Jan 5, 2019

Posted by in Actualitatea literara

Diana Blaga – Monica Pillat. Versuri întru regăsirea sinelui

Este un fapt bine cunoscut că numele Pillat a făcut istorie nu doar în literatura română, ci în întreaga cultură a ţării. De la Ion Pillat, unul dintre numele cu rezonanţă ale poeziei interbelice atît prin propria creaţie, cît şi prin traducerile realizate, la Monica Pillat, nepoata poetului, familia Pillat numără oameni ale căror interes şi dedicare pentru lumea literelor le-au rezervat locul în galeria personalităţilor de seamă ale culturii române. Fără a mai vorbi de faptul că poetul era, din partea mamei, un Brătianu, ne reamintim de soţia sa, Maria Pillat-Brateş, pictor cu renume în interbelic, de fiica Pia Pillat, care cochetase la rîndul său cu scrisul, de fiul Dinu Pillat, a cărui soartă (inclusiv din punct de vedere literar) fascinează şi îngrozeşte deopotrivă pe cel interesat şi a cărui figură este exponenţială pentru parcursul intelectualului în comunism. Soţia sa, Cornelia – Nelli – Pillat, victimă a regimului comunist la rîndul său, publică studii de istoria artei şi îi revine sarcina – responsabilitate şi plăcere totodată – de a edita întreaga operă a lui Ion Pillat. Într-un asemenea climat cultural bogat şi cu astfel de gene impregnate de cultură, Monica Pillat nu putea decît să continuie o tradiţie artistică în spiritul căreia a fost crescută, în ciuda interferenţelor istoriei. Deşi poate unii copii ar fi resimţit responsabilitatea de a continua spiritul unei familii precum Pillat drept o povară, la modul inhibitor, nu este cazul Monicăi Pillat, care face din moştenirea sa culturală un crez al întregii sale cariere. O moştenire culturală căreia îi imprimă propria voce, asigurîndu-şi locul în această galerie a oamenilor de seamă ai familiei Pillat. Mai mult decît atît, această moştenire este valorificată de domnia sa într-un act de reverenţă constituit de editarea operei predecesorilor, dintre care cel mai amplu proiect îl constituie (re)editarea, la Ed. Humanitas, în colaborare cu George Ardeleanu, a operei tatălui, în seria de autor Dinu Pillat, inaugurată în 2010 prin publicarea romanului inedit Aşteptînd ceasul de apoi, roman al cărui traseu pînă la publicare a fost unul spectaculos, şi încheiată prin studiul Dostoievski în conştiinţa literară românească (2015). Despre această acţiune de perpetuare a tradiţiei culturale a familiei sale nu doar la modul spiritual, Monica Pillat spune într-un interviu, citîndu-l pe Constantin Noica, celălalt protagonist al celebrului proces din 1960: „Fac totul pentru iubirea şi amintirea lor, dar şi pentru că doresc să îi răzbun. Constantin Noica spunea că «a răzbuna înseamnă a aduce binele în locul răului care s-a făcut».” Un eveniment din aceeaşi categorie, „vindicativ”, îl constituie şi publicarea corespondenţei familiei Pillat în trei volume în perioada 2008-2010, precum şi volumul Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste şi cartea de amintiri în dialog semnată alături de Barbu Cioculescu, Povestind despre atunci. Comunicarea cu trecutul şi cu tradiţia culturală a familiei sale, Monica Pillat o realizează însă şi prin cărţile sale de proză şi de poezie, începînd cu debutul din 1968 cu volumul de proză Cei 13 şi Misterul, căruia îi urmează: Corăbii (1970), Corabia timpului (1976, 2013), Pluralul ca o veghe (1989), Sentinţe suspendate (1998), Poveşti din lumea jumătăţilor de zîmbet (2004), Dorul de rai (2005), Invitaţie la vis. Opt poveşti vindecătoare (2014) ş.a.

