Jan 5, 2019

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – ACTORI DE TOATE ZILELE

Daniel Moşoiu face parte dintr-o categorie de elită: scrie puţin, publică şi mai puţin, în condiţiile în care există o adevărată fugă după consacrare, în care se înscriu autori tineri şi mai puţini tineri. Între un volum de poezii (foarte bine primit) şi actuala apariţie (Ţigări umede, Limes, 2018) nu se adună altceva decît aşteptărilor celor care l-au citit şi cred în el.

Volumul la care ne referim cuprinde zece povestiri şi beneficiază de o prezentare entuziastă semnată de Radu Ţuculescu, determinată de descoperirea un imaginar care te cucereşte prin simplitatea şi firescul cu care sunt descoperiţi oameni din medii banale, spre a fi apoi re-figuraţi prin intermediul literaturii, în realizări carnavaleşti.

Desigur, sunt cîteva atribute care concură şi care asigură succesul unor povestiri aproape despre „nimic”. În primul rînd, tocmai această semi-absenţă a evenimenţialului, cel care e atît de vital în dezvoltarea narativului;  e o adevărată marcă  minimalizarea faptică în aceste povestiri: iar atunci cînd există vizibil, precum în texte din partea a doua a volumului, ele sunt plasate în derizoriu şi în absenţa seriozităţii, dezvoltînd adesea cote specifice de umor ad-hoc. Alt atribut priveşte arta realizării rapide, din cîteva tuşe, a unor sugestii portretizante schiţe, linii caracterologice; acestora li se adaugă, în mod copios, plăcerea descripţiei. Daniel Moşoiu e un vizual de cursă lungă, înnobilînd spaţii de pornire care par să nu spună nimic iniţial, transformîndu-le în descrieri aparte, marcate de un rafinament sui-generis, acestea transformîndu-se în nuclee de semnificaţie remarcabile: „Fumul plutea gros, în cocoloaşe, ca nişte pînze diforme de ceaţă, adunate sub candelabrul cu trei braţe din care doar unul purta în vîrf o lumină vînătă, chioară” sau „Burta trenului înghiţise deja suflarea de pe peron, cu excepţia cîtorva călători buimaci, aşezaţi pe băncile răsfirate de-a lungul clădirii coşcovite a gării. Dintr-o dată, grupul de suporteri a ieşit din barul pe care-l puteam vedea pe geam, s-a năpustit pe peron, s-a apropiat de tren, undeva spre capătul lui, şi, fluturînd fularele alb-albastre, a început să cînte, de parcă ne-am fi aflat pe stadion şi meciul tocmai începuse. Se agitau, tropăiau, săreau în sus, cu fularele aruncate în vînt, cîntînd din toţi rărunchii” sau „Uita voit, pentru că îl ispiteau, de fapt, şoriciul cald şi proaspăt, bucăţica de carne crudă din urechea porcului, cărniţa dulce din coada animalului. Afară era încă întuneric, albul zăpezii se spălăcise, nu mai scînteia ca peste noapte învăluit în lumina lunii. Fane Gurău făcea cîteva mişcări de înviorare prin curte, după care îşi uşura vezica între closetul din lemn  şi coteţul păsărilor, stricînd somnul orătăniilor care începeau timid să cotcodăcească.” Pornind de la cadre aparent statice, descrierile din prozele lui Daniel Moşoiu ajung să descopere scheme dinamice ce pot să scape celor grăbiţi, prinzîndu-le ca într-o cameră de filmare atunci cînd execută cunoscuta mişcare integrală a travellingului. Ca şi în cazul artei cinematografice, întîlnim şi aici un adevărat practician care ştie ce trebuie să urmărească în travelling, lăsîndu-se ghidat de sclipirile atît de necesare în orice artă. O adevărată ştiinţă a observării, inserării, comentariilor făcute faţă de detalii ce pot să ne scape; aparentele „nimicuri” devin evenimente ce  apoi sunt literaturizate. O altă marcă a scriiturii lui Daniel Moşoiu este arta finalurilor. E o observaţie mereu întîlnită aceasta în comentariile de specialitate: proza scurtă trebuie să beneficieze de finaluri neaşteptate, cu poantă, echivoce, presărate cu ambiguităţi, cu imagini semnificative, uneori poetice, avînd rolul de a marca excesiv această ultimă secvenţă a textului. Vom face unele trimiteri atunci cînd ne vom referi, pe rînd, la povestirile din volum. Ultima remarcă de natură generală e de natură semantică. Naraţiunile lui Moşoiu se evidenţiază şi prin modul în care articulează începuturile unor posibile mituri specifice, care ar putea fi rotunde doar în roman, dacă autorul ar găsi calea spre augmentarea unor nuclee narative: mitul scriitorului/ al cărţii şi cel al Transilvaniei/ al Clujului. Că autorul ar trebui să se îndrepte spre soluţia romanului, aceasta e o altă chestiune.

