Jan 6, 2019

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Cădere în sus

Cele patru nuvele din cuprinsul cărții Statuia comandorului (Editura Polirom, 2018) au fost publicate, într-o primă ediție, din 1994, aproape în forma în care au fost scrise, între anii 1986 și 1988. Ele aduc o mărturie despre tânărul autor Varujan Vosganian, care scria în spațiul securizant al intimității o proză cu rebeli fără șansă, trăitori în „cercul strâmt” al unei lumi de unde nu exista posibilitatea evadării. Nuvelele respective au fost sortite să rămână în sertar, după o tentativă, eșuată, de a fi publicate atunci.

Începutul abrupt al nuvelei Surâsul Jocondei îmi amintește de prozele scurte ale lui Marin Preda cu oameni suciți, unde o temă importantă era ieșirea din starea de somn, trezirea, depășirea vieții inconștiente atât la modul propriu, cât și la modul figurat. La Varujan Vosganian, se întâmplă altceva decât ieșirea din somn – este neputința de a ieși din starea precară a ființei nici măcar atunci când au loc momente de intimitate conjugală. Primele fraze ale nuvelei sunt acestea: „Lui Bârligea cele mai bune idei îi veneau când se iubea cu nevastă-sa. Acum, de pildă, îi trecu prin minte că s-ar putea ca, din cauza ploii, făina din pod să se umezească. Sări ca ars şi, ţinându-şi izmenele cu o mână, se repezi spre gura podului, însoţit de privirile nedezmeticite ale femeii. «Ţie-ţi arde de coţăială», bodogăni indignat, «şi făina se udă în pod»” (p. 69).

Roland Barthes spunea undeva că partea cea mai erotică a unui corp este acolo unde îmbrăcămintea se desface, dar noi nu trebuie să mergem așa de departe, înspre o astfel de simbolistică înaltă, pentru a putea pricepe și a explica reacția femeii la revenirea gospodarului său bărbat din pod: „«Nu-i a bună», socoti Bârligea și, fără să mai stea pe gânduri, înșfăcă sacul, grăbindu-se cu el în jos pe scară. Așa îl văzu nevastă-sa, coborând cu sacul pe umeri, ținut cu amândouă mâinile, cu fața albă de făină și cu izmenele atârnând de mădularul încă nedomolit. El nu se sinchisea de mirarea femeii, adăposti sacul lângă vatră și abia după aia, liniștit, își săltă nădragii și se așeză la gura sobei. […] Își îndreptă umerii, întorcându-se spre nevastă-sa.// – Ce te holbezi așa?// O chema Varvara, dar nu-i spunea niciodată pe nume. Și căsca ochii tocmai pentru că nu înțelegea nimic, și că nu avea ce să-i răspundă” (p. 70-71).

După etalarea unui asemenea comportament cu postludiu eșuat din necesități gospodărești urgente, nu este de mirare că Bârligea nici măcar nu-i spune pe nume consoartei. Economia casnică are alte reguli, care nu prea țin cont de afecțiunea manifestată față de omul de lângă tine. Însă altă făină se macină la moară și se urcă în pod în cazul animalelor, deoarece vaca din grajd nu numai că are un prenume (antepus, vom vedea, numelui de familie!), Joconda (probabil că a fost o deformare de la Joiana, având în vedere că aparținea unei rase străine, elvețiene), dar i se și spune pe nume după o scenă de tandrețe de care Varvara nu prea avea parte: „Îi privi ugerul care atârna într-o parte, vlăguit, și se posomorî, și de milă, și de ciudă. Animalul nu-și lua privirile de la perete. Bârligea simți asta ca pe o mustrare, ar fi vrut să facă ceva, să spuie ceva, să se facă simțit în vreun fel, dar nu știa ce se spune unei vaci pentru a o mângâia. Neavând altceva mai bun de făcut, se ridică și îndreptă scărița ce ducea în pod (iar în pod! – n.m., V.S.), unde ținea fânul. […] Atunci Bârligea începu s-o mângâie între coarne, acolo unde avea o pată albă. Apoi coborî cu degetele desfăcute spre greabăn. Simți sub mângâiere mușchii slăbiți ai animalului zvâcnind. Se ridică din nou, stânjenit, frecându-și palmele de poalele sumanului. Atunci vaca întoarse spre el o privire blândă și întrebătoare.// – De, Jocondă, fată… spuse el încet” (p. 107).

