Jan 24, 2019

Posted by in Cronica literara

Dana Raluca SCHIPOR – Contribuții la o istorie recentă. Literatura română și realismul socialist

Subiect care atîrnă greu de istoria noastră literară, literatura sub comunism a generat numeroase studii şi cercetări, mărturii inedite şi probe de dosar care au convenit toate într-o singură direcţie, de îndepărtare a celor ascunse şi de aflare a adevărului, întru crezul care promitea limpezirea apelor. Judecata pusă mai degrabă sub semnul eticului a cîntărit mult în ceea ce priveşte critica literară, căreia i s-a reproşat în repetate rînduri, în ultimii ani, optica simplificată, dihotomică în raport cu cele două fenomene de referinţă ale literaturii din perioada comunistă. Prea strict negatoare şi schematizată pe linia realismului socialist, şi, în contrast, excesiv elogioasă şi cu deraieri de supraestimare cînd vine vorba de scriitori care îşi găsesc debutul după anii ’60.

Cu această problematică se deschide şi volumul de studii dintr-o serie mai largă, volum dedicat de această dată istoriei realismului socialist, coordonat de profesorul şi criticul clujean Gheorghe Perian, care, cu doi ani în urmă deschidea de fapt o întreagă serie de Studii de literatură română recentă cu volumul prim, Teme şi motive literare în proza scurtă. Volumul doi, Contribuţii la istoria realismului socialist (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2017), repune în vizor o temă de fapt niciodată dispărută din peisajul criticii contemporane, cum de altfel, niciodată epuizată, se pare. Fără îndoială temă predilectă a criticii de azi, realismul socialist, la aproape trei decenii distanţă de redobîndirea libertăţii în apreciere, ridică probleme, de data aceasta mutînd tot mai asumat discursul critic dinspre fenomenul literar, înspre metodă şi instrumental. Interogaţiile cercetărilor înainte de a se îndrepta direct asupra fenomenului literar avut în vedere, trebuie să se întoarcă, în primul rînd, chiar asupra lor. Invitaţia coordonatorului volumului, care şi semnează cuvîntul de deschidere, rămîne, de altfel, tema de reflecţie a demersului critic în ansamblu. ,,Lăsăm cititorii să hotărască singuri cum se situează acest volum al seriei noastre pe «harta» schiţată mai sus a criticii literare contemporane” (p. 9) – aici trebuie căutat necesarul repunerii în discuţie a unor teme şi subiecte nu de puţine ori tratate de critica recentă.

Radiografia criticii literare contemporane propusă în studiul introductiv aduce în vizor problematica realismului socialist încă de la naşterea sa oficială în domeniul criticii, în 1968, şi îi fixează parcursul cu două trimiteri de referinţă, una în imediata realitate a pragului ce l-ar fi presupus Revoluţia din 1989, cealaltă, în anii ce i-au urmat. Direcţiile schematice, radicale, inaugurate în primii ani au să domine exegeza ridicînd o problemă a insuficienţei, pe care critica mai tînără, la treizeci de ani distanţă, înaintînd tot mai acut problematica instrumentalizării criticii şi cultivînd optica metodelor de cercetare recente, o resimt ca necesară şi provocatoare. ,,Contribuţiile” acestor tineri cercetători şi doctoranzi care semnează studiile cuprinse în volum, dacă nu semnalizează chiar apariţia unei noi generaţii închegate, diferenţiate şi a unei noi etape critice vizavi de dominanta exegezei privind realismul socialist la noi, atunci ele inaugurează cu siguranţă o schimbare necesară de metodă în cercetarea acestui domeniu.

Structura volumului propune, de altfel, patru direcţii de cercetare. Partea întîi – Vin comuniştii! pune în discuţie implementarea noilor direcţii ale realism socialismului, mizînd pe o serie de figuri externe, de cultură mai mult sau mai puţin sovietică (Ilya Ehrenburg, cazul Tristan Tzara, Louis Aragon şi Elsa Triolet), sub a căror autoritate se propagă la noi într-o anume măsură ,,vocea Moscovei”. Partea a doua urmăreşte aspecte privind Periodizări şi orientări, în legătură cu care se semnalează redimensionarea ,,esteticii” realismului socialist printr-o optică ce mizează întocmai pe tensiunea ideologie-literatură, în timp ce partea a treia, Scriitori ai Partidului Comunist, vine cu o optică îndrăzneaţă de reevaluare constitutivă a cîtorva scriitori controversaţi ai epocii: Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Geo Bogza şi A. E Baconsky, pentru ca în final să se anexeze o ultimă parte, bineînţeles, teoretică (Georg Lukács – Problema perspectivei). Cele patru secţiuni de cercetare semnalizate pe scurt, reconsideră în fapt fenomenul realismului socialist la toate nivelele de analiză (istoric, conceptual, estetic, stilistic, filozofic etc.), prefigurînd deschiderea surprinzătoare a unui curent considerat aproape clarificat, în faţa unui material teoretic şi metodologic de ultim interes în cercetările occidentale, cum este cazul teoriei postcoloniale ori a sociologiei literaturii, aplicate cu fineţe intelectuală în cele mai multe din studiile incluse în volum.

