Jan 6, 2019

Posted by in Istorie literara

Regina Maria – DUPĂ RĂZBOI

Şase ani plini s’au scurs dela sfârşitul războiului; şase ani… Timpul sboară şi sunt atâtea de făcut! Toţi ne-am închipuit pacea într’altfel şi cu greu unii din noi s’ar fi gândit că bătrâna noastră Europă se va putea schimba aşa de tare. Nici nu ne închipuiam că atâtea probleme se vor înfăţişa deodată. Probleme care taie adânc în vechia rânduială a lucrurilor, în viaţa, în obiceiurile şi în gândurile noastre. Am văzut prăbuşindu-se instituţiuni, căzând ceace credeam aşezat pe temelii neclintite şi am văzut despreţuindu-se tradiţii vechi şi vechi credinţe luate în râs. A trebuit să ne obicinuim cu o violenţă de limbaj care uneori ne cutremură. Am asistat la nivelarea claselor, la ridicarea maselor, la o enormă evoluţie într’un timp aşa de scurt. Am văzut dispărând multe lucruri frumoase la privire; bună parte din pitorescul vieţei s’a dus, pentru a face loc unor instituţiuni mai practice, dar mai puţin atrăgătoare.

Lumea a devenit mai gălăgioasă, mai vulgară; fiecare are mai multe drepturi sau crede că le are. întrucât însă fiecare a profitat din aceste preschimbări, rămâne încă de văzut.

Nu am fost niciodată printre cei cari protestează împotriva progresului real sau contra libertăţei bazate pe ordine. Nu aprob întotdeauna, ba deseori deplâng chiar deformarea lucrurilor, pentru că am suflet de artist. Slavă Domnului, însă, că au mai rămas unele singurătăţi în care aceia care găsesc lumea prea plină pot afla un refugiu, mai ales în ţara noastră cu atâtea poteci neumblate.

Mi-au trebuit aproape doi ani, după războiu, ca să mă regăsesc, ca să mă obicinuiesc cu împrejurările vechi-noi, ca să repui, în oarecare măsură, lucrurile în ordine, ca să adaptez pe „azi“ cu „ieri.“ Am pierdut cât mai puţin timp posibil regretând, asemuind, deplângând. Sunt din fire un constructor şi constructorii trebue să-şi încoarde muşchii, să nu piarză puterea prin tânguiri. Am încercat întotdeauna să prind ocaziile, să trag cel mai bun folos din ele şi vecinie sfătuesc pe ceilalţi să facă la fel.

Mai presus de toate, de plângeri şi de slăbiciuni, toate lucrurile au şi o parte bună; să căutăm numai a o desprinde, să o întrebuinţăm, să ne-o apropriem.

Pacea nu a adus odihnă, ci numai o puternică nouă tensiune, o adaptare la împrejurări vitregi, un efort ca pacea să nu se prefacă din nou în război.

Noi aparţineam unei părţi turburate a lumei, dar Ţara noastră a devenit de două ori mai mare ca întinderea ei de odinioară. Acum ne-am întors la ceeace era din veci al nostru, şi deoarece am căpătat aceste largi şi noui ţinuturi, ele trebue să fie cercetate, înţelese şi cuprinse în inimele noastre.

Într’adevăr, în toate privinţele viaţa mea a fost tăiată în două jumătăţi: prima jumătate părându-mi-se mult mai îndepărtată decât numărul de ani ce ea îmbrăţişează. M’am reîntors la Cotroceni, la Copăceni, la Sinaia şi la Horezu. Am plutit din nou în sus şi în jos pe Dunăre, am reluat stăpânirea munţilor, a dealurilor şi a şesurilor.

Am călărit încă odată dealungul întinselor maluri ale mării. Am privit apusurile de soare, secerişurile, troenele de zăpadă ale iernii; am fost acoperită de praful lungilor, nesfârşitelor drumuri româneşti, ce acuma se întind încă şi mai departe. Toate scumpele şi vechile adăposturi arătate în cartea Ţara mea au fost revăzute. Chiar şi pe bătrâna mea maică stareţă o regăsii încă în viaţă; ea privi la mine cu un zâmbet sfios, pe deasupra prăpăstiei groaznice a celor doi ani de război.