Revenind la cele zece povestiri. Cea care dă şi titlul volumului fixează deja cîteva dintre calităţile textului, în primul rînd cele legate de descripţie, de insinuarea printre amănunte derizorii, de pregătirea unei „imagini” a scriitorului; totul într-un cadru de referinţă pentru prozele lui Moşoiu, cafeneaua (cu variantele cunoscute: crîşmă, restaurant, terasă, birt). Iar finalul anunţă o posibilă nouă strategie, o altă povestire, în care exerciţiul scrisului să îl absolve pe insul cu complexe.  O altă proză, Argentina, prezintă o formă fină de observaţie psihologică privind capacitatea de ficţionare a doi soldaţi: aflaţi dincolo de perimetrul cazon, în acelaşi cadre de crîşmă agreată de personajele lui Moşoiu, cei doi dezvoltă o interesantă formă de fantezie erotică, indusă de un cuplu sordid, neobişnuit, provocator. Elemente de limbaj, descrierea cuplului insolit, denaturarea realităţii, completarea din final care duce ficţiunea pînă la un capăt absurd („Argentina? Holbă ochii încă o dată sergentul. Se întoarse din nou către oglinzile prinse în perete şi îşi reluă tacticos pieptănatul. O ştiu, mă, tipa de la agenţia aia din colţ. I-am tras-o şi eu, acolo, în cuşca ei, am întins-o pe masă. Dar nu ştiam că-i place cu doi.”) sunt cîteva dintre liniile de forţă ale textului. Pe acelaşi principiu al insolitului care frapează se derulează şi următoarea povestire (Eşti o femeie frumoasă ). Cadrul este acum birtul gării, cu largi prospecţii descriptive („…aerul îmbîcsit, leşios, uscat, plin de miasme lesne de desluşit…”). Dincolo de percepţia cinematografică a unui grup de suporteri veniţi pentru un meci de fotbal, tot interesul naraţiunii se focalizează pentru surprinderea celor doi actanţi principali, cu elemente de portret de mare forţă ( bărbatul: „faţa îi era suptă…cîteva riduri adînci îi deformau obrajii, în găvanele ochilor îi ardeau jucăuş două luminiţe care sigur fuseseră aţîţate de alcoolul băut după meci”, respectiv femeia. „…nu-i puteam vedea decît claia de păr de-un roşcat spălăcit care cădea dezordonat peste spetează.”) Finalul e neaşteptat, aproape sadovenian poetic: „…se îndepărtau, ca două năluci, în lumina ştearsă a dimineţii, micşorîndu-se, ca două umbre difuze, tremurătoare, din care, pînă la urmă, n-au mai rămas decît nişte semne neclare, ca nişte litere imprecise şi tot mai mici.” Un alt text exersează ideea de scrisoare primită de un soldat aflat în post: limbajul şi enunţurile din misivă sunt fabuloase, dînd imaginea de neiertat a destinatarei; finalul este lucrat în filigran: „Apoi simţi pe obraz ţeava rece a puştii, urcînd uşor, înspre tîmplă.” Urmează un text cu reminiscenţe din literatura ce cultivă imaginea micului funcţionar, umil, neavansat, însurat. Dar proza lui Moşoiu se duce dincolo de absurdul existenţial şi construieşte o întîmplare de rîsu-plînsu, de efect, bazate pe o confuzie onomastică determinată de pronunţia defectuoasă a unui personaj. De aici, un comportament aproape „eroic” al personajului umilit într-o întreagă viaţă şi carieră, cel care, după odiseea unică de o noapte de cîrciumă, nu mai caută nimic: „Apoi, rămase împietrit, lîngă cuier, aşteptînd.” O veritabilă schiţă veristă e Bubulina: strada, măturătoarele, mişcările specifice de travelling, cîteva