Constituindu-se în trei studii de caz distincte care înregistrează cîteva strategii de implementare a noului curent de natură sovietică la noi, prin prisma cîtorva exponenţi străini, prima parte a volumului aduce în lumină trei cazuri atipice: vizita din 1945 a scriitorului Ilya Ehrenburg, care ridică interes tocmai prin ,,loialităţile amestecate” ale acestuia; vizita la Bucureşti şi Cluj a lui Tristan Tzara din 1946, aflată sub semnul libertăţii avangardiste transplantate în sfera politicului; şi totodată, vizita din aceeaşi perioadă a scriitorilor francezi Louis Aragon şi Elsa Triolet ale căror articole şi programe nu rămîneau nici ele străine ideologiei comuniste. Toţi trei autorii studiilor (Lionel D. Roşca, Iulia Rădac şi Marius Popa) recurg la istoria literară din direcţii care, pornind de la întrebarea-şablon ,,Cărui fapt se datorează vizitele acestor scriitori în România la acea dată?” şi urmînd reconstitutiv parcursul acestora, converg înspre reliefarea relaţiei de putere pe care politicul o instituie pe acelaşi plan cu esteticul. Ascunse sub pretextul artisticului, vizitele scriitorilor străini se fundamentează, în fapt, pe temelia neîndoielnică a ideologiei în curs de implementare, fapt pentru care, un asemenea eveniment în România anilor ’40 devine parte din instrumentalul unei acţiuni, pe care primul dintre autori o şi aşază sub umbrela unui eveniment-misiune (p.15) în contextul amplu al sovietizării societăţii româneşti.

Cu cea de-a doua parte se deschide seria reconceptualizărilor, prilejuită în acest cadru prin prisma studiului Cînd a început realismul socialist în literatura română?, semnat Andrada Fătu-Tutoveanu, un studiu care propune, pornind de la o cercetare anterioară mai amplă, conceptul de ,,colonizare culturală” pentru desemnarea procesului de impunere a realismului socialist ca model literar la noi. Pornind de la premisa impunerii printr-un discurs propagandistic şi o serie de fenomene adiacente de ordin social şi cultural (ca restructurări de sistem, subordonări instituţionale, revizuirea canonului, importul de traduceri sovietice, restricţionarea viziunii creatoare etc.), autoarea transplantează teoria colonizării de origine americană în contextul culturii române, creînd cadrul potrivit prefigurării unui caz de metamorfozare, de data aceasta a unei culturi în întregimea sa, într-una ,,satelit” în raport cu referentul său, cultura sovietică. Perspectiva ce răspunde unor considerente teoretice foarte actuale, este completată în continuare de alte două studii care promit aceleaşi metode mai puţin convenţionale pentru studiul curentului socialist. Este vorba, în primul rînd, de un studiu de caz care propune o analiză asupra curentului ,,botanist” din poezia comunistă a anilor 1950, autorul Robert Cincu repliind una din orientările critice post-umaniste preocupate de structurile ambientale, venite din mediul natural şi eco, înspre un curent înţeles ca alternativă  ori doar ca suprapunere peste curentul dominant, a realismului socialist. Un studiu cel puţin la fel de provocator este şi cel al lui Cosmin Borza, Edificări politice, lămuriri estetice, un studiu ce mizează pe tocmai tensiunea literatură-ideologie, punînd într-o comparaţie valoroasă o serie de texte atît certificate estetic, cît şi teziste, ale cîtorva prozatori canonici, ca Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Marin Preda şi D.R. Popescu. Tensiunea, relaţia de putere între cele două structuri avute în vedere, politică-ficţiune, se concentrează în cîteva strategii discursive subversive, care trădează, chiar şi acolo unde intenţia nu este una voită, concesia nedusă pînă la capăt cu regimul. Revalorizarea într-o anumită direcţie a unor opere aşa-zis ratate a unor mari autori se realizează în studiul lui Cosmin Borza prin apel la clişeu, la stereotipia comunistă văzută şi interpretată la nivel ficţional doar ca simplu motiv literar. Drept dovadă, tocmai trădările discursive.

