anticipînd o serie de dislocări geoculturale în virtutea cărora ontologicul nu va mai fi circumscris topologicului. Clasificării făcute de Damrosch şi ierarhiilor identificate de Casanova li se adaugă, în mod elocvent, perspectiva lui Moretti (ale cărui mize, deşi doar tangente cu problematica generală a literaturii mondiale, propun instrumentele adecvate de analiză ale distant reading-ului, căci ce este world literature dacă nu abilitatea de a privi literatura „de la distanţă”, în ansamblul înfăptuirilor sale ) sau cea a lui Emily Apter, pentru care literatura mondială constituie o formă de combatere a  fetişismului paradigmei canonice. Iată, deci, cum acel multiple windows on the world al lui Damrosch se poate transforma cu uşurinţă, în ceea ce priveşte contextul actual, în multiple views on world literature, aşadar putem discuta despre literatura mondială la două niveluri – cel al microcosmului literar şi cel al macrocosmului literar.

Vorbim despre literatură mondială şi deci, în mod necesar, despre geneza unui text, despre poiesis şi poetică, despre ideile din care acesta se alcătuieşte, în mod conştient sau inconştient. Dar asta înseamnă că vorbim, de asemenea, despre rezilienţa textului, ca produs inerent unei culturi care se manifestă, la rîndul său, la nivel antropologic, etnografic, social, comunitar, lingvistic, istoric, politic, şi aici vorbim despre o manifestare specifică, guvernată de legi interne, necunoscute, în prealabil altor culturi. O numim rezilienţă întrucît traducerea presupune, de cele mai multe ori, o luptă dublă a traducătorului cu textul, acesta fiind nevoit să pătrundă, mai întîi, el însuşi textul pentru ca apoi să găsească o modalitate de a-l reda „adecvat”, bîntuit în permanenţă de axioma echivalenţei fără adecvare. Tot de traducere depind şi aspectele macrocosmului literar, aici intervenind elemente precum profilul traducătorilor, mizele acestora, paratextele cu care îşi acompaniază traducerile, etc.

Microcosmul poetic şi textul integral eminescian

Literatura mondială văzută ca microcosm poetic presupune, de fapt, transpoziţia inconştientă a unor tipare geoestetice reflectate în microcosmurile literare naţionale, cu alte cuvinte o translare a unor mişcări culturale (sub-sisteme ale constructului cultural universal) filtrate, de la supra-naţional la local (la nivelul comunităţilor etnolingvistice, de pildă) în idiomurile proprii etosurilor naţionale. Argumentul originalităţii, văzut ca legitimare incontestabilă în virtutea unui etos propriu şi nereplicabil este înlocuit, prin prisma literaturii mondiale, de o geografie simbolică a textului literar văzut ca palimpsest, ca spaţiu fecund ce însumează acele toposuri care izvorăsc din matricea cultural-stilistică (nu în accepţiunea lui Blaga) mai extinsă circumscrisă spaţiului balcanic, spre exemplu, sau al Europei estice.

Contextul istorico-politic al genezei textelor eminesciene (a doua jumătate a secolului 19) se defineşte prin înverşunarea legitimării naţionale cu ajutorul literaturii (statul-naţiune se consolidează politic dar şi ca formă de narare a propriei emergenţe mizînd pe legătura indisolubilă dintre limbă/literatură şi naţiune), program avînd ca vîrf de lance criteriul originalităţii (lansat întotdeauna de pe poziţie antagonică, în spiritul revoluţiei herderiene) şi care mizează pe singurul argument în defavoarea alterităţii ameninţătoare: specificul. Dar acest specific, odată adus ca argument, şi deci instrumentat pentru a servi unei cauze specifice, părăseşte graniţele naturalului pentru a se adăuga acelor prefabricate ale retoricii naţionaliste. Geografia cultural-literară se alcătuieşte, aşadar, mai degrabă la nivel de reprezentare, criteriul originalităţii servind, sau, mai degrabă combătînd o dialectică fundamentată pe structuri ierarhice, pe constructul binomic de centru-periferie, mascînd, aşadar, sub egida atent concepută a acelui Volkskultür, complexele învederate ale marginalităţii, provincialismului, decalajelor – toţi termenii prin care o cultură, iată, „minoră” se defineşte în conul de umbră al culturilor hegemonice.