tuşe sigure, mostre de limbaj, atmosferă, final pe măsură. Un altfel de istorie a unui intelectual de ţară descoperim în Televizorul (un obiect important în imaginarul articulat de povestirile din acest volum). De fapt… e o viaţă de om adunată în fraze puţine, cu aceeaşi rafinată ştiinţă a portretizărilor rapide şi cu elemente descriptive sigure. „Cine ştie, poate mai merge şi azi…” spune personajul-narator în faţa celor care vor să facă un film în care ar urma să intre şi obiectul vechi de jumătate de secol. Revoluţia lui Fane Gurău  e o povestire dintre cele care ar merita să fie topite în magma unui viitor roman, mai cu seamă că vîltorile pre şi post-revoluţionare au marcat doar anumite tipuri de imaginar pînă acum. E o odisee anapoda, plină de un umor aparte şi de situaţii inedite. Ultimele zile ale comunismului sunt descrise din perspectiva celor care erau (încă) bine prinşi în mecanismul social de dinainte de 89: învoirea de la şef pentru a merge la ţară ca să taie porcul, de unde şi ideea obligatorie de plocon, relaţii de familie, din nou imaginea obiectului important care era „televizorul” (o întreagă discuţie despre cele două ore de program şi despre varianta TV sovietică); multe detalii, elemente de limbaj şi o noutate: revoluţia „în direct” pe cale radiofonică şi nu prin TV, după cum ne-am obişnuit. Un final de efect: „ – Dar ai mei au televizorul defect…” Tot o schiţă de atmosferă poate fi considerată Nefericirea, construită pe o aparentă necunoaştere semantică. Altminteri, aceeaşi ştiinţă a observării amănuntelor din care se compune viaţa, mai cu seamă cînd aceasta e pe final: „…nici n-am avut timp să fim nefericite. Sau poate că n-am ştiut ce-i aia…”.  Ultima povestire merită de asemenea o re-topire romanescă. Ar putea astfel autorul să scoată acel roman transilvan necesar, despărţit de locuri comune pernicioase, intrînd într-o competiţie pe măsură; în povestire e imaginea largă a Clujului asociată cu o viaţă de om pe final, un om simplu, şantierist, care vine pentru cumpărături banale dintr-un sat transilvan tocmai la Cluj, pe care îl desparte, hotărît de mai micul oraş Zalău. Naratorului nu-i scapă nimic: supărări din familie, imaginea satului, noutăţile postrevoluţionare  (mai cu seamă la nivel de crîşme, restaurante, terase cutreierate de aprigul şantierist în tinereţea sa revoluţionară). Merită remarcat episodul de la care porneşte titlul, Bilete de papagal. Banii rezervaţi pentru biletul de întoarcere sunt văduviţi de acest episod şi, după o zi plină de imagini, impresii, personajul are o singură soluţie: „N-are decît să-i ceară şoferului un bilet de 40 de lei, pînă unde o să fie. Iar de acolo putea s-o ia dumnealui frumuşel pe jos, cîţiva kilometri buni, cu cuiele în mînă, cu picioarele rupte de oboseală.”

Un volum cu povestiri care se citesc pe nerăsuflate, după cum se spune, graţie calităţilor expuse pînă acum, povestiri în care găsim actori de toate zilele. Dar, mai mult decît atît, găsim un alt fel de singurătate a scriitorului: dacă ar fi să folosesc un titlu din Bohumil Hrabal (autor spre care trimite şi Radu Ţuculescu în prezentarea sa) acesta ar fi O singurătate prea zgomotoasă. O singurătate care ar trebui să germineze romanul.

Revista indexata EBSCO