Desigur că am exagerat puțin făcând această comparație între feluri de manifestare a afecțiunii față de regnul uman și față de acel animal, însă revin prin a spune că, în fond, substratul din acest ultim citat este mult mai profund și mai trist decât pare, amintindu-mi de o schiță de început a aceluiași Marin Preda, Calul, unde un țăran ezită foarte mult în decizia de a-și omorî bătrânul cal. În nuvela lui Varujan Vosganian, mângâierea mușchilor slăbiți ai greabănului și stânjeneala resimțită de stăpân prevestesc sacrificarea animalului. Dar nu o va face el însuși, ci va pune pe alți consăteni, pe de o parte, pentru că îi era milă (coșmarurile avute ulterior o vor dovedi), pe de altă parte, pentru a avea un alibi, deoarece legile nu-i dădeau voie să sacrifice vaca, al cărei lapte trebuia dat la achiziții. Mai mult decât atât, istețul țăran dă un anunț la mica publicitate, cu numele de familie al cornutei (Joconda Bârligea), precum că a pierdut-o. Pentru a se dezvinovăți față de primar, emite și ipoteza că s-ar fi putut să fie mâncată de lupi, prezența lor în fundalul nuvelei însemnând de fapt ilustrarea instaurării comunismului prin aforismul „Homo homini lupus est” (și în nuvela Cercul de aramă personajele aduc în discuție o scenă cu un atac din partea lupilor asupra unei gări).

Cea mai bună nuvelă a volumului, Surâsul Jocondei degajă a atmosferă de factură moromețiană. Aici, rolul de „hermeneut” al știrilor citite din ziar este îndeplinit de Goglează (nicio aluzie la omniscientul și omnipotentul de astăzi Google-ază, deoarece, la data scrierii nuvelei, nu se știa de ceea ce va fi peste două decenii în privința informării). Scenele sunt de un umor suculent, Goglează având un răspuns pentru tot ceea era nelămurit pentru ascultătorii săi consăteni. Redau un dialog despre problema ouălor, din moment ce Varujan Vosganian a stârnit nemulțumiri, acum un an, în calitatea sa de economist, când a spus că orice ou pus de țăran în tigaie văduvește bugetul statului cu cincizeci de bani (ceea ce este adevărat): „Goglează lăsă ziarul și bătu cu degetul pe o pagină.// – ʼCe că franţujii au o sută de ouă pe cap de locuitor.// – Şi ce-i cu asta?// – E, că la noi în sat media e de o sută douăzeci.// – Asta de unde ai mai scos-o?// – Scrie pe panourile de la primărie.// – Şi ai mâncat tu vreodată o sută douăzeci de ouă într-un an?// – Cum să le mănânce, dacă le ţine pe cap?// – Aşa vine vorba, spuse Goglează îndeajuns de sigur pe el cât să nu se simtă ofensat. Şi io care credeam că franţujii o duc mai bine decât noi. Când colo, noi o sută douăzeci şi ei numa’ o sută…// – Aşteaptă numa’, spuse şi Pandelie, să le vină şi lor în cap chestia cu panourile” (p. 79).

Comportamentul lui Bârligea este tipic moromețian și ilustrez această afirmație printr-un fragment de conversație avută cu nevasta, în urma căreia aceasta trebuia să înțeleagă că el nu vrea să vorbească cu un musafir nepoftit precum primarul Bartolomeu (un fel de Jupuitu): „– E cineva la poartă.// – Mergi şi deschide!// – Doamne păzeşte! Cum să mă duc eu, femeie, pe întuneric, la poartă… Mergi tu, doar eşti bărbat.// – Cum să merg, dacă nu eram acasă?// – Da’ unde erai?// – La cârciumă…” (p. 148) De fapt, Varujan Vosganian dovedește că stăpânește foarte bine „arta conversației”, care este predominantă pe tot parcursul cărții și face lectura antrenantă, chiar și într-o nuvelă intelectualistă, în descedență existențialistă, ce conține un mesaj grav, precum Cercul lui Arhimede. Profesorul de matematici Emanoil (zis și Cosinus) încearcă să-l descopere pe Dumnezeu prin teoreme matematice, navighează în viața de toate zilele destul de neîndemânatic printre lecturi, prietenii și iubiri.

Știm că sensul expresiei „cercurile lui Arhimede” se raportează la obiectul unei pasiuni care duce la uitarea de sine, chiar și în fața unei primejdii de moarte, așa cum s-a întâmplat cu marele învățat al Antichității, care a fost ucis de un soldat roman deoarece era prea absorbit de studiul unui grafic desenat pe nisip pentru a nu fi deranjat de prezența celui venit să-l aresteze. Neguros, rupt de preocupările curente și dornic să pătrundă tainele de dincolo de aparențele lumii, protagonistul are o structură psihologică de monoman. Conștiința eșecului în viață și voința de a pătrunde tainele ascunse ale dumnezeirii, spre care aspira cu toate puterile cugetului său, este contrapunctată prin presărarea de-a lungul nuvelei a unor citate extrase din Autobiografia și Povestea dumnezeieștilor arătări și porunci, așa cum le-a rostit și le-a scris Petrache Lupu de la Maglavit. Între lucidul Emanoil și exaltatul Petrache Lupu este diferența dintre cel care îl caută pe Dumnezeu negăsindu-l în final („Revelaţia are în primul rând o dimensiune estetică. Asta înseamnă extaz. Înseamnă sublim. Şi în clipa imediat următoare înseamnă incertitudine. Trebuie să reiei căutarea fără a ști când și cum ți se va întâmpla din nou. E ca o epilepsie a spiritului” – p. 231) și acela care nu îl caută, dar îl găsește (în eventualitatea puțin probabilă că șarlatania cu apariția „Moșului” nu cădea pe un orizont de așteptare misticoid surescitat din România interbelică).

