Jan 6, 2019

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Lugojenii /

Cîndva un prestigios focar cultural al Banatului, alături de Caransebeş şi Oraviţa, Lugojul, căzut în somnolenţă, satelizat de cosmopolita Timişoară, dă semne de revigorare. Într-un frumos „portret” dedicat oraşului, leagăn al mişcării muzicale din secolul al XIX-lea, Eugen Uricaru făcea o reverenţă, notînd că Lugojul „înaintează prin timp asemenea unei nave calme”, întreţinînd flacăra identităţii naţionale. Încercăm să ilustrăm acest adevăr, aducînd în atenţie cîţiva importanţi poeţi din urbea de pe Timiş, slujind cu har ofensiva lugojeană. Mai ales că, observa Tudor Creţu, absenţa acestei vocaţii ofensive ar fi „o tară a locului”.

 

  1. Aventura lirică a făgeţeanului Nicolae Silade a început, mărturisea însuşi poetul, sub auspicii cazone. Fiind la oaste (furier la IFA Măgurele) a fost surprins „în flagrant” de un colonel venit în inspecţie care i-a confiscat două caiete voluminoase, doldora de sonete, pierdute pentru totdeauna; acest „jaf literar” l-a îndîrjit, chiar dacă o vreme după buclucaşa întîmplare (1977) n-a mai scris. Debutul s-a petrecut doi ani mai tîrziu cu Visul în lucru (Editura Litera) şi pînă în 1994, cînd era prezent în volumul colectiv Cartea poeţilor (Editura Lugojpress), s-a aşternut tăcerea editorială. „Împins de la spate” a mai tipărit Mergere înainte (1997) şi eternelia (2006), încercînd să întoarcă poezia spre lume; şi, implicit, lumea spre poezie! Fiindcă fondatorul şi directorul Actualităţii literare, o frumoasă revistă lugojeană, constatase că poezia de azi „nu mai are priză”, nu intră în sufletele cititorilor. Iar haosul din agora electronică înceţoşează peisajul (axiologic) şi falsifică ierarhiile. Plus dezbinarea care macină frontul scriitoricesc.

Cu „limbaj de psalmist” cum observase Gheorghe Grigurcu, la flama unor intense stări sufleteşti cînd „inima visează”, Nicolae Silade pune la bătaie „toată averea de simţăminte”. Încît Iubirea nu bate la uşă, în „două părţi” (2013, 2016), pledează pentru „o altă mare însufleţire”, iubind mereu şi „mereu rodind”, marile iubiri, ne asigură poetul, fiind decenale (v. din zece ani în zece te cheamă marile iubiri). Mai mult, „numai atunci cînd iubeşti trăieşti” şi sinonimia iubire-creaţie se sustrage timpului devorator: „trupul ei a încremenit în cuvintele mele”, garant al tinereţii eterne.

Observăm, fără mari eforturi hermeneutice, că Silade frecventează ingenios o unică temă, convins că doar poeţii „ştiu să eternizeze nepreţuitele clipe”. Chemarea iubirii, clamînd fericirea, glosînd repetitiv, descoperind mereu alte faţete/ ipostaze, solicită recuzita retorică, încastrînd ecouri intertextuale. „Viaţa însăşi e iubirea mea”, decretează poetul, trecînd de la lapidaritatea unui discurs abstract, încercuind şi explorînd sinele pe calc stănescian (cum o făcea la începuturi), invocînd marele anonim („este cel care este”) la prozopoeme, meditînd pe diverse teme: raportul cu divinitatea, destinul uman, timpul corupător, rostul poeziei etc., toate sub cupola iubirii. Sonetist infatigabil, cîntînd „dulceaţa ascunsă a vieţii”, topind stări contradictorii, el manevrează „blocuri de proză”, zicea regretatul Constantin Buiciuc, încrezător că poezia salvează lumea. „Cu gps-ul în funcţiune”, vrea să înţeleagă neînţelesurile, filosofînd socratic şi trimiţînd cu hărnicie miniepistole, cum şi-a botezat un volum (v. miniepistole, Editura Grinta, 2017). Iată o dovadă: „n-am învăţat nimic nu ştiu nimic nici măcar să iubesc n-am învăţat/ şi nu ştiu şi nu ştiu cum aş putea iubi vreodată această deşertăciune/ a deşertăciunilor dacă n-ai fi tu oaza din mijlocul ei dacă n-ai fi tu/ izvorul ei şi delta şi marea cum aş putea iubi vreodată altceva// decît viaţa n-am învăţat nimic nu ştiu nimic asta e tot ce ştiu/ despre viaţă despre ea care ştie tot despre ea care este totul.”

