Jan 5, 2019

Posted by in Panoramic editorial

Marius Chelaru – Edituri moldave, autori moldavi

Ion Netea, Pavel Grigoraş, Parohia Bucşoaia în istoria Bucovinei, Predoslovie: Ion Vicovan, Editura SMArt, Suceava, 2017, 300 p.

Nu este prima, şi nu va fi nici ultima dată când semnalăm cărţi despre locuri şi oameni/ comunităţi din ţara noastră, cu caracter mai mult sau mai puţin monografic dintr-o sumă de motive între care şi, aşa cum stă scris în Predoslovia acestui volum, despre care autorii notează dintru început, nu fără temei, că este alcătuit după regulile/ normele ştiinţifice necesare pentru un astfel de demers, că înseamnă „atât un act de cult, deoarece îi pomenim pe strămoşii noştri”, „cât şi unul de cultură, deoarece realizăm o incursiune în istoria culturală multiseculară a unei comunităţi”.

Aşadar, vorbim despre o lucrare cu caracter monografic, o imagine detaliată a ceea ce înseamnă Parohia Bucşoaia, cu oamenii, locurile, istoria, activităţile, sigur, având în prim plan biserica, cu instituţii, slujitori ş.a. De altfel, modul în care este structurată lucrarea reflectă, detaliat, toate acestea: Capitolele: Personalitatea localităţii Bucşoaia (cu subcapitole despre natura locurilor, populaţie, istorie, primăria, învăţământul, economia), Biserica (cu legende, perioada austriacă după Marea Unire, construcţii, terenul parohiei, alte instituţii – muzeu, bibliotecă -, slujitorii bisericii, de la preoţi, pălimari, cântăreţi la formaţiile corale ş.a.), Biserica catolică,  Alte confesiuni, şi mai multe anexe care întregesc imaginea de ansamblu.

„Pe vechiul domeniu al Mănăstirii Voroneţ au fost urzite, în timpul şi după stăpânirea austriacă în Bucovina, mai multe locaşuri de cult. Numai în spaţiul administrativ al noului oraş Frasin într-un veac şi jumătate s-au zidit trei biserici zvelte şi trainice, precum şi un schit devenit recent mănăstire. În prezent, aici fiinţează trei parohii. Prima a fost Bucşoaia.” Citind aceste rânduri m-am întors cu ochii dinăuntru la Frasin, la Voroneţ… Şi, dincolo de atâtea şi atâtea chipuri de oameni, cu poveştile lor de viaţă, cu faptele lor, m-au interesat mai multe aspecte. De pildă, am aflat multe lucruri interesante despre aceste locuri şi despre oamenii de acolo, despre cum a fost biserica, instituţional vorbind, dar şi prin slujbaşii ei, un sprijin de nădejde şi în vremuri de restrişte, şi cum a ajutat mersul spre mai bine în cele de pace. Sau despre felul în care istoria/ viaţa locurilor acestea s-au împletit/ au fost afectate/ legate de ce se petrecea în România şi în jur, în diverse etape istorice. Un singur exemplu – am citit despre părintele Adrian Boca, născut în 1862, a slujit la parohia din Bucşoaia din 1919 până în 1936. Am citit şi despre cum, după ce, „în septembrie 1914  ruşii invadau Cernăuţii”, parte din populaţie refugiindu-se, părintele ajunge la parohia Voroneţ. De acolo participă la activităţi caritabile de tot felul, întru ajutorarea semenilor, „adună date despre modul barbar al comportării ruşilor faţă de populaţia locală”, şi publică o broşură cu titlul Ruşii în Munţii româneşti ai Bucovinei. Trădat fiind, trece graniţa pe la Găineşti, în vremea în care ţara noastră declarase război Austriei, pe 14-15 august 1916, ruşii venind din nou în Bucovina, dar acum ca aliaţi…

„Poveşti” despre viaţa unor oameni de pe meleagurile româneşti, dintr-un loc frumos, pe care unii dintre noi l-am văzut, poate, ca turişti, dar care, prin această carte, pot fi înţelese şi altfel.

 

Mohamed Salmawy, Les poèmes du Nil/ Poemele Nilului, poeme, traducere de Mariana Stancu, ediţie bilingvă, română-franceză Editura Cronedit, Iaşi, 2018, 104 p.