Întotdeauna îmi pare că e ceva teamă în feţele pe care le întâlnesc în locurile care au cunoscut greul jug al duşmanului. O îngrijorare urmăreşte paşii lor: cei doi ani de ocupaţie şi-au lăsat pecetea.

Eu am reclădit căsuţa dela Copăceni după tipicul caselor boiereşti ale vremurilor trecute; i-am dat pridvorul cu stâlpii albi pe care-i visam, cu un larg acoperiş sur-argintiu de şindrilă. Am sădit grădina mea, în fiecare an câte puţin; căci toate merg încet în zilele astea, timpurile fiind grele. Povăţuesc pe toată lumea să iubească grădinele, şi cu cât mai grea va fi munca, cu atât mai mare şi mulţumirea.

E straniu şi uimitor să vezi cum omenirea în vremuri de pace îşi cheltueşte fără rost tot ceeace şi-a agonisit şi cu câte opinteli de necrezut alcătueşte totul, din te miri ce, în zile de restrişte. Se întâmplă aşa, în virtutea unei adânci legi de compensare, ce se simte, fără a se putea tălmăci. Sunt prea prinsă ca să adâncesc rostul lucrurilor, şi totuşi am învăţat şi văzut şi în parte am priceput atâtea lucruri, dela război încoace. Şi am cugetat gânduri neobişnuite reginelor; dar acum nu vreau să împovărez pe nimeni cu astea.

Vremea de după războiu este ca o lungă convalescenţă după o boală grea. Numai pot fi aceeaş, nu numai pentrucă am îmbătrânit, dar şi pentru că s’a făcut o aşa mare schimbare într’un timp atât de scurt.

Mircea, fiul meu cel mic, răpit la începutul furtunei, nu ştie nimic despre acest „post-bellumw. El zace rece şi tăcut în mormântul său. Nu mi-a fost dat să văd ce-ar fi zis, dacă trăia şi avea să înfrunte plăcerile şi durerile lumei acesteia.
Iar când intru în vechea biserică spre a depune pe mormântul lui florile proaspete ale fiecărui anotimp, păşind acest prag mi se pare că mă întorc la zilele ce nu mai sunt. Ceilalţi copii au evoluat împreună cu mine, fiecare urmându-şi ursita, după voia lui Dumnezeu.

Toţi iubesc ţara lor ca şi mine; ei au învăţat să fie însă mai întreprinzători, căci le-am deschis ochii asupra timpurilor în cari trăim. Suntem conştienţi de schimbările ce ne-au ajuns, rămânând statornici în ceeace credem că e drept.

Unele lucruri, pe care visasem să le fac „după războiu” sunt azi imposibile; banii au altă valoare, visurile au luat alte întruchipări. Sunt azi mai tristă decât eram odinioară, dar mai tare şi mai liniştită. Am învăţat mai bine cum să ajut…

Voinţa mi s’a oţelit; pun mai puţin preţ pe părerea altora. Iar pământul, marea şi cerul îmi sunt mai dragi ca niciodată, împreună cu toate lucrurile plăcute, impunătoare şi frumoase de pe pământ.

Am cutreerat cu timpul toate colţurile ţării mele, atât din teritoriile cele vechi cât şi din cele noui. Trebuia să le cunosc, să le văd şi să pătrund adânc nevoile şi nădejdile lor; dar mai am încă mult de făcut.

Eu nu pot decât să-mi împlinesc modesta mea misiune, iar pe cei tineri să-i cresc cu idealul de a continua sarcina noastră. Nu trebue să ne închipuim că suntem indispensabili şi că e fără de sfârşit timpul cât ne e dat să lucrăm. Dar, ca să fim muncitori, buni şi de folos, trebue să avem încredere în opera noastră.

Sunt încă voinică, mintea mi-e vioaie, sănătatea nu mi-e zdruncinată, am multe idealuri; timpul însă zboară cu nepăsare faţă de truda omenească şi cum pot să ştiu câţi ani îmi vor mai fi hărăziţi? Ca să duc toate acestea mai departe…

* *

Am să zugrăvesc acum un tablou nou, un tablou de după război, având însă liniştea viziunilor dinainte de războiu, atât de dragi inimei mele.