Aflăm chiar din gura poetului că aceste miniepistole, culegînd „amintirile vieţii”, memorate de o „realitate singuroasă”, nu se vor nici poezie, nici proză. Ele celebrează lucrurile mici, ştiind că „în lucrurile mărunte stă măreţia”. Fireşte, nici o tangenţă cu minimalismul sau alte isme, discursul siladian, de forţă ideatică, dorind a face din timpul zăbovirii un timp al ispăşirii. Altfel, riscăm o viaţă netrăită, „pierdută în timp ce trăiam”. Mînat de „utopia fericirii terestre”, ar spune Liviu Chiscop, Nicolae Silade ne oferă, în sonete sau în poemele în vers alb, în varii înfăţişări, o carte de dragoste, trimiţînd în lume cuvintele-mesager: „mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ le-am binecuvîntat şi le-am zis:/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pămîntul/ luaţi chipul meu numele meu/ şi suflare din suflarea mea/ stăpîniţi peste toţi aceia care vor să vă stăpînească/ ascultaţi de toţi aceia care vor să v-asculte/ mi-am trimis cuvintele la mare depărtare în spaţiu şi timp/ creşteţi înmulţiţi-vă şi umpleţi pămîntul le-am zis” (v. cuvintele).

Păstorind o revistă vie (doar online pînă în 2010), trăitor în urbea lugojeană (ca „centru al lumii”), Nicolae Silade este un nume important al liricii de azi, pe nedrept ignorat. Dar despre „critica de receptare şi receptarea criticii” a scris însuşi poetul-editorialist, constatînd mîhnit că în „epoca reţelelor”, cu atîtea bloguri şi site-uri, nimeni nu (prea) mai are nevoie „de mult prea dezbinata critică de întîmpinare”.

 

  1. Punînd umărul, în urbea lugojeană, la revigorarea vieţii culturale, Remus Valeriu Giorgioni, trăind în „duhul cărţii”, face de toate. Este poet şi prozator febricitant, trudeşte ca redactor-şef, alături de alţii, la o revistă a „unirii scriitorilor” (Actualitatea literară, desigur), aleargă fără hodină (vînînd „convorbirişti”) şi propune cărţi de interviuri, doldora de informaţii, precum Năvodul cuvintelor (2012), izvodită împreună cu regretatul Constantin Buiciuc, în fine, cu dîrzenie, deşi „ocolit” în DGLR sau în impozantul tom coordonat de Alexandru Ruja (Scriitori din Banat) dovedeşte, „lovit” de fatalitatea scrisului, că nu este un marginal. Deşi „ziua socotelilor” e departe, un bilanţ provizoriu s-ar impune.

Cercetîndu-i palmaresul, vom constata că lugojeanul a publicat mult, atacînd cam toate genurile. E un „autor abundent”, zice Cornel Ungureanu. Debutul său se leagă de revista timişoreană Orizont (1978). A fost prezent în volume colective, a scris poezii religioase pentru copii, a colaborat, o vreme, cu editurile Metanoia şi Brumar (tot din Timişoara), s-a încercat în roman (Briciul Dalilei, 2001 şi Cei şapte morţi uriaşi, 2009), cu reuşite notabile. Să nu uităm de eseul poetic Universul durerii în cartea lui Iov, ivit la Eikon, în 2011. La începuturi a atras atenţia lui Ion Gheorghe (SLAST, 1985) şi a lui Alex Ştefănescu, acesta, uşor sceptic, evidenţiind „graţia mecanică”, dar trasînd, mai apoi, o „hartă a resurselor de talent literar” din zonă. Despre poet s-au rostit, cu autoritate, Gh. Grigurcu, Constantin Sorescu, Paul Aretzu, Eugen Dorcescu (semnalînd, în 1992, sentimentul sacrului), Bogdan Alexandru Stănescu, incriminînd „sforţările avangardiste” etc., pînă la Toma Grigorie, considerînd că, privind diacronic, abia după borna 2000, poezia religioasă ar prevala. Licenţiat în Studii Biblice (Chatanooga Tennesse), poetul pare un eretic (inconformist, sarcastic, dicţiune liberă) şi este, negreşit, un religios, fără a sufoca elanul creştin în monocordie. Dealtminteri, încercînd a împăca credinţa şi tăgada, el, recunoscîndu-şi iluminările, s-a „developat” abia după seismul decembrist. Acum beatitudinea mistică se răsfaţă la vedere iar adevărul, sîntem preveniţi, „se aprinde mai tare”.

