Jan 5, 2019

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Compunere cu paralele egale

Cagliostro, recenta carte a Aurorei Dumitrescu, publicată la Editura Aius, Craiova, 2018, a fost precedată de Bipolara, Editura Tracus Arte, Bucureşti, Drumuri, Editura Portal, Craiova şi Roata, de asemenea la Editura Portal, Craiova, toate trei datînd din 2016, cu menţiunea că ultimele două sînt reeditări. Drumuri a apărut într-o primă ediţie în 2012, iar Roata, socotită o prelungire a primeia, în anul 2013. Nici Cagliostro nu se află la întîia publicare, cartea fiind cunoscută din 2014, într-o primă ediţie. Survolînd amănuntul că toate cele patru volume de proză au titluri monoverbale, totuşi mai puţin parcimonioase în ce priveşte comunicarea sensului general, Cagliostro a fost socotit între romane aşa cum cred că se cuvine a fi încadrat şi volumul Roata, pe cîtă vreme celelalte două pot fi apropiate de povestire. Oricum, secţiunea secvenţială a cuprinsului lor trimite către respectiva specificare.

Atenţi la unele semnale critice, putem fi tentaţi să credem că toate aceste cărţi ale Aurorei Dumitrescu sînt demersuri (epice, mai întîi, apoi spirituale) către autocunoaştere. Drept pentru care, cu îndreptăţire, în referinţe cu iz taxonomic, s-a apelat la sintagma literatură de dezvoltare personală, desigur în sensul strict, iar nu în cel mai larg, implicit, de creaţie purtătoare de amprentă a unei subiectivităţi originale, unice.

Netrecînd cu vederea prolificitatea Aurorei Dumitrescu, autoarea care a publicat patru volume de proză în şase ani, trei fiind reeditate, este firesc să ne întrebăm cum a fost posibil acest ritm şi, aşa cum vom încerca să arătăm un pic mai încolo, unitatea de gîndire, de concepţie şi de scriitură în ultimă instanţă. Sîntem înclinaţi să bănuim, în spatele acestor aparenţe, o reflecţie, o documentare şi un travaliu îndelungate, întinse pe ani mai mulţi decît numără un deceniu. Aplecarea Aurorei Dumitrescu spre literatură, în particular spre proză, are vechime, constanţă şi trădează o fervoare a pasiunii. Dorinţa de autocunoaştere, dar şi de evadare din realitate, de compensare a acestei realităţi cînd crude, cînd terne, cînd aservitoare, sînt impulsurile catalizatoare ale tentativelor fabulatorii, de cele mai multe ori reuşite, ba chiar destul de frecvent captivante. Fabulaţia, mai întîi ea, se vrea atractivă, incitantă, cuceritoare. Autoarea povesteşte, inventînd întîmplări, situaţii neverosimile, personaje misterioase, nu pentru a oculta ci pentru a descoperi sensurile generale şi personale ale existenţei. Pentru a şi le descoperi… Cărţile au o legătură sesizabilă, chiar mărturisită, prin căutarea şi aflarea noimelor existenţiale ascunse într-o realitate biografică sau/ şi istorică. S-a insinuat despre două dintre ele că avem de a face cu „o carte a roţii în căutarea drumului. Şi ce poate fi mai important? Tu, omule, în mijlocul roţii, pe drum. Roata drumului şi drumul vieţii.” (Monica Trăistaru). Cu fiecare învîrtire a roţii, cum se destăinuie chiar prozatoarea, se parcurge o frîntură din drum pentru înţelegerea vieţii şi regenerarea minţii, pentru a încerca să fie schimbate prezentul şi viitorul, „evident viitorul”, cum subliniază Aurora Dumitrescu. Trecutul, chiar dacă inacceptabil dar asumat, este, bineînţeles, irecuperabil şi deci imuabil. Cum ar fi cu putinţă această schimbare a prezentului şi a viitorului? Răspunsul poate părea surprinzător pentru unii sau previzibil pentru alţii: prin iubire, „trimiţînd iubire acolo unde s-a greşit, unde am greşit.” Iubirea neîngrădită, în primul rînd spirituală, este una din mizele şi din ţelurile învîrtirii roţii şi parcurgerii drumului. La o primă auzire pare „o sacră banalitate”, dar depinde cum îşi propune şi izbuteşte protagonista să parcurgă acest drum cognitiv şi existenţial totodată. Toate resursele sensibile, imaginative, intuitive şi intelectuale se mobilizează în această direcţie.