Într-o colecţie interesantă pe care o coordonează Valeriu Stancu, „PoeMondia” (din care am semnalat deja cititorilor revistelor „Poezia” şi „Convorbiri literare” antologia Poezia lumii în oraşul poeziei – în care sunt şi poeme ale lui Mohamed Salmawy –, Hughes Labrusse, cu volumul bilingv, română-franceză, Errant d’une clarière/ Hoinar printr-o poiană, dar şi romanul lui Mohamed Salmawy, Aripile de fluture), la editura ieşeană Cronedit au apărut în ultimii ani mai multe volume ale unor autori din diverse colţuri ale lumii, mai ales de limbi francofone. Între aceştia, Mohamed Salmawy (am discutat cu autorul care a fost de curând în oraşul nostru, cu prilejul festivalului internaţional „Poezia la Iaşi”)), cu volumul bilingv, română-franceză, Les poèmes du Nil/ Poemele Nilului.

Mohamed Salmawy, născut în Cairo, în 1945, considerat unul dintre autorii notabili de limbă arabă din Egipt, jurnalist, dramaturg (cu piese jucate şi în ţară şi peste hotare – Lanţurile a fost pusă pe scena Teatrului Trianon din Paris) prozator şi poet (până acum a publicat 30 de volume de diverse facturi, între care 12 piese de teatru), cu o activitate politică şi socială/ în domeniul breslei scriitorilor de remarcat (A fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din ţara sa, secretar general al Uniunii Scriitorilor Arabi, este secretarul general al Uniunii Scriitorilor din Africa şi Asia, membru al Comisiei Înţelepţilor care are însărcinarea de a concepe/ redacta noua Constituţie, fiind desemnat purtătorul de cuvânt al acesteia. Decorat de preşedinţi şi capete încoronate din mai multe ţări, are la activ cele mai prestigioase premii literare/ culturale din Egipt.), tradus în diverse limbi dar în special în franceză şi engleză, a apărut în 2016 în limba română cu romanul amintit, iar în 2018 cu acest volum de versuri. Poemele sunt „grupate” în trei cicluri: Poezia papirusurilor, Luna şi destinele (fragmente), Iubire şi singurătate.

Dacă romanul lui Mohamed Salmawy este un alt fel de a vedea, într-un „dans” al ficţiunii cu realitatea, societatea egipteană a anului 2010 (în care peste un an avea să izbucnească cu adevărat revoluţia „prevestită”), poemele sunt în cu totul alt registru.

Autorul aduce în versurile sale parfumul vremurilor de demult, de altădată, pentru că azi pare că „toate lucrurile frumoase s-au mistuit/ Şi doar urâţenie rămâne tot locul/ Lucrurile bune au dispărut/ Şi nu mai rămâne din ele decât părelnicul nimic”, cum scrie în poemul de început, Pentru ca florile să se deschidă. Azi sunt „situaţii tulburi”, „fluviul de în sânge”, „monumentele sunt în ruine”, „Aurul, turcoazele şi argintul/ Malachitul, bronzul şi agata/ Împodobesc piepturile hoţilor/ În vreme ce oamenii cinstiţi strigă:/ N-aveţi ceva de mâncare?”. Dar au rămas istoria, amintirile nepieritoare şi speranţa ca totul ar putea să fie mai bine şi, poate, vreun faraon va veni din illo tempore şi se va stârpi corupţia, şi va „domni dreptatea în ţară”, „pentru ca florile să se deschidă din nou/ Şi să se întoarne întinderile cu verdeaţă/ acoperind pământul din valea Nilului”. Cartea e ca un imn, un poem închinat Nilului (Marele Hapi, cum îi spuneau oamenii de altădată) şi Egiptului, istorie aparte a acestui pământ cu faraoni, zei şi regine de o frumuseţe nepieritoare, în care dragostea a înflorit aidoma „florii veşniciei” şi va înflori mereu. Asta în ce priveşte Poezia papirusurilor. Al doilea ciclu, fragmentele din Luna şi destinele, e ca un fel de trecere între azi, şi altădată, între eu şi istorie, între cotidianul, cu problemele de tot felul, de la conferinţe la rutină, şi gânduri pentru ca în al treia parte, Iubire şi singurătate, autorul să se oprească la el, la contemplarea, fie şi pe momente, a lumii în care trăieşte, aşa cum se vede în oglinda sinelui măcinat de gânduri, încercat de dragoste şi de griji, de conştiinţa faptului că suntem, în final, „străini în univers/ străini într-o existenţă stranie.”

Sunt câteva gânduri după lectura acestor  Poeme ale Nilului, ale lui Mohamed Salmawy, un autor adus în limba română de Valeriu şi Mariana Stancu.

 

Guner Akmolla, Şaip, fiul lui Qurtveli, Introducere: Mioara Vîlcu, Cuvânt de deschidere: Halil Ibrahim Ozdemir, Editura StudIS, Iaşi, 2019, 266 p.