„Şurubar de verbe”, poetul demontează meşteşugit maşinăria lirică, vădind luciditate auctorială. Autodidact, autoparodic, protocolar, dar şi bonom, desfăşurînd o versatilitate ludică, spulberînd iluziile poeticeşti, el parcă ar dori să se vindece de acribie şi, în acelaşi timp, veghează la o elaborare scrupuloasă. O întreagă mitologie poetică desluşim în volumele sale, de la Maşina Meloterap (2002) la Crucişătorul Poema (2005). Neuitînd, desigur, că Remus Valeriu Giorgioni se consideră un suflet ectopic (plachetă ivită în 2003), „navigînd” în lumea astrală, un romantic, în fond, în haine postmoderne, cum nota Constantin Buiciuc, comentînd „disertaţiile poetice” din Norul de martori, 1997. Şi încercînd, în ipostaza Cavalerului Tristei Figuri, a îmblînzi conflictul dintre Viaţă şi Carte, chiar dacă ea (Poezia, Multdorita) „nu voia în ruptul capului să îmbrace trup”. Pornind de la un articol al lui Mihail Sebastian (1935) care acuza „abuzul de uşurinţă literară”, R.V. Giorgioni se întreba (candid) ce lipseşte poeziei de azi, conchizînd că „poezia nu poate dăinui fără fior metafizic”. Or, contemplînd peisajul liric, observăm că, în majoritatea cazurilor, tocmai miza lipseşte. Parantetic, să notăm că tot poetul lugojean publicase anul trecut o cartea grea, intruvabilă, discutînd – în Cartea lapidată – relaţia lui Sebastian cu „problema evreiască” prin spectrul unui prezenteism acut. Iată, aşadar, doar schiţat, evantaiul bogat al preocupărilor sale, atacînd curajos varii probleme (delicate, de regulă) pe un solid fundament cultural.

Ca cititor înrăit, într-o vreme, se ştie, neprielnică poeziei şi lecturii, refuzînd uniforma textuală, mizerabilismul, clonarea etc., Remus Valeriu Giorgioni „ară hîrtia”: „şi o arde/ cu focul privirilor sale/ (la rîndul ei litera aşezată-n tipare/ de plumb curînd va veni/ să-i stingă lui luminile pîlpîinde/ ale pupilei!)// …ia priviţi/ cum se-ncrucişează cuvintele/ sintagmele şi locuţiunile/ ca lăncile halebardele-n aerul/ de papirus încins!” (v. Gutenberg Galaxy). Chiar dacă, în fiece dimineaţă, ieşind din bulboanele somnului, se mărturiseşte a fi „năclăit de naraţiune”. Cu o precizare esenţială: „apăsat şi strivit/ De aripa de înger”. Fără zguduiri vizionare, însă. O surpriză, indiscutabil, ne oferă Remus Valeriu Giorgioni cu ale sale proaspete poeme ultramarine, adunate într-o carte (Arhitecturi selenare, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2018) sub falsul ambalaj al „însemnărilor de călătorie”. Se înţelege, avem parte de o călătorie livrescă, ambiţionînd suflul epopeic, cu vers năvalnic şi delir metaforic, asemenea mării în necurmată „bolboroseală albastră”: „Supusă mereu ironiilor Vîntului/ osîndită e Marea – împinsă/ către pierzanie; blestemată-a se zbate/ între maluri mereu şi izbită de stînci/ pînă în sălile vaste/ din apele cele adînci” (v. Mai mereu despre Mare). Culegînd „cioburi de oglindă între vitralii sparte”, poetul atacă o temă eternă a Poeziei: „Marea cea idolatră”, arhetipală, încercînd, intertextualizînd, combinaţii noi (v. dialogul cu Borges, Moby Dick, fata mării etc.), sperînd că va captura, scriptic, „vînatul cel Mare”. Constatînd că „viaţa întreagă/ e doar o călătorie amară/ pe Mare”, cu veniri şi plecări, consfinţind necurmata Căutare. Şi întorcînd subiectul (marea) „pe toate feţele”…