Emanoil trece printr-o surescitare confină cu alienarea, marele decalaj dintre realitate și imaginație iscând o întretăiere de stări sufletești în care imaginarul ia locul realului și invers („– Dacă, în loc să înțeleg realitatea, acopăr cu o carte ceea ce nu am curajul să privesc în față […] Dar ce te faci când, într-o bună zi, foaia asta începe să se destrame? Dacă ajungi în punctul unde realitatea cea mai concretă și cea mai abstractă matematică ajung să se întâlnească?” – p. 200). Deși are mari probleme cu postul de profesor, viitorul fiindu-i incert, Emanoil nu este în primul rând o victimă a societății comuniste, ci a propriei conformații sufletești, a unei pasiuni care îl îndepărtează de real, de viață.

Însetate de înalt sunt și alte personaje din carte. În nuvela titulară, Statuia comandorului, o femeie caută un sens dincolo de platitudinea lumii și tot încearcă să se arunce de la etaj, dar nu pe caldarâm, ci la mare înălțime, în adâncul cerului. Ideea de moarte, aşa cum o înţeleg cei de jos, care încearcă să o abată pe sinucigașa „de profesie” de la gestul „necugetat”, îi era străină, pentru ea moartea fiind un impuls vital („Viaţa e o nedumerire. Moartea e o mirare. Nedumerirea se preschimbă în mirare” – p. 32). Interpretarea acestei stări de excelsior am putea-o găsi într-o explicație a lui Emanoil: „Coandă, reluă el, oarecum încurajat, spunea că omul posedă la subsuori nişte centri nervoşi de tip antigravitaţional. Ei funcţionează numai atâta timp cât omul trăieşte. De unde expresia… atârnă greu ca un mort. E numai o senzaţie. Omul nu se îngreunează prin moarte, dar senzorii lui îşi încetează puterea de a ajuta corpul să leviteze. Centrii levitaţiei îi dau omului posibilitatea de a dansa. […] Vezi aşadar că starea de plutire nu este un truc. Este o extraordinară intuiţie, o permanentă luptă a corpului” (pp. 178–179). În nuvela Cercul de aramă ni se amintește că la capătul celălalt al axei înaltului este adâncul, în care se aruncă și se îneacă, atras de înălțimi, un constructor de fântâni căruia stelele i se păreau foarte aproape dacă erau privite în oglinda apei.

La mijlocul celor două extreme, înalt–adânc, se consumă viața cotidiană de pe pământul sterp al industrializării forțate din timpul ceaușismului. Pământul sub care nu se mai poate auzi niciun susur de apă este acoperit de munții de zgură de la un combinat siderurgic, așa cum este el înfățișat în nuvela Cercul de aramă. O formă de apărare ar fi tânjirea după o sursă de apă, adică după libertate: „Toţi munţii ăştia, şopti Axente, sunt o fiară uriaşă care doarme. Ca să te apropii fără să te simtă, trebuie să-ţi fie sete. Cu cât îţi e mai tare sete, cu atât fiara o să te simtă mai puţin” (p. 50). În lipsa oricărei scăpări, cei închiși în „cercul de aramă” beau apă în chip ritualic și lapte (dat la contract, cu un surâs din ce în ce mai trist, de suratele… Jocondei), drept antidot împotriva condițiilor de lucru în mediu toxic. La limită, când nu mai pot suporta condițiile de muncă, victimele industrializării simt nevoia să omoare pe cineva, iar maistrul lor este acela care își asumă rolul riscant de țap ispășitor. Cercul de aramă reprezintă o parabolă a modului agresiv în care comunismul distrugea trupuri și suflete (munții de zgură adăposteau mormintele multor victime ale accidentelor de muncă), într-o societate în care cercul spațiului intim se restrângea tot mai mult și în care oamenii aveau răbufniri necontrolabile.

Sentimentul acut al destrămării identității pe care o poate provoca mediul, agitațiile sterile, lipsa de orizont și de idealuri înălțătoare urmărite cu patimă, tranzacțiile sufletești și de conștiință – totul dă, în cartea lui Varujan Vosganian, o apăsătoare senzație de sufocare, un trist sentiment al neputinței. Nuvelistul nu îngroașă liniile arhitecturale care coagulează desfășurarea haotică și rebarbativă a faptelor. În aspectele surprinse în această încrucișare de medii, unde fiecare nuvelă este independentă și totuși condiționată de relațiile cu celelalte, personajele aduc, prin mentalitate, prin comportament și prin psihologia manifestată, un mod particular de înțelegere a vieții supusă dictaturii unui comandor generic. Volumul Statuia comandorului este important mai ales prin calitatea de document asupra unei epoci, prin puterea de sugestie degajată în atmosfera mediilor surprinse.

Revista indexata EBSCO