Pe celălalt povârniş al munţilor, cari acum nu mai sunt hotare despărţind poporul nostru în două, stă un mic castel pe o stâncă repede şi înaintată. Nu e decât o fortăreaţă rustică din vremuri mai vechi, un castel clădit poate de cruciaţi, dar mai probabil un punct de apărare de pe timpul năvălirilor turceşti. Pe un masiv de dealuri şi munţi ale căror poale mai joase sunt acoperite cu păduri de brad şi de mesteacăn, el se înfăţişează puternic şi singuratec ca un stejar pus să păzească între şes şi munte intrarea unei trecători.

Zidurile-i înalte şi groase de câţiva metri se ridică deadreptul pe stânca, cu care sunt astfel de îmbinate încât alcătuesc un tot.

Mai multe turnuri neregulate răsar din aceste imense ziduri, ce par că nu se mai pot cuceri. O scară strâmtă de piatră cu trepte numeroase aleargă pe o pantă dreaptă spre o uşă greoaie şi simplă, singura intrare în cetate, secretă, misterioasă şi nebăgată în seamă.

Nu are nici o năzuinţă de frumuseţe, nici de arhitectură deosebită; este numai un castel de luptă, puternic şi primitiv. Iar dacă are o istorie a sa, a păstrat-o tăinuită în mâna-i singuratecă de piatră.

În vremi trecute, cu mulţi ani în urmă, când castelul era încă pe pământ străin, am trecut odată pe la poalele acestei ciudate cetăţui. Singurătatea ei m’a atras: aş fi vrut să ştiu a cui era şi de ce părea aşa de părăsită şi neîngrijită. Mă cuprinse un dor să o posed şi să-i redau viaţă.

Aceasta fu numai o viziune trecătoare, dispărută într’o clipă, ştearsă de praful motorului meu. Nu eră decât o nălucire, un vis, repede înlăturat de alte gânduri.

Însă eu niciodată nu am uitat-o: mi se părea tare, aşa de impunătoare şi de ciudată, profilându-se cu stânca ei pe fundul împădurit, păzitoare a drumurilor din munţi şi a celor câteva sătuleţe culcate la picioarele ei.

După ce regiunea asta deveni a noastră, una din primele mele vizite a fost la această singuratecă cetăţuie, care făcuse o atât de puternică impresie asupra mea. Mă întrebam dacă mai există, temându-mă că ar fi putut să fie nimicită. Cu atât mai mult, cu cât şi prin această vale duşmanul se năpustise asupra noastră.

Spre marea mea mulţumire, cetatea rămăsese neatinsă, cu înfăţişarea ei răsboinică, sfidătoare, singuratecă, fără viaţă şi aproape fără ochi. Ne-am decis să o explorăm; astfel, plini de nerăbdare am urcat povârnişul greu care duce la ea, am suit multe trepte de piatră şi, cum îmi procurasem cheia, am deschis tainica poartă, singura intrare în această misterioasă cetate.

Ce ciudat dar fermecător mic locaş!

O curticică interioară închisă peste tot de ziduri înalte şi foarte groase, străpunse ici şi colo de mici ferestre; galerii şubrede de lemn, unele aşezate chiar sub acoperiş, se află dealungul acestor ziduri. Trepte strâmte şi ştirbite duc în diferitele turnuri, în numeroasele săli boltite, joase, spoite în alb iar altele cu tavane de grinzi grele; edificiul întreg de o soliditate de necrezut, în bună stare şi nicidecum în ruină, dar cu totul părăginit şi golit ca o inimă părăsită.

Un colţişor tăcut şi trist dar nemaipomenit de atrăgător, cu o minunată vedere dela fiecare ferestruie. Iar mie mi se părea că avea un suflet adormit şi doritor de a fi deşteptat.

Împreună cu copiii mei de îndată am început să ţesem visuri în jurul acestui Brân sau Brâna, straniul, singuraticul, fascinantul mic castel, care nu aparţinea nimănui, de care nimeni nu îngrijea, care nu a fost niciodată iubit, nici locuit de când lumea.

Brân, Brâna… acest magic, pitoresc, poetic, tainic, mic loc…

Şi într’o zi — căci acestea sunt cuvintele cu care se începe istorisirea evenimentelor mari şi mici —, într’o zi… o solie a oraşului Braşov, căruia aparţinea, pare-se, Brân, veni la mine, şi, cu vorbe asemănătoare celor întrebuinţate în decursul tuturor vremurilor la oferire de daruri suveranilor, Brân mi-a fost oferit mie! Brân sau Brâna, mica cetate solitară, ciudată şi răsboinică, mica fortăreaţă mi-a fost oferită mie!