Cel mai recent volum, Duet în alb. Poezii 2005-2015, apărut în 2016, la Ed. Humanitas, readuce în atenţia cititorilor ipostaza poetului Monica Pillat. Cartea cuprinde, după cum şi subtitlul indică, poeme scrise în intervalul 2005 – 2015, adică de la publicarea volumului de versuri anterior, Dorul de rai. Colecţia de poeme cuprinse sub titlul Duet în alb surprinde într-o gradatio de la teluric şi material la diafan, imponderabil, spiritual, mişcarea de căutare a sinelui şi totodată a Sensului existenţei. Această căutare îşi află împlinirea în eliberarea de orice concreteţe, în depăşirea  materialităţii, sinele ajungînd într-o stare de libertate spirituală posibilă, altfel, doar la origini. Un proces ascensional descris pe parcursul întregului volum, dar care este spre final rezumat într-un poem precum Imponderabil, anunţînd atingerea scopului, eliberarea: „Cînd simt că mă scufund/ Cu tot ce am în jur,/ Mă lepăd de oglinzi,/ De mobile şi lămpi,/ Dar nu mă-ndur de cărţi,/ De haine şi tablouri/ Care mă ţin un timp,/ Iar cînd se fac ca plumbul,/ Le las şi mă desprind,/ Ca să păstrez fereastra,/ Mesteacănul de-afară…/ Însă ce greu îmi pare/ Pe neaşteptate geamul,/ Iar pomu-i de prisos.// Nimic nu mă mai leagă,/ Sînt lină ca un duh,/ Cînd calc pe faţa apei,/ Nu tulbur niciun val.” Pentru a ajunge la o astfel de stare sinele trece printr-o etapă intermediară, în care finalitatea, această libertate de toţi şi toate, este doar o aspiraţie, pentru care nu se dovedeşte încă pregătit: „«Sînt liber», îţi repeţi la nesfîrşit,/ Cu ochii la copacii ce se zbat,/ Între pămînt şi cer improvizînd/ Alternativa zborului pe loc.// «Sînt liber», te întorci din nou să-mi spui,/ Iar eu precum castanii mă frămînt/ Captivă încă-n lumea de aici.” („Sînt liber”). Tocmai stările lipsite de consistenţă, impalpabile sînt cele care conferă siguranţă, precum în poemul final al volumului, Anamnesis: „Aş fi lăsat în urmă totul/ Doar să mă spulber în albastru,/ Dar nu eram pierdut, nici singur,/ Ci într-un stol uriaş de duhuri/ Îmbrăţişînd nemărginirea.// Eram privirea, orizontul/ Care părea să se apropie/ Pe cînd în rariştea de suflet/ Îşi deschidea lumina Ochiul.” Adevărata cunoaştere a sinelui, şi implicit a lumii, este atinsă, prin urmare, doar odată cu depăşirea oricărei materialităţi, cînd totul pare inefabil, dar, paradoxal, totul capătă Sens.

Jocul perpetuu între concret şi abstract este vizibil încă din primele poeme. În Imaculare, de exemplu, imaterialul prinde contur, se contaminează prin contactul cu lumea fizică şi, în sens invers, lumea capătă o altă consistenţă, se încarcă spiritual, rezultînd o atmosferă „dănţuind” între cele două stări: „Cînd ninge, sufletul se face/ Atît de alb, încît începe/ Să lumineze-n întuneric.// […]// Din poala zilelor mărunte,/ Privirea fuge la fereastră/ Să vadă cum coboară harul/ Pe pomii goi, pe strada strîmbă,/ Pe trecătorii fără nume,/ Redăruind imacularea.// Pe frunte simt mirul zăpezii,/ Pe cuget – neaua mîntuirii,/ Între noi – calea neatinsă…” Aceste versuri aduc în atenţie şi „albul” ca element recurent şi esenţial al volumului, pornind chiar de la titlu. Însă dacă aici exprimă tocmai ideea de imaculare, în celelalte ocurenţe putem citi mai mult. „Albul” se relevă ca o expresie a necunoscutului, pe alocuri chiar a incertitudinii, cauză a întregului proces de căutare a sinelui. Eul se manifestă în albul universului. Din „alb”, din necunoscut i se descoperă mistere (precum în Credeam sau Chiromanţie), dar spre „alb” se desfăşoară şi întreaga sa călătorie de (auto)descoperire („zborul spre alb” dintr-un poem precum Vezi, sufletul e un cristal). Oprindu-ne şi asupra titlului, Duet în alb, acest „duet” în necunoscut relevă lupta eului de a se afla pe sine, scindarea sa între cele două lumi – materială şi spirituală –, parte a acestei bătălii pentru descoperirea propriei fiinţe fiind dialogurile interioare, cu propriul sine: „Sîntem şi nu sîntem mai împreună/ Ca niciodată azi, dar ochii singuri/ Te caută în van, dînd roată lumii…// De ce cînd îmi vorbeşti, trecînd prin gînduri/ Ca boarea mării, eu încă mă tîngui/ Că nu aud lumina vocii tale?// Dintre noi două, eu sînt cea absentă,/ Pierdută-n labirintul amintirii,/ Cînd tu revii în aer ca parfumul…” (Dar ochii singuri…). Albul ca simbol al necunoscutului revine şi în motivul foii sau al cărţii albe, nescrise, care aşteaptă să fie umplută, care se scrie în acest proces al căutării, precum în Cu un creion în mînă, unde întreaga lume devine o foaie albă pe care eul o scrie cu privirea. Totodată, foaia albă este şi o moştenire a destinului creator, precum în Baladă.