Corăbierul, pe citadela sa albă, jefuit de iluzii, întîmpină „armata de valuri” şi împărtăşeşte soarta lui Ulise; iar marea, „rebelă din fire”, fremătătoare, în clocot de talazuri, pare „o mirişte vălurită”, participînd la actul genezic. Marinarul, hălăduind „între ape şi cer”, admirîndu-i măreţia, ar vrea să o prindă în chingile scriiturii; ar dori să „o mute în pagină”, să fixeze cutremurul de talazuri în „mări de hîrtie”, să imortalizeze cîntecul neîntreput al „Marelui Monstru” folosind un „năvod de cuvinte”, mînat de dorul „după Marile Începuturi” (v. Mărirea şi Marea, II): „Cu pereţii lichizi, prăbuşiţi/ peste peşteri şi grote în zonele abisale/ Marea dansează în iureş/ Impune Planetei, ca pe o zestre nefastă/ ritmul său ancestral, curgătoare poveste” (24). Dar Marea este şi un „vast lacrimariu”, întinerind cînd Degetul lui Iehova îi atinge „trupul ei mare”. Cu verb tunător, în aprig tumult, semn al vitalităţii, în clocot, ea se dezvăluie privitorului ca o mare vie (v. Poeţii mării), închipuind, prin osîrdia lui Remus Valeriu Giorgioni, un „corp epopeic”, cinstind „Marea noastră mitico-mioritică”. În totul, o demonstraţie fermecătoare pe suport cultural, o performanţă nu doar stilistică sub aparenţe ludice; castelul de apă al Mării rămîne „o carte deschisă”, un Portal către o altă lume, sugestie exploatată erudit-inteligent în Portal înspre Constelaţii care invocă „o mare mai mare” – Ochiul lui Dumnezeu!

 

  1. Într-o solidă cercetare doctorală consacrată operei argheziene, trasă într-o carte de ecou, premiată (Deşertăciune şi asceză, Editura Eubeea, 2011), Ela Iakab îşi mărturisea interesul pentru tema ascezei. Recent, pe acelaşi portativ, cioplind „chipurile singurătăţii” într-un veritabil scenariu epic (călătoria spre sine), profesoara din Lugoj se dezvăluie ca poetă, Cartea lui Athanasios, bilingvă (traducerea în italiană aparţinînd autoarei), apărută la Grinta (Cluj-Napoca, 2017), recoltînd, pe merit, cronici entuziaste. Ea însăşi entuziastă, cultivată, permeabilă, alergînd după un „cifru pierdut”, Ela Iakab oferă, la debut, o poezie densă, grea, de ţesătură livrescă, înţesată de simboluri. Căutîndu-şi identitatea, încercată de sfîşîieri, află sub cerul pustiei „semne translucide”; dar tonul ezoteric, criptic, în siajul hologramelor biblice nu o conduce, asemenea lui Arghezi, spre ideea tăgadei. Dimpotrivă, năzuinţa eremitică, incantaţiile celeste, interesul pentru scrierile apocrife, confesivitatea interogativă încheagă un periplu spiritual, de „baroc imagistic”, cum s-a observat. Adică un „urcuş nălucitor” spre Arborele vieţii („cheile vieţii”), fiind – în acest chip – nu doar un „reporter de epifanii”, constatase Al. Cistelecan. Poeta se mărturiseşte: „Alerg şi astăzi/ după fulgerarea promisă”. Înţelege pustiul ca un „pergament himeric” şi proiectul său încriptat, o lungă rememorare, de fapt, urmează pribegia Eremitului, cercetînd, dintr-o singurătate „pecetluită”, „oarbele întunecimi ale sinelui”. Cu dorinţa, pe suportul unui imaginar bogat, estompînd realul agresiv, de a nu se pierde „sub cerul ofrandelor”. În fond, nici Athanasios, un alter-ego liric, ca fiu (nume) al deşertului, supus unor încercări-limită, nu vrea „întuneric în amintiri”, ispitit de „geometria sacră a peregrinărilor”: „Nimeni pe lume nu m-a iubit,/ pînă la mistuire.// Numai deşertul,/ cu pulberea lui nălucitoare,/ a ştiut să ardă/ în rănile mele.// Numai deşertul,/ cu jertfa lui mută,/ a pus vamă îngerească/ între mine şi moarte.” (v. Vamă îngerească).

