Jan 6, 2019

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – XIX, un secol al călătoriilor românești

Românii n-au avut niciodată vocație de exploratori. Sigur, nici mijloace materiale n-au avut (interese teritoriale, susținere financiară, impulsuri coloniale, suverani darnici cu armatorii, școală de navigație sau de geografie, tradiție a construcțiilor de nave sau de alte vehicule etc.), nici ocazii, în condițiile în care, între multe alte neajunsuri, accesul la „porțile” de ieșire în lumea largă (Dunărea, Marea Neagră) n-au fost la deplina lor dispoziție decât foarte târziu, o dată cu Independența (deci după 1877). Sub auspiciile minoratului istoric de toate tipurile, inclusiv cel al posibilității marilor călătorii, se pot justifica imediat compensații ficționale de tipul Toate pânzele sus!, celebrul roman al lui Radu Tudoran din 1954.

Acestea fiind zise, curiozitatea unor călătorii în interior (nu trebuie să uităm că provinciile românești erau percepute drept țări diferite până în 1859, respectiv 1918!) sau în exterior (mă refer la cele ocazionate de orice altceva afară de studii universitare) trebuie privite strict ca o confruntare cu alteritatea. Curiozitatea călătorului român era legată de dorința de a vizita, de a compara și eventual de a învăța ceva „de la alții” sau, pentru conștiințele mai emancipate, „de la ceilalți”. Așadar, de la Gheorghe Asachi, să zicem, care merge spre Roma pe la 1807 și de la Dinicu Golescu, boierul muntean care călătorește în Occident de mai multe ori prin 1824-1826, până la Sever Pleniceanu, ofițer angajat sub mandat belgian în Congo, în 1899, și la Emil Racoviță, participant la expediția vasului „Belgica” în Antarctica, în 1897, călătorii români colorează mai tot secolul al XIX-lea cu relatările lor exotice. E interesant nu doar că și-au asumat un timp al aventurii departe de casă, ci și că au scris despre această aventură în reviste sau în volume separate. Așa ne-a rămas o relativ consistentă literatură de călătorie în veacul romantic al evazionismelor de tot felul. Dacă favorizează mai degrabă descriptivismul decât evenimențialul (sunt rare relatările despre aventuri propriu-zise), această literatură măcar contrazice sedentarismul autohton proclamat de un Dimitrie Ralet, la sfârșitul anilor 1850, aduce parfumul cosmopolit al „celorlalte lumi” într-un spațiu cultural destul de precar în ceea ce privește imaginarul geografic universal și recuperează, astfel, o (motivată) „întârziere” istorică.

De acest tip de literatură se ocupă Mircea Anghelescu în antologia Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea (Polirom, 2018), continuând cu nume și texte concrete eseurile din Lâna de aur. Călătorii și călătoriile în literatura română (2015). Teza autorului e justă: articolele, cărțile și conferințele călătorilor autohtoni au contribuit din plin la modernizarea culturală a spațiului de la care s-au revendicat, prin apartenență etnică. „Acești călători, prin călătoriile lor și felul în care le descriu, fac posibil un transfer geografic greu de imaginat nu numai pe hartă, ci chiar în spațiul cultural și identitar: țările noastre, principatele care se vor uni abia peste câteva decenii, aflate într-un Orient indiscutabil la începutul veacului al XIX-lea, ajung la începutul secolului următor să se regăsească într-o țară cu adevărat europeană”. Și într-adevăr, sfârșitul de secol XIX ivește mugurii unei nesperate modernizări: ia ființă Societatea Română de Geografie în 1875 (la ședințele căreia adesea participă și regele Carol I), apare „Ziarul călătoriilor și al întâmplărilor de pe mare și uscat”, în 1897, economia, științele, politica, presa, viața publică iau avânt și pun din multe puncte de vedere tânărul stat român pe harta Europei. Autorii literaturii de călătorie, în viziunea lui Mircea Anghelescu, se recalibrează la experiența analoagă a prozei occidentale de secol XVII-XVIII, modificând perspectiva asupra lumii și asupra mijloacelor epice de-a o cuprinde, în scris. Noutatea referințelor, bogăția informațiilor, elementul-surpriză, tensiunea evenimentelor apropie acest tip de proză de literatura de aventuri care, la noi, cel puțin, a înflorit deficitar și târziu.

Autorii selectați cu texte sau fragmente de texte în volum sunt diverși (există, la final, câte o scurtă și extrem de utilă prezentare biografică a fiecăruia), de la profesori, scriitori și oameni de știință la călugări, diplomați, militari, ziariști, ingineri sau simpli voiajori. O enumerare a lor (sunt peste 40) ar dezvălui cât de puțini dintre ei sunt cunoscuți publicului larg. Dacă despre Grigore Alexandrescu, V. Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Ion Codru-Drăgușanu, Nicolae Filimon, I. Slavici, Duiliu Zamfirescu, Dimitrie Ghika-Comănești, N. Gane, Al. Vlahuță sau N. Iorga am mai auzit, de Iuliu Popper, G. Manolescu, B.G. Assan, Vartan Mestugean, Ion Catina, Otilia Cozmuța, G. Flaișlen sau Nicolae Pora au auzit foarte puțini. Toți demonstrează că literatura română de călătorie, plasabilă oricum înaintea nașterii literaturii române, în sensul ei cel mai cunoscut (adică de ficțiune), e o „oglindă subiectivă aspra lumii văzute prin ochii unor călători” și „aceste note construiesc treptat o punte între noi și cei pe care predecesorii noștri i-au luat ca model și partener de drum”. Secolul XIX a fost, cu adevărat, veacul modernizării depline a României, și asta se poate afirma și din punctul de vedere al dialogului pe care călătorul autohton, curios sau împins de varii împrejurări existențiale, l-a purtat cu diferența. Într-un text despre o călătorie la București, Iosif Vulcan reproduce o replică a regelui Carol I, pe care acesta ar fi rostit-o după o discuție avută prin 1868 cu directorul de la „Familia” despre realizările vizibile ale secolului XIX, în țara pe care o preluase de numai doi ani: „Toate aceste le-am făcut eu. Când am venit, n-am găsit nimica. Nu era încă atunce dezvoltat gustul pentru arte și științe”.

Prin înmulțirea perspectivelor, prin experiența alterității și prin spiritul cosmopolit literatura de călătorie a avut contribuție importantă la evoluția literaturii române (Mihail Kogălniceanu, autorul primului program estetic la „Dacia literară”, în 1840, a fost el însuși un mare călător). Fără aportul textelor de gen ale secolului XIX, așa cum o arată antologia lui Mircea Anghelescu, modernizarea literaturii române ar mai fi avut, poate, de așteptat. Nu era dezvoltat înainte de veacul în cauză gustul pentru ceea ce depășea experiența lumii personale, uneori prea personale.

Revista indexata EBSCO