Cu greu putui crede urechilor mele. Dar mi se prezintaseră tot felul de hârtii cu peceţi şi semnături şi formule frumos sunătoare, după cum prevede legea. Şi eu a trebuit să iscălesc. Totul s’a făcut cu multă ceremonie, multe bune urări şi blagosloviri şi frumoase şi amabile cuvinte. Apoi solia plecă, lăsându-mă pe mine cu un pergament făţos şi sigilat, şi Brân era al meu, al meu!….

Ca şi bătrânul boier, care cu mulţi ani în urmă mi-a lăsat vila părăsită din parcul trist şi plin de bălării, tot acest gând a îndemnat şi comunitatea din Braşov ca micul şi singuraticul castel să fie predat în mâini cari să-l îngrijească şi să-l deştepte la o viaţă pe care nu o mai trăise până aici. Mai mult nu ştiu, dar generosul fapt rămâne; oricare ar fi fost motivul lor, ei au venit şi mi l’au oferit. De acum încolo, Brâna cea iubită îmi aparţine!

A fost un moment impunător când m’am dus să iau în primire mica mea cetate. Toţi ţăranii din jur se bucurau împreună cu mine. Căci sosirea mea era un eveniment binecuvântat în viaţa lor sarbădă şi împovărată de griji.

Acum singurateca mica cetate şi fără de suflet, fără de stăpân se va deştepta la viaţă, va privi în jos de pe înălţimea ei, va deveni deodată un punct de razim, un protector al locuitorilor din împrejurimi, care va avea grijă de bunul lor traiu şi de nevoile lor. A venit norodul întreg să mă întâmpine. Toţi, în strae de sărbătoare, să-mi ureze noroc, sănătate şi viaţă lungă; au venit să-şi exprime mulţumirea că a devenit al meu castelul. Fireşte că au venit şi cu plângerile lor, jalbele lor, căci nu eşti regină şi mama unui popor numai ca să primeşti felicitări şi să auzi cuvinte de mulţumire. Cu câtă bucurie şi cu câtă tragere de inimă m’am apucat să prefac Brânul meu, pentru a fi mai lesne şi mai plăcut de locuit în el, lăsând să intre mai multă lumină, reparând coridoarele întunecoase, făcând odăi noui din tot felul de colţuri, întrebuinţând mansardele de lemn, folosindu-mă de goluri uriaşe, descoperind treceri şi mici scări ascunse, transformând ciudatele turnuleţe în odăi de locuit; punând însă multă băgare de seamă ca să păstrez înfăţişarea severă şi primitivă a locului. Aveam un scump bătrân arhitect al casei noastre, moştenit de pe timpul regelui Carol. Şi el mereu visase că-i va fi dat într’o zi să repare un vechiu castel; acum această mică şi fantastică clădire a devenit munca sa preferată.

El s’a instalat acolo, ca o bufniţă într’un zid vechiu, şi îşi pune toată dragostea, toată îndemânarea să facă un adevărat giuvaer din mica mea comoară. Dar noi nu ne grăbim să isprăvim lucrul, suntem ca nişte copii cu o jucărie ce ne e dragă şi de care nu ne săturăm niciodată; în fiecare an, noi refacem câte ceva, fără a ne permite să schimbăm aspectul original al clădirei. Mica cetate a rămas deci puternică şi semeaţă.

Dar acum a fost însufleţită: ochii ei sunt deschişi, este trezită, revenind cu bucurie la viaţă. În interior zidurile ei văruite şi de o înfăţişare rustică au fost păstrate; scările sunt încă repezi, strâmbe; încăperile nu toate la fel, clădite după cum era şi stânca, aproape fiecare la o altă înălţime. Trebue să ai grijă să nu te împiedici de prag, să nu-ţi loveşti capul de pervazul scund al uşilor. De fapt tot timpul trebue să te uiţi cu luare aminte, pentru că mereu dai de colţuri neaşteptate, şi niciodată nu ştii când vei întâlni o treaptă, un tavan prea jos, o grindă înaintată.