Scindarea eului ca parte a procesului de descoperire a sinelui o întîlnim şi într-un poem precum Portret în doi timpi: „Eu nu ştiu cum sînt, însă tu/ Cobori ca-ntr-o peşteră-n mine/ Să-mi spui, cercetîndu-mi ascunsul,/ Ce vezi pînă unde-ai ajuns.// […]// Pe cînd te afunzi în penumbra-mi,/ Eu urc înspre tine orbit/ De-atîta lumină… Ce spaimă/ Din strîmt să devii tot mai larg,/ Să simţi chiar cum trece prin tine/ Ninsoarea supremului Sens!” Însă această dublă ipostaziere poate rezulta şi într-un sentiment de neapartenenţă la o lume modernă şi a unei perpetue modernizări. De pildă, în poemul Prin malluri, eul este venit din altă lume, este o figură desuetă care se confruntă cu formele noi ale societăţii. Inadecvarea sa la noile realităţi este surprinsă chiar la nivel lexical, prin cuvinte din cîmpuri diferite, chiar contrare: „Mergeam prin malluri ca un prinţ/ În haine scumpe, demodate,/ Cu un voit aer absent.// Mă retrăgeam după un timp/ Într-un fast-food. Singur la masă,/ Scoteam din buzunarul vestei/ Un vechi binoclu, alegînd/ Să micşorez lumea din jur/ Îndepărtînd-o prin lentilă.// […]// Eram mereu fotografiat/ De amatori şi specialişti,/ Solicitat ca figurant/ Pentru reclame şi afişe,/ Căci pretutindeni derizoriul/ Se-mpăuna cu stilul meu.” Aceeaşi lipsă de concordanţă este surprinsă, cu o uşoară ironie, şi în poemul Din Evul retuşat, iar lupta unui eu forţat să trăiască într-un „prezent regretabil” al (post)modernităţii, al cărui sine aparţine mai degrabă unui „Ev etern imaginar” reapare în Inadecvare, unde dimensiunile diferite ale lumii sînt surprinse şi la nivel grafic, cea desuetă fiind marcată prin italic.

O parte esenţială a aceluiaşi proces de căutare şi descoperire a sinelui în poezia Monicăi Pillat este dimensiunea spirituală, religioasă. Figura christică este invocată ca sprijin al eului vulnerabil, rătăcit, în Cinci pîini…, Mi-e frică sau în O scară de cuvinte: „Aş vrea să fac o scară din cuvinte/ Pe care să mă sui pînă la Tine./ Mi-ar trebui cuvinte moi ca iarba,/ Cu unduiri de aripi nevăzute,/ Cuvinte ca vestale ale tainei/ Purtînd spre ceruri torţele tăcerii…/ Pe treapta cea de sus dac-aş ajunge,/ Tu m-ai împresura vuind ca marea/ Și în adîncul Tău aş fi acasă,/ Iar largul străveziu mi-ar ţine fiinţa,/ Să nu mă sfarm de-atîta frumuseţe.” Credinţa şi regăsirea sinelui prin credinţă sînt şi în prim-planul unor poeme precum Noapte sfîntă, Flămînd, în ger sau Poem franciscan. Neoromantic, somnul, visul şi, prin extensie, noaptea devin alte şi alte căi de descoperire a sinelui, de revelare (Un nou capitol), precum şi incursiuni în memoria eului, în istoria secretă a vieţii sale („Căci cum se lasă noaptea/ Și vine dimineaţa,/ Aud bătăi în uşă,/ Deschid: casa se umple/ De slujitorii umbrei/ Care mă iau ostatic…” – Noiembrie). Cale de reconectare cu „familia”, cu „umbrele lor iubite”, eul ajunge să refuze somnul, să îl evite, căci deşteptarea nu înseamnă decît repetate despărţiri de aceste umbre (Insomnie).