Structurat triadic (Sub cerul ofrandelor; Îngerii, Dansul elementelor), sub o arhitectură controlată, volumul Elei Iakab, apreciată eseistă şi traducătoare, este un rafinat scenariu liric, de singularitate vizionar-stilistică, impunînd o mitologie de uz personal. Cu adieri intertextualiste, voit obscurizate, cu rezonanţe renascentiste şi „exorcizări confesive”, observase Z. Cîrlugea, convocînd, printre căderi şi înălţări în spaţiul deşertic, taina runelor, himerele pustiei, învăţînd levitaţia şi „limba focului originar”; populat de vedenii, iluminări, cete de îngeri, fecioara-arcaş, magul călător, „oniromantul cu trup arămiu” etc., ca imn închinat Universului, semnificînd o regăsire, ca „dansator celest”, sub pecetea însingurării. Dar o rugă de final (v. Hierofanie) e convingătoare: „Cînd mi-ai surghiunit sufletul/ de dansator celest/ într-un corp muritor,/ mi-ai promis că/ din şapte în şapte vieţi,/ vei pogorî pe pămînt,/ să vezi de aproape/ cum mă rotesc/ în dansul elementelor,/ a ofrandă.// Spune-mi, Doamne, că întîlnirea noastră/ de lîngă Arborele Vieţii,/ nu a fost şi nu e nălucire!”

A spune că debutul poetic al Elei Iakab este „izbutit”, „destul de semnificativ”, „percutant” etc. e prea puţin. Că el obligă, e indiscutabil. Oricum, poezia Elei Iakab cere un lector avizat.

 

  1. Nu e deloc întîmplător că Ela Iakab prefaţează o proaspătă plachetă semnată de concitadinul Ion Oprişor. Fiindcă Ultimul solstiţiu (Editura Eubeea, 2018) tot despre o experienţă spirituală transfiguratoare depune mărturie, lepădîndu-se de „zgura socială”, avînd drept nucleu iradiant erosul. Or, „năluca feminină” din aceste poeme, scrie ferm Ela Iakab, este un mesager divin, „deschizînd ochiul poetic spre marile vedenii”. Iar volumul în cauză, construit pe axa eros-vedenie-logos, cu irizări picturale, pare că suspendă timpul; cîte „o porţie de vis” îngăduie revenirea din „sălaşul nopţii” (cerul însuşi fiind „o cutie cu vise”) şi, desigur, reveria: „închid ochii/ de fiecare dată cînd/ porţile deschid/ ultimului solstiţiu// îmi imaginez că văzduhul/ este o corabie în flăcări/ lunecîndu-ţi printre mîini/ iar ochii mei/ aripile unei păsări/ care nu vrea să mai zboare”.

„Bîntuind” acest timp („doar visat”), poetul încearcă să deschidă „ferestrele lumii”, să vadă „lumea de dincolo”; acele anunţate „plecări spre niciunde” vestesc, odată cu intrarea în noapte, un timp al nşterii zeilor sub cupola magico-mitică; sau, mai exact, pregătesc un gest recuperator al „timpului foştilor zei”. Cu teama incomunicării, în pofida silinţelor de a se destăinui, combinînd motivele orfice în ecuaţia unei „frumoase singurătăţi”: „Doamne, prin oraş străzile/ joacă zaruri cu amintirile/ iar vestea ultimului solstiţiu/ desprinsă din inima asfinţitului/ întinde aripi celei mai frumoase singurătăţi// eu aştept la capătul mîinilor Tale/ o otravă mai tare decît viaţa.” În acest „zvon de aripi şi ceţuri”, rămîne izbăvitor magnetismul feminin: „mai visez mîinile tale femeie/ ca un foc uriaş încălzindu-mă/ în noaptea de sînziene/ mi-e frig/ sînt rece ca o piele de şarpe/ mi se usucă în palmă şi ultimul strigăt/ dintr-un capăt în altul al nopţii/ aceleaşi goluri mărindu-se în urma mea/ şi strig, strig/ mîinile tale sînt aripi.” Din nou Ela Iakab are dreptate: strădania poetului de a desena „chipul ispitei” este o încercare (iluzorie, fireşte) de a se smulge din coşmarul temporalităţii. Astfel, transcriindu-şi încercările iniţiatice, culegînd „dîra de lumină a îngerului”, alungînd „mirosul morţii”, Ion Oprişor, în aşteptarea altui anotimp, contemplă „ultimul şi cel mai vechi poem”. Cu speranţa că plutitoarea nălucă feminină („o fantasmă subţire”, tăind întunericul), sub variate înfăţişări (viaţa, iubita, mama, luna, ţărîna, moartea) închipuind, de fapt, absenţa se va preface, scriindu-se, „în cerneală străvezie”, scormonind „răni pline cu iluzii”. Solitudinea poetului, mereu discret, rodeşte prin acest volum, anunţînd o decolare spre alte zări, de portanţă livrescă.

Revista indexata EBSCO