Mulţi din generaţia mea au dat din cap, neaprobând gustul meu pentru o atât de nepractică locuinţă; „la vârsta D-taleu! adăogau cei mai mulţi cu nedumerire.

Eu însă îl iubesc! şi cu asta totul e zis!

Ceva copilăresc a rămas poate în inima mea: o dragoste de descoperiri romantice, de aventuri.

Eu am tot poftit pe unii din generaţia mea să vie numai să-l vază, când eu locuesc acolo. Eu aduc pe copiii mei, pe prietenii lor, sau pe prieteni mai tineri ai mei, cari nu văd altceva decât farmecele comoarei mele!

În dosul zidurilor sale, neînchipuit de groase, am strâns o curioasă colecţie de lucruri vechi de o înfăţişare mai mult sau mai puţin rustică: sculpturi ciudate, chipuri vechi în lemn, piatră sau metal. chipuri care se simt la locul lor în acest locaş auster şi medieval; stranii şi vechi icoane pe funduri de aur, uşor aburite de vreme; vechi covoare, pietre, ulcioare, tronuri, vase de aramă şi de alamă şi olărie ţărănească din diferite regiuni; curioase şi vechi colţare şi dulapuri, mese grele de ştejar, neprinse în cue de fier, şi scaune. Dar mai sunt şi jelţuri uriaşe şi plăcute, sofale şi divanuri, ale căror culori şi stofe fiind bine alese se armonizează plăcut cu restul, se împacă desăvârşit cu tovarăşii mai severi. Şi peste tot flori; florile cele mai frumoase, cele mai simple: gălbinele şi floarea soarelui, alcătuind o gamă de portocaliu şi galben; apoi trandafiri şi ochiul boului, dalii, buchete mari înflăcărate de călţunaşi, enorme şi mândre mănuchiuri de iubiţii crini albi; fiecare floare găsindu-şi fondul potrivit, căpătând o însemnătate şi mai mare faţă de zidurile văruite sau pe blidarele şi dulapurile înnegrite de vreme, în adâncitele deschideri ale ferestrelor, ieşind din ciudate mici firide, săpate în nespusa grosime a zidurilor. Nu am văzut nici o casă care să iubească florile mai mult ca micul meu vechiu castel; fiecare colţ are nevoe de ele, le primeşte, le doreşte…

Toate ceardacurile au cutii pline cu muşcate roşii, şi jumătate din curtea interioară a fost despărţită şi transformată într’o mică grădină presărată cu flori luminoase.

Această grădiniţă este mândra stăpână a unei fântâne adânci de mai multe sute de picioare.

Bătrânul meu arhitect are un talent deosebit pentru a clădi cele mai minunate vetre; fiecare din ele este de obiceiu zidită după înfăţişarea şi mărimea odăii; cele mai multe sunt adevărate vetre ţărăneşti, văruite, zidite din cărămizi cu tot felul de colţuri şi cu policioare eşite, pentru ca oalele şi bătrânele icoane să poată găsi locşorul lor potrivit, părând că au fost acolo de când lumea şi par’că anume făcute pentru acel loc anumit.

La poalele castelului era o grădină de zarzavat, dealungul unei pajişti umede şi de un verde de smarald, unde „nu mă uita“ creşte în puzderie. Am transformat grădina într’un fel de răzor de flori, o adevărată orgie de culori, asupra căreia mica cetate priveşte în jos cu un zâmbet în locul încruntărei cu care se uita ea altă dată.

La anumite zile, cei mai săraci dintre ţărani urcă scara cea repede de piatră a castelului şi se înghesuiesc în curtea cetăţei mele, şi acolo, ca în vremuri feudale, le împart grâu, porumb, bani şi haine. O întrunire mai pitorească de sdrenţăroşi cu greu se poate închipui: sbârciţi bărbaţi bătrâni cu părul lung, cu cămeşi albe şi chimire largi de piele şi straie de culoarea pământului, femei bătrâne, gălbejite şi uscate ca nişte înspăimântătoare vrăjitoare se scoboară din îndepărtaţii lor munţi; orfani de războiu cu ochii mari şi duioşi aduşi aci de doicile lor istovite de necazuri, greu împovărate cu nenumăraţii lor copii, unii şi alţii răbdători, supuşi, îndurători, şi cuprinşi de o demnitate liniştită în ciuda sărăciei lor lucii.