Biografismul este o componentă a cărei ocurenţă, mai ales în prima parte a volumului Duet în alb, atrage atenţia cititorului. Eul întreprinde o călătorie în istoria culturală a familiei, însă o istorie culturală în profundă legătură cu viaţa privată, relevînd o incursiune în spaţiul intim al trecutului său: „Cînd îmi lipesc obrazul de biroul/ La care mai demult scria bunicul,/ Îmi pare că-s la bordul unei nave/ Care străbate apele memoriei.// Ca umbra unei muzici, glasul tatei/ M-ajunge dintr-o seară de-altădată/ Citind din tatăl său sub boarea lămpii,/ Cu cartea pe birou, întredeschisă.// În urmă-i mîna mamei luminează/ Fotografii, uitate manuscrise,/ Întinse pe birou ca pe o plajă/ Cu scoici în care cîntă încă marea.” (Călătorie). Biroul bunicului, asemeni invocatei scoici în care cîntă marea, devine obiect de referinţă în istoria familiei, mijloc de călătorie în timp, purtător al acestei istorii. Imaginea bunicului, a tatălui, a mamei renasc prin acest proces al reamintirii (Din vremuri suprapuse). O altă cale de pătrundere în acest trecut familial este prin scris, prin cuvînt: „Cînd scriu pe foaia de hîrtie,/ Deschid ferestre spre grădina/ În care tremură copacii/ Și toarce-n vis pisica neagră.” (Deschid ferestre). Această retrospecţie la nivel creator scoate la iveală o anume intertextualitate cu textele bunicului, cu poveştile tatălui, însă peste toate se face simţită trecerea timpului: „Bătrîna casă adormită/ Abia se vede din frunzişul/ Ce i-a crescut pînă la tîmple.” În acest context, singurul capabil să reînvie acest univers în deplinătatea farmecului său este cuvîntul: „Putere are doar cuvîntul”. Comunicarea cu strămoşii se face la nivel intertextual şi în ce priveşte recurenţa unor motive din poezia lui Ion Pillat, tot ca mijloace de revizitare a trecutului: casa bunicilor, grădina, livada sînt astfel de spaţii (Nici prea aproape, nici departe, Versuri de liniştire). Un alt spaţiu creuzet al amintirilor şi al figurilor familiale este Balcicul (Mergeam prin Balcic). Monica Pillat se întîlneşte cu Ion Pillat nu doar la nivelul sensibilităţii poetice, însă, ci şi la nivelul concepţiei privind procesul creator. În acelaşi interviu din care am citat anterior, mărturiseşte: „Cînd eram mică, ştiam încă de dimineaţă că aveam să scriu ceva în acea zi. Nu ştiam despre ce anume, dar simţeam acea stare muzicală care întotdeauna a precedat cuvîntul. Poezia era ca un portativ al cuvintelor. Nici acum nu pot scrie altfel, cuvintele trebuie să se înşiruie pe acea partitură lăuntrică.” Ion Pillat îşi declară, în Mărturisiri, concepţia similară asupra momentului care precede creaţia propriu-zisă: o stare venită din inconştient, determinată de experienţe personale vitale, care aşteaptă, în etape ulterioare, să fie „decantată” în scris. O metaforă a acestei etape din procesul creaţiei realizează Monica Pillat în începutul poemului Sălbăticiuni nebănuite: „De cîte ori încep să scriu,/ Sălbăticiuni nebănuite/ Tresar din fundurile minţii/ Să-mi ceară nume şi contur.” Versurile continuă într-o metaforizare şi a urmării acestei etape precreatoare pînă la momentul postcreator, al aruncării „în larg” a scrierilor, acţiune care „eliberează” autorul de orice control asupra lor.

Duet în alb. Poezii 2005-2015 oferă cititorului perspectiva unui proces ascensional care marchează etapele devenirii şi (auto)descoperirii de sine. Volumul reprezintă o nouă contribuţie a Monicăi Pillat la fondul literaturii române, de data aceasta în materie de poezie. O poezie în care fibra pillatiană se află în strînsă şi armonioasă legătură cu vocea personală a autorului, o voce care uneşte, sub auspiciile cuvîntului, materialitate şi diafan, spiritualitate, vulnerabilitate şi putere, totul spre aflarea Sensului.

 

Revista indexata EBSCO