După cum se anticipează prin titlu Cagliostro îl are drept erou pe un controversat individ din secolul al XVIII-lea (1743-1795), pretinsul conte Alessandro de Cagliostro. Romanul însă nu urmăreşte să ofere o poveste, romanţată sau ficţionalizată, a vieţii lui Cagliostro, ci alegerea bizarului personaj este doar un pretext. Ca şi în realitate, în carte Cagliostro este menţionat şi sub numele său civil, Giuseppe Balsamo, cunoscut în vremea sa atît în Italia cît şi în Franţa. Notorietatea se datora abilităţilor lui de ocultist, alchimist, magician şi taumaturg ce uza de principii ale medicinii naturiste şi ale psihoterapiei. Graţie acestora din urmă, Cagliostro s-a făcut cunoscut şi agreat la mai multe curţi nobiliare şi regale din Occident şi din Rusia. Renumele lui s-a alterat însă după moarte, fiind considerat un aventurier şi un şarlatan. Oricum, biografia lui este mistificată atît de cei care au căutat să-l reabiliteze post mortem, dar mai ales de el însuşi. Cagliostro a pretins că avea origine aristocratică, fiind un copil orfan abandonat undeva, în Malta. În tinereţe a plecat în Orient, unde, la Medina, Mecca şi Cairo, s-a iniţiat în cabală şi în magie. S-a întors în Malta, unde a căutat să intre în Ordinul Militar Suveran. În realitate, Giuseppe Balasamo a fost fiul lui Pietro şi Felicità Balsamo, doi oameni de condiţie modestă ce locuiau în cartierul Albergheria din Palermo. De viaţa lui s-a interesat însuşi Goethe cu ocazia călătoriei în Italia, pe la 1787. Titanicul german a întîlnit-o la Palermo chiar pe Felicità, mama lui Cagliostro. Acesta se afla în acea vreme în închisoare, fiind acuzat de implicare într-o afacere ce a făcut vîlvă în penultimul deceniu al veacului XVIII, afacerea colierului de diamant. În afacere au fost amestecaţi suveranii francezi Ludovic XV, Ludovic XVI şi Marie Antoinette. Valoarea colierului, creat de doi bijutieri parizieni, valora aproximativ 2.000.000 de livre! Prin grija unui bunic şi a unor unchi, Giuseppe Balsamo ar fi primit însă o educaţie aleasă, fiind admis ca novice al Ordinului divin al Sfîntului Ioan, din care se pare că a fost ulterior exclus.

Cu excepţia amănuntelor din urmă, celelalte au fost preluate de Aurora Dumitrescu şi transpuse într-o formă idealizată în roman. În carte autoarea aminteşte şi despre un tezaur secret, încă nedescoperit. Este o posibilă trimitere la istoria veridică a personajului: în tinereţe, la vîrsta de 21 de ani, Giuseppe Balsamo a convins un bijutier bogat, Vincenzo Marano, de existenţa unui tezaur ascuns pe Muntele Pellegrino din Sicilia. Au întreprins amîndoi o expediţie spre presupusul ascunziş, dar, după ce au început săpăturile la locul cu pricina, Balsamo l-a rănit pe Marano şi l-a abandoanat apoi, lăsîndu-l pe acesta sîngerînd, dar cu impresia că a fost atacat de djinns, spirite din mitologia islamică paznice ale comorilor. Giuseppe Balsamo a ticluit acea înscenare, probabil, pentru a rămîne în posesia celor şaptezeci de piese de argint primite de la Marano, în urma unei persuasiuni, pretinzînd că sînt trebuitoare pentru pregătirea expediţiei. Fapta este vecină cu escrocheria.