Şi toţi se îmbulzesc în jurul meu, sărutându-mi mâinele, mânecele sau poalele hainii mele; iar neîncetatele lor mulţumiri fac să pară mult prea sărăcăcioase darurile mele. Apoi, cu toţii pornesc din nou bătrânii. Tremurătoare, băbuţele obosite de griji, mame şi copii orfani, toţi blagoslovindu-mă cu vorbe înflorite, urându-mi noroc, sănătate, viaţă lungă, belşug şi o inimă înţelegătoare a sărăciei lor. Rugându-mă să mai viu, să viu mai des, să nu-i uit, să „mă scobor din înălţimea mea“ spre ei şi să nu mă ţiu de alte lucruri; pe când eu, simţindu-mă umilită, privesc la ei cum scoboară şchiopătând cu micul lor dar treptele cele repezi, împrăştiindu-se pe la sărăcăcioasele lor căsuţe ascunse printre dealuri…

Câteodată, întovărăşită de unul sau altul din copiii mei, sau de însoţitorii mei mai tineri, îmbrăcată în strălucitul costum al ţinutului, pe un căluţ voinic de munte, călăresc peste dealuri, prin poteci înfricoşate şi repezi, ce primăvara se prefac în albii de şuvoaie. Atunci se întâmplă ca, pe neaşteptate, să dăm peste unul din acei ciudaţi, uscaţi şi betegi bătrâni şi peste femeile ce se grămădeau în curtea castelului ca să primească pomeni.

Ne salută cu bucurie însă cu nedumerire, minunându-se ce a putut face pe regina lor să rătăcească în aşa de îndepărtate şi până aci niciodată umblate colţuri, pe nişte aşa de prăpăstioase şi rău ţinute drumuri.

Eu mă opresc şi vorbesc cu ei, ei dau din cap şi oftează şi zâmbesc, şi în vorbirea lor ciudată sfârşesc mai totdeauna cu o binecuvântare sau o urare de noroc şi dorinţa lor de a ne revedea pe acolo….

Urcăm mereu pe poteci bătute, în păduri umbrite de brad, întunecoase, tainice, plăcute prin mirosul pătrunzător al răşinei încălzite la soare, prin stufişuri dese şi întunecoase sau prin luminişuri cu muşchiu, încinse de brazi seculari, drepţi şi maestoşi şi ca o armată de uriaşi. Munţii albaştri, în umbră, alcătuesc un zid atât de impunător, atât de frumos, atât de neschimbat prin puterea şi trăinicia lui, încât în inimele noastre se înalţă o rugăciune în cinstirea frumuseţei! Vecinica şi neschimbata frumuseţe a fiinţelor, a culoarei, a firei întregi e pentru mine ca o adâncă religie ce-mi întăreşte speranţa în cealaltă viaţă, sporindu-mi credinţa în izbânda adevărului şi a bunătăţii, în înfrângerea răului, a morţei…

Pe amurg ne întoarcem căutând cu greu drumul peste pietrele alunecoase, iar umbrele noastre se lungesc atât de tare, încât noi şi chiar caii noştri par’că mergem pe picioroange.

La Brân sau Brâna cea iubită, cum îmi place câteodată să numesc castelul meu care prin mine a câştigat viaţă, am mai stat odată o noapte, la începutul iernei, când căzuse zăpada şi când o lună plină îşi luneca tainic palidele raze în curtea cu grijă păzită, par’că ar fi încercat să descopere tainele pe care le ascundem cu grijă de lumea din afară.

Răsboinicul mic castel avea, în noaptea aceia, o înfăţişare cu totul deosebită; d’abia se mai zărea, era ca un vis, o nălucă a închipuirei mele. Cu o lumânare de ceară în mână, o greoaie lumânare galbenă făcută de maici, mirosind îmbătător a miere, am rătăcit prin cetatea mea, în sus şi în jos pe nesfârşitele ei scări drepte, prin bolţile ei aşa de joase, păşind cu băgare de seamă peste pragurile ridicate, prin galerii tainice care conduc la turnurile scunde cu mici ferestrui, de unde se poate vedea în jos, spre valea pacinică în râul ce şerpueşte ca o potecă strălucitoare. Nici un sgomot; tăcere adâncă, lumea fiind toată adormită, totul alb sub prima haină de zăpadă argintie la lumina puternică a lunei. Ce straniu şi neînchipuit locşor pentru vremurile noastre atât de grăbite şi pline de întâmplări şi lupte de tot felul; un loc pacinic şi ascuns.

