Jan 6, 2019

Posted by in Poezii

Gheorghe Mircea Covaci

CÂNTEC (ARTA POETICĂ)

 

Stăm adunaţi

de ploaie şi vânt

sub umbrele de frunze

şi crengi

şi cântăm despre viaţă.

 

 

Fiindcă doar aşa

putem vedea sferele

trecând peste vârfuri,

adulmecând…

 

Unii

se leagănă,

alţii

imită lebedele,

tinerii

murmură arii de dor.

 

Ne închinăm cântul

unei neştiute simfonii.

 

Deasupra,

cercuri de păpădii

ard în sonate.

 

 

ÎMI ŢIN CREIERUL ÎNCHIS

 

Îmi ţin creierul închis

într-o firidă roşie

să lucreze cu lungile lui unde

ca nişte degete – turnuri crenelate.

 

Printre ele se evaporă

ca apa

sentimentele mele istovite

 

Zorile –

cicatrice ale nopţii

şi săbii ale tristeţii

vin

cât încă îngeri rătăcitori

joacă zaruri

cu spaimele mele.

 

Ţin creierul închis

în firida lumii

până când va cădea roua

într-un anotimp viitor.

 

 

DEPĂRTATA

 

Ca o umbră

printre înserări mai vechi

acolo unde

presărai petale

se scutură frunzele toamnei

mai apoi vântul

mătură toate scriiturile mele.

 

Nici norii nu mai au

conturul degetelor tale.

 

Golul din calendar

se adânceşte încet.

 

 

MIEII ROŞII

 

Văd uneori

o spărtură

în dantela cerului

şi o lumină roşie.

 

Văd cum cineva

toarnă neîncetat

dintr-un potir

miei roşii,

cu blăniţe şi ochi roşii

şi ei vin

cu viteză foarte mare

prin lumina roşie

spre mine.

 

Boturile lor

umede şi roşii

ca sângele

mă adulmecă

nu-mi spun nimic,

doar mă ard

cu privirea lor ca focul.

 

Şi, brusc,

mi se face sete.

 

X X X

 

Îmbrăţişez ceaţa ca o

purpură iscată

peste viaţa mea.

De-ar fi moale şi caldă,

aş săruta-o.

Revista indexata EBSCO