Idealizarea contelui de Cagliostro în romanul omonim al Aurorei Dumitrescu are cu totul alte raţiuni, exclusiv spirituale. Aici el este un magician alb al binelui, un taumaturg mare iubitor de oameni, un neînţeles şi un persecutat perpetuu pentru binefacerile sale prin care tulbura ordinea prestabilită. Cagliostro este un Crist condamnat şi torturat de Inchiziţie cu acceptul Papalităţii, am putea spune: de un sinedriu dominat de cărturari şi de farisei sub înaltul patronaj al unui Caiafa. Cagliostro este întemniţat pentru faptele lui în fortăreaţa San Leo fără putinţă dar, atenţie – şi fără dorinţă! – de evadare. Magicianul îşi acceptă destinul nu cu resemnare ci cu o împăcare bucuroasă şi senină, ca pe o predestinare. Neputinţa unei evadări fizice este compensată de capacitatea miraculoasă a lui Cagliostro de a se detaşa de trup, de a trece în extracorporal şi în extrasenzorial ca şi cînd ar trăi în realitate. Astfel el se poate întîlni cu iubita sa, Felicia (o aluzie la mama lui, Felicità), încarcerată şi ea, cu maestrul său bătrîn, Althatos, poate călători în locuri mirifice, se poate întoarce în timp. Totul se întîmplă graţie puterilor lui spirituale dobîndite prin iniţiere, încă din tinereţe, în adînci învăţături esoterice. Fantasticul şi ocultismul sînt apelate aproape la tot pasul. Autoarea apelează însă şi la motive fabuloase. Întoarcerea în timp, de pildă, se întîmplă prin mijlocirea unei miraculoase oglinzi ovale pe care o fostă servitoare din casa lui Cagliostro i-o înmînează Serafinei, soţia lui despărţită:

„Serafina, calmă şi ea de această dată, o întrebă de ce o trădase. Francesca îi răspunse cu simplitate că din cauza geloziei care o măcinase ani de zile, dar că acum stăpînul, contele de Cagliostro, o eliberase de acest sentiment care o coborîse pe cea mai de jos treaptă a existenţei, arătîndu-i o bunătate nesfîrşită şi vindecînd-o de o boală cumplită, chiar şi de acolo de unde era el întemniţat pentru toată viaţa. Francesca scoase apoi de sub haină o oglindă ovală şi i-o dădu Serafinei. Îi spuse că a găsit-o în laboratorul contelui şi că nimeni dintre cei care intraseră acolo nu-i dăduseră atenţie, scăpînd astfel distrugerii…” (Cagliostro, Editura Aius, 2018, p. 196).

Era oglinda aflării adevărului şi a iertării. Contesa se priveşte în ea şi se vede tînără şi strălucitoare, retrăieşte o parte din viaţă şi renaşte prin iertare. Este una din practicile de expurgare de natură creştină, la care personajele acceptă să se supună pentru a se purifica.

Trecerea de la real la ireal se operează cu o alternanţă programatică, pentru a demonstra capacităţile neobişnuite ale personajelor: Cagliostro, în primul rînd, care o iniţiază pe Felicia, apoi personajele pereche din contemporaneitate – Andrea şi Elisa. Povestea lor se însăilează pe o tramă jurnalistică. Avînd în vedere cele remarcate acum, romanul Aurorei Dumitrescu este, din acest unghi, unul tezist. Autoarea trebuie să facă destule piruete şi eschive pentru a se feri de artificialitate. Într-o bună măsură reuşeşte. Mitul sufletelor pereche o preocupă neostoit pe Aurora Dumitrescu. Cuplul Andrea-Elisa este corespondentul, peste două sute de ani, al cuplului Cagliostro-Felicia. Există între aceştia corespondenţe tainice, inexplicabile, lămurite totuşi de autoare în final. Ca şi Cagliostro, medicul Andrea, de origine română de această dată, fost deţinut într-o temniţă comunistă, posedă nebănuite energii spirituale şi deţine secrete de vindecare a unor bolnavi incurabili. Ca atîţia medici români de astăzi, Andrea s-a stabilit în străinătate, bineînţeles în Italia, patria lui Cagliostro. Şi el a fost iniţiat în tainele vindecărilor miraculoase de un maestru, şi el trăieşte într-un prezent mediocru şi doreşte un viitor care să compenseze un trecut întunecat, ratat nu din vina lui, ci a unui sistem discreţionar. O întîlneşte pe Elisa, o ziaristă tot de origine română, care lucrează la Bellezza, o revistă mondenă. Andrea se îndrăgosteşte de Elisa pe care o iubeşte cu ardoare şi doreşte să o ferească cu tot dinadinsul de neplăcerile generate de un sistem de interese meschine. Ca şi Cagliostro, Andrea crede în capacităţi paranormale, precum extracorporalitatea şi extrasenzorialitatea în care încearcă s-o iniţieze şi pe Elisa. Aceasta traversează stări de suferinţă stranie, cu cauze necunoscute: acuză dureri cumplite de cap ce-i lasă pe frunte şi tîmple urme de sînge. Lectorul ghiceşte legătura absconsă cu destinul Feliciei, care era torturată de Inchiziţie pentru a recunoaşte că este vrăjitoare: cutia craniană îi era strînsă în nişte cercuri de fier pînă la limita aproape letală a sîngerării. În final, Elisa este condusă de Andrea la închisoarea San Leo, chiar la celulele celor doi întemniţaţi din secolul XVIII, pentru a o face să înţeleagă cauza supliciilor ei pînă atunci lipsite de explicaţie. Întoarcerea în timp este posibilă acum datorită unei relativităţi accesibile în plan spiritual. Andrea ajunge la Elisa în extrasenzorial, fiind sugerată dacă nu o suprapunere cel puţin o identificare cu experienţele lui Cagliostro şi ale Feliciei:

„Nu putu să îşi menţină echilibrul şi se prăbuşi. Încercă să deschidă ochii şi să vadă ce e în jurul ei şi nu reuşi. Era atîta linişte… Nu îşi mai auzea decît bătăile inimii, asurzitoare… şi începu să zărească… zambile, lalele, iarbă. Mirosea a primăvară şi a cîmp verde. Era cocoţată pe un deal deasupra unui sat… Şi auzi o voce pe care o ştia dintotdeauna.

– Te-am aşteptat… mereu şi ai venit… atunci, acum şi mîine.

Vocea îşi apropie obrazul şi o sărută ca un abur, apoi îi puse pe cap o coroniţă de flori şi îi spuse că asta este cununia lor… Elisa simţi extazul în fiecare parte a corpului, minţii şi sufletului.

– Pe curînd, îi spuse vocea atît de dragă.” (Cagliostro, p. 198).

Ca şi Cagliostro, la sfîrşit Andrea îşi vizitează Maestrul pentru a i se confesa şi a primi noi sfaturi şi îndemnuri. Prin dialogul dintre cei doi este decriptat în întregime mesajul cărţii. În biroul Marelui Maestru trona, acoperind un întreg perete, Simbolul maltez, trimitere evidentă la apartenenţa spirituală a lui Cagliostro. Andrea este învestit de Maestru cavaler al ordinului, cu „o sabie cu semnul maltez şi [Maestrul] îi spuse lui Andrea să îngenuncheze. Lovi de trei ori cu sabia în aer şi bătu de trei ori cu piciorul în pămînt.” (op. cit., p. 217). Andrea este consacrat „cavaler al credinţei, cinstei şi dreptăţii” căci el este „Calea spre Lumină, Iubire şi Adevăr.” Calea, adevărul şi viaţa prin şi întru iubire reprezintă fundamentul şi principiul activ al credinţei, iar Andrea este solicitat să jure „credinţă Domnului Dumnezeului nostru”. Prin iubire orice rele sînt învinse şi în acest context este menţionat şi Cagliostro care nutrea iubire neţărmurită pentru viaţă, sinceritate, mare, lumină, flori, oameni, „chiar şi pentru chinuitorii lui, pe care i-a iertat…” (p. 216). „Întoarce şi celălalt obraz” este unul dintre preceptele tari ale iertării şi păcii.

Dincolo de trimiterile la cabală, magie, alchimie şi ocultism în genere şi dincolo de valorizările personale şi chiar de idealizarea uneori ostentativă, Aurora Dumitrescu face din romanul Cagliostro o disertaţie epică ce se instituie implicit şi din cînd în cînd făţiş într-un apolog al credinţei şi al iubirii creştineşti. Numai prin suferinţă şi iertare se poate trece pragul înspre aceste ipostaze. Cagliostro este o carte potrivită pentru vremuri de criză spirituală de care epoca noastră nu este străină.

Revista indexata EBSCO