După Tătarii, o amplă, interesantă/ sugestivă călătorie în lumea etnicilor tătari dobrogeni, cu felul lor de a trăi cutume/ obiceiuri, mentalităţii şi scene din viaţa lor de zi cu zi, Guner Akmolla scrie un nou roman despre lumea din care face parte, dedicat tatălui şi neamului său, dar şi României acelor vremuri. Personajul central este Şayp Veli Abdula, „poet, preot şi patriot” din Aqbaş (azi numit Tătaru; locuit până în 1946 în totalitate de tătari), tatăl autoarei. Cartea are două părţi: 1. Satul tătar al Dobrogei la începutul secolului al XX-lea, 2. Urmările nefaste ale celui de-al doilea război mondial şi ale comunismului.

Sunt multe lucruri de interes şi pentru români, şi pentru tătari în carte, de la cum arătau localităţile, cum trăiau tătarii, românii şi celelalte etnii din Dobrogea, cum a fost la început de secol acolo, cu toate schimbările de după Războaiele Balcanice, Primul Război – cu valurile de refugiaţi din Crimeea, fugiţi din cale bolşevicilor –, apoi al doilea, sosirea comunismului, reformele de dinainte şi de după fiecare eveniment major şi felul în care au fost ele percepute de tătari. Sosirea trupelor „eliberatoare” sovietice, crimele şi jafurile în urma cărora au plecat convoaie lungi cu avuţiile smulse tătarilor şi românilor, dobrogenilor sunt descrise cu amărăciune. La fel şi listele satelor depopulate după războiul cu otomanii, care au trebuit repopulate. Sau reforma învăţământului din 1948, când şcolile tătăreşti au fost desfiinţate, iar Şayp, fost elev al unui alt nume mare al tătarilor, Memet Niyazi, nu a căutat, aidoma altor etnici turci/ tătari, să plece în Turcia şi să-şi abandoneze familia, tatăl bolnav, copiii. În prim plan, este, sigur, modul în care a trăit Şayp, viaţa acestuia, primit în familie de fraţii Negip Hagi Fazîl şi Mustegep Ulkusal (căsătorindu-se cu Megiube, sora lor), intelectuali cu nume mare pentru tătari, anii lui lungi de puşcărie (7 ani pentru că „s-a opus unui stat străin prieten”), în care a trecut prin închisorile din Tulcea, Constanţa, Bucureşti, Văcăreşti, canalul Poarta Albă, Aiud, Caransebeş şi atâtea altele, în care „cunoscându-i pe Mai Marii românilor, Şayp a simţit că respectul pentru acest popor i-a crescut”. Citim despre oameni, români, turci, tătari ş.a. care „dispăreau”, şi erau găsiţi aruncaţi pe undeva, cu urme de torturi cumplite, cum a  fost cu Negip Hagi Fazîl. Frumoase sunt cântecele populare ori cele despre Crimeea, inserate în carte, împreună cu poeme ale lui Şayp. Ori relatările despre „nunţile de poveşti”, de câte 40 de zile şi 40 de nopţi, care, după 1935 ajunseseră de trei zile.

O carte în care elementele biografice sunt întrepătrunse cu pagini multe despre istoricul tătarilor în Dobrogea, faptele personalităţilor lor, dar şi ale oamenilor de rând, cu descrieri ale locurilor din Dobrogea, din viaţa sătenilor. Tulcea în 1948 era descrisă „ca un oraş care păstrase urmele de pe vremea ocupaţiei otomane…” Şayp îşi amintea că sultanul Mahmud al II-lea vizitase oraşul în 1837. Sunt multe paginile despre cum Şayp şi alţii care pătimiseră încercau, după închisoare, să revină la viaţă, dar „nimeni nu dorea să le asculte vaietele. Era închisoarea tuturor!”. Şi, astfel, el, care a dat refugiaţilor crimeeni mâncare şi adăpost, a ajuns să nu aibă, multă vreme, de la cine primi. În ani, a reuşit, cumva, să aibă un loc al lui, dar nu cum ar fi trebuit, scrie Guner Akmolla.

O carte despre o lume care s-a schimbat abrupt, catastrofal chiar după venirea bolşevicilor, despre destine frânte, dar şi despre tradiţii, frumuseţe, trădare şi răutate fără margini, însă şi înţelegere între oameni, indiferent de etnie. Încheiem cu o strofă dintr-un poem scris de Şayp la 18 ani, Ceremonia întâmpinării: „Dacă vei întreba din mormânt cum e soarta tătarului,/ Tot orfan e, zi şi noapte pentru patrie e-n zbucium./ Dacă mormântul tău e-n Rai şi Creatorul te va chema,/ Roagă-l să ne accepte ruga, să ne-adunăm iar în Crimeea.”