Prin prisma retoricii naţionaliste, şi mai tîrziu, a mizelor identitare anexate diferitelor ideologii şi proiecte, fie ele politice sau culturale, Eminescu – poet naţional se alcătuieşte, ca un fel de „signe” saussurian, ale cărui feţe (signifiant/ signifié) alcătuiesc un monolit. Desigur că, sub auspiciile aceleiaşi incantaţii s-au succedat mize distincte de revalorizare naţională. Dar, revenind, în Eminescu-poet naţional sînt forjate atît imaginea poetului (alimentată biografic, hermeneutic, etc) cît şi conţinutul operei sale, amorsat pentru a corespunde mizelor ideologice de moment, atît text cît şi context.

Eminescu – poet naţional se alcătuieşte, astfel, de-a lungul timpului, ca spectru nefericit al prorocirii pe care Titu Maiorescu o face la finele studiului din 1889 intitulat „Eminescu şi poeziile lui”: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cît se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmîntului cugetării româneşti.”

Ţinînd cont, aşadar, de cele discutate mai sus, textul eminescian nu trebuie privit ca expresia prin excelenţă a unei originalităţi insulare, şi deci intangibilă, singulară şi deci izolată, (fără a contesta, prin aceasta, valoarea estetică şi irumperile incontestabil unice ale textelor sale), cît ca manifestare a unei originalităţi entropice, şi prin aceasta înţelegem o analiză a textului privit ca amalgamare de resurse proprii şi preluate, forjate, în schimb, de originalitatea unei viziuni creatoare.

Translocarea textului eminescian din toposul românesc în contextul literaturii mondiale presupune, de asemenea, o reevaluare a virtualităţilor imaginarului poetic văzut ca punct de acumulare al mai multor izvoare de inspiraţie. În volumul intitulat Romanian Literature as World Literature Andrei Terian propune un unghi interesant de investigare a liricii eminesciene ca proiecţie a literaturii mondiale, fiind de părere că nu putem vorbi, la momentul genezei operei eminesciene, despre un epos naţional configurat coerent, pe care poetul să-l poată revalorifica liric. În acest punct al demonstraţiei sale intervine ideea de literatură mondială la nivel de microcosm poetic. Eminescu soluţionează problema écart-ului dintre epos şi etos prin recursul la mitologia şi la filosofia spaţiului indic, o matcă din care poetul îşi extrage un filon germinativ al liricii sale. Influenţat, în perioada berlineză, de demonstraţia lui Franz Bopp care lansase ipoteza originii comune a limbilor indo-europene, Eminescu făureşte, în opinia lui Terian, omologii cultural-ideologice care să susţină echivalenţa imaginară între India şi Dacia. Desigur, ineditul argumentării nu constă în relevarea influenţelor textelor vedice sau ale Upanişadelor asupra imaginarului eminescian din care se vor naşte creaţii precum Luceafărul, Revedere, Mai am un singur dor, Rugăciunea unui dac (văzute ca rezultat al îmbinării fondului tradiţional românesc cu eposurile indice). Observaţiile lui Terian relevă, în schimb, modul prin care opera eminesciană poate fi citită ca literatură mondială, ca punct nodal subsumînd influenţe orientale, vestice şi locale.

Putem privi, aşadar, literatura mondială, cu orientare înspre textul literar, ca factor determinant şi, în acelaşi timp rezultant al genezei sale. Vorbim, deci, despre alcătuirea internă a creaţiei, despre amalgamarea sa ideatică, laboratorul de creaţie, conţinutul – care se înscrie în literatura mondială atît ca matcă a ideilor şi a esenţialului pe care îl transmite, cît şi ca receptacul al universaliilor, al ideilor pe care acesta le preia din cultura mondială. În analiza textului literar ca microcosm al literaturii mondiale ne putem folosi, în special, de „textul poetic integral” eminescian, concept aparţinînd Rodicăi Marian, şi de direcţiile analitice pe care ni le furnizează exegeza eminesciană.

            Al doilea unghi de analiză, cel dinspre textul literar, presupune, în mod necesar, distanţa (prin raportare la universul intern al textului), pentru a putea observa resorturile literaturii mondiale văzute ca dinamică externă a circulaţiei unui text dincolo de graniţele emergenţei sale, ca articulare a unui mecanism mai complex în care se amalgamează probleme de traducere, publicare, receptare, promovare, etc. Deşi am enumerat-o printre factorii externi ai literaturii mondiale, traducerea se află pe muchia dintre ceea ce am numit microcosm şi macrocosm literar, întrucît în acest cîmp traductologic se adună punctele nevralgice ale transferului cultural, cu toate implicaţiile sale.

Revista indexata EBSCO