Ce-a de-a treia secţiune reuneşte cinci studii importante, ce îşi propun o recuperare a unui model de scriitură tipic realismului socialist care poate fi citit, de altfel, şi printr-o altă grilă decît cea radical negatoare. Vorbim, aşadar, despre lecturi în diagonală foarte asumate, care, fără a reduce dimensiunea propagandistică a cîtorva cazuri literare din perioada anilor ’40-’50, le articulează provocator cît mai aproape de periferia unor modele estetice valide, dar cu siguranţă, deformate în virtutea modelului unic. Cel mai grăitoare în acest sens sînt cazurile Maria Banuş şi A.E. Baconsky. Un foarte interesant studiu propune profesorul clujean Călin Teutişan, care, pornind de la ironica, dar plauzibila speculaţie privind neopaşoptismul poeziei proletcultiste din punct de vedere retoric, redimensionează pe un tipar similar, realismul socialist, dar de această dată căutînd cîteva puncte de sprijin în cultura romantică. Studiul urmăreşte similarităţi la nivelul imaginarului poetic şi în ceea ce priveşte tematica lirici autoarei de căpătîi a perioadei comuniste, Maria Banuş, identificînd aspecte romantice recurente ca: nuclee ale afectivităţii romantice, mitologeme clasice, figuri tipice (salvatorul, figura feminină romantică – revoluţionară, poetul-bard) etc. Neoromantismul proletcultist, concept propus de autorul studiului, scoate proletcultismul într-o anume măsură din închiderea ideologică opacă şi îi furnizează, fără a schimba neapărat indicii valorici, cîteva urme de o altă natura estetică.

Un demers similar realizează şi profesorul Gheorghe Perian în studiul Ce şi cum scria A.E. Baconsky în anii realismului socialist, un studiu care repune în vedere relaţia tensionată poezie-politică dintr-o perspectivă ce scoate la lumină fundamentul din a doua etapă a poeziei lui Baconsky, pe care autorul îl sintetizează în formula dinamismului interior (p.151). Un dinamism particular, el însuşi născut din chiar această tensiune dintre formula livrată ideologic (şi de altfel convenabilă din punct de vedere al asigurării succesului) şi direcţia modernistă la care poetul consimte la un alt nivel.

Pacturile cu regimul scot la iveală cazuri în care conflictul politică-literatură se joacă de pe poziţii egale, iar relaţia reciprocă a celor două într-un asemenea context istoric poate fi urmărită cu interes în alte cîteva studii de caz la fel de riguroase şi instigatoare, privind activitatea literară a trei autori distincţi: Nina Cassian, în cazul căreia subversivitatea estetică capătă alte dimensiuni; Veronica Porumbacu, poeta-voce a Partidului Comunist; şi Geo Bogza, pentru care reportajul devine la un moment dat metodă principală de propagandă. De la cazul Ninei Casian pe care autorul articolului, profesorul Laura Pavel, îl pune într-o lumină inedită de ,,politică a sinelui” (p.98) în raport cu celelalte două instanţe de referinţă, comunitatea scriitoricească şi puterea, la dimensiunea caricaturală, aspect sub care scriitura Veronicăi Porumbacu este propusă a fi supusă relecturii de autorul studiului, Adriana Stan, pînă la maleabilitatea unui scriitor avangardist pusă de Ștefan Baghiu, sub semnele unui profil al omului care n-a fost străin de colaborarea interesată, toate schimbă subtil, cu fineţe intelectuală, raportul a două puteri care şi-au împrumutat, se pare, unele altora strategiile de subordonare.

Colecţia Studii de literatură română recentă aduce o nouă serie de contribuţii semnificative, de data aceasta într-un domeniu care suscită, de cel puţin trei decenii, un interes particular pentru toate domeniile de cercetare contemporane. Volumul al doilea, Contribuţii la istoria realismului socialist, al acestui proiect mai amplu, care numără astăzi trei volume pe teme de real interes ştiinţific, nu doar reuneşte o serie de studii care vin să reconsidere aspecte ale unei istorii culturale recente, ci el semnalizează, într-un anume sens, o altă generaţie care şi-a actualizat şi însuşit metoda, care şi-a împrospătat perspectiva şi discursul, şi care, avînd tot mai mult avantajul distanţei temporale şi al dezangajării, al neconsumării directe şi afectate a evenimentelor, ci doar ca formă de memorie colectivă (pentru că vorbim de o generaţie de tineri cercetători, majoritatea cu o biografie recentă, postcomunistă, în mare parte), reaşază istoria literară într-un discurs care pare să-şi asume pe deplin mărcile fundamentale: obiectivitatea şi rigoarea ştiinţifică.

Revista indexata EBSCO