 

Alexa Paşcu, La braţ cu viaţa, Editura StudIS, Iaşi, 2018, 184 p.

Alexa Paşcu, după 1999, cînd a debutat editorial cu volumul de versuri Libertatea zborului, a publicat mai multe cărţi de poezie, proză, note de călătorie, teatru ş.a., poate şi pentru că aşa a fost să fie, probabil şi în dorinţa de a experimenta, de a-şi încerca condeiul.

La braţ cu viaţa este prima carte a lui Alexa Paşcu pe care am văzut-o. Autorul creionează o „poveste” despre cum meandrele vieţii ţes din aparent cele mai întortocheate întâmplări o cale pentru un foarte tânăr, la început, fălticenian, din familia unui tehnician silvic şi a unei învăţătoare, „născut sub o stea norocoasă”, atras de timpuriu de femei, care, până la urmă, îşi construieşte un loc în lumea complicată a afacerilor. Dar, pentru asta, Toni Drăgan, personajul lui Alexa Paşcu, împins de „vântul destinului”… ajutat şi de faptul că îşi dorea să… „experimenteze” cât mai mult cu femeile, lucru dificil sub supravegherea de acasă, pleacă, în ultimul an de liceu, iarna, din oraşul său în care se vedea lipsit de cine ştie ce perspectivă, şi, hălăduind ajunge la Constanţa.

Acolo, poate şi vremea grea, poate şi felul lui de a fi, educaţia, ori… destinul, încercând să ajungă, poate, în port, îl fac să se apropie de tânăra Rosemary, a cărei viaţă, după moartea soţului, era pe un drum dificil, deşi era o solistă cu success la public şi în ţară, şi peste hotare.

Cartea începe (cu un Toni la cincizeci şi trei de ani, plecat din ţară) cu fraza „După ce a pierdut-o pentru totdeauna pe Rosemary….”, şi plecare lui la Monte Carlo, fiind un „împătimit al jocurilor de noroc”, întâlnirea lui cu Laura, o „fostă gimnastă de performanţă”… Dar, de fapt, este mai curând despre aceasta şi despre Toni Drăgan.

Aşadar, cei doi s-au întîlnit într-o dimineaţă de iarnă, cînd ea se străduia să scape de troianul de zăpadă din poartă, ca să-şi scoată maşina. Toni s-a oferit să dea o mînă de ajutor. Ea şi-a amintit ce îi spusese soţul  înainte de a muri „La ceas de dimineaţă, din îndepărtata zare, adus de vîntul ce va spulbera zăpada, un pescăruş înfrigurat veni-va către tine. Iar tu, îl vei primi cu drag în casa ta, îl vei hrăni şi-l vei iubi aşa cum ai făcut cu mine.” Şi… Rosemary se îndrăgosteşte de Toni de la prima vedere şi îl păstrează alături de ea, ajungând apoi un cuplu privit cu admiraţie şi invidiat. Rosemary, având mijloace financiare serioase, îl ajută pe Toni să ajungă un priceput un om de afaceri. Toni îşi construieşte, astfel, o bună afacere, dar îşi şi trăieşte viaţa din plin. Dar destinul ar altă cale pentru el. Rosemary, iubită la nebunie de Toni, moare după o boală grea.

Şi, deşi cu greu la început, drumul pe care i-l „construieşte” autorul personajului său continuă, deşi ştia „că nu va mai găsi pe cineva precum Rosemary”, întâi cu Larisa, medic renumit…, călătorii prin lume dar şi alte întâmplări, până ce îl întâlnim, cum am văzut la început, la Monte Carlo… Poate că totul a fost, spune autorul, în ultimele rânduri ale cărţii, „indiferent de ce s-ar fi întîmplat, bine sau rău, viaţa trebuie să meargă înainte, asemenea rîului care, începînd de la izvorul din munte şi pînă ajunge să se verse1 în mare, nu curge doar drept şi lin, uneori, săltînd în cascade, mai mult sau mai puţin zgomotoase, la coborîşurile ce le are de făcut printre stînci.”

Această primă întâlnire a mea cu proza lui Alexa Paşcu îmi relevă un autor care caută să construiască o naraţiune, cu mesaje diverse, de la cele educative la unele „de viaţă”, relaţiile dintre bărbaţi şi femei sau cum să faci faţă destinului potrivnic ş.a., în care pune personajele în „călătoria” menită să îşi afle locul, pe drumul cu fericire dar şi cu dureri, cu împliniri însă şi fundături. Aştept, eventual, şi ale cărţi ale sale.

Revista indexata EBSCO