Mă simţeam nespus de departe de viaţa de toate zilele, aproape o străină faţă de mine însămi, dar atât de îndrăgostită de această lume de altă dată, de această locuinţă pe care vreau să o împărţesc numai cu acei cari înţeleg farmecul ei precum îl înţeleg eu.

Mi-am păstrat aci cu gelozie un traiu ferit de toţi acei care sunt prea dedaţi cu felul de traiu regesc, convenţional şi prea confortabil.

Vai, dar ce frig era! Ce fantastic să te uiţi în jos, atârnat asupra unei înălţimi atât de ameţitoare.

Şi cum picura lumânarea mea mirositoare a miere în bătaia vântului care mă cuprindea din toate colţurile. Trebui să mă grăbesc să mă întorc jos la focul mare, cu flăcări trosnind în vatra uriaşă din lunga şi joasa încăpere, care a fost odinioară un fel de pod şi unde ceilalţi erau întruniţi, tăinuind, povestind sau ascultând cum şuerâ vântul în jurul vechilor ziduri. Oh! ce plăcut era în jurul acelei vetre uriaşe, ce părea ca o odaie de mare, cu un acoperiş sub care cu toţii puteam să ne ghemuim cât mai aproape de jăratec.

Dar veni vremea culcărei şi cu toţii ne împrăştiarăm în odăile noastre din cele patru colţuri ale castelului. Pe scara mea tăinuită, strâmba şi repedea scară de piatră, ascunsă în grosimea zidului, cu câte o deschidere la căpătâele ei, am scoborît cu o lampă veche de ulei, asemenea acelora întrebuinţate acum câteva veacuri de creştini în catacombe. Eu am avut aceiaşi senzaţie, că mă cobor într’o catacombă pe acea scară mică şi întunecoasă care duce în jos…. tot la vale ca într’un puţ.

Cum urlă vântul în jurul camerei mele de culcare, o odaie izolată într’unul din turnuri. Albă, cu tavanul scund, are ferestre cu chenare de marmură, rămăşiţe dintr’o veche biserică bizantină pe care le-am adus din Grecia şi care se simt aci ea la ele acasă.

Focul pâlpâie necontenit în vetrele cele mici şi albe; focul flăcărilor umple camera mică cu lumina ce se joacă cu umbra, aurind zidurile albe, făcând să strălucească vechile icoane şi candelele de argint atârnate în faţa lor, aruncând lumini neaşteptate asupra vălului moale chinezesc, de un albastru închis.

Într’un colţ între cele două ferestre, pe un vechiu capitel de piatră al unui stâlp de biserică, se află un călugăr cioplit din lemn. O înfăţişare impunătoare cu o faţă minunată de schimnic; el este păzitorul tăcut al acestei odăi, tovarăşul orelor mele de singurătate. O lumânare de ceară arde lângă el şi un vas persan, cu flori vecinic împrospătate, stă la picioarele lui. El pare a fi în rugăciune, cu capul plecat şi ochii închişi, stă ca o întruchipare a răbdărei şi a uitărei de sine. Mi-a fost dăruit de mama mea şi a fost mutat din casă în casă; însă această odaie cu bolţi scunde, împrejurul căreia cele patru vânturi urlă şi şueră, cântând înfricoşatul lor cântec, este adevăratul său locaş. Aici şi-a găsit în sfârşit odihna. Nu mă ia în seamă, dar văpaia roşie a flăcărilor îi dă înfăţişări de viaţă adevărată. El veghează asupra somnului meu şi, când mă trezesc în zori de zi, el e acolo tot rugându-se. Faţa lui e mai fioroasă şi mai impunătoare ca oricând în lumina zorilor. Fost-am oare în stare să redau ceva din farmecul Brânei celei iubite? — Mi-e teamă că nu.

Copilul meu, care iubeşte mai mult Branul, mi-a zis: N’ai să fii niciodată în stare să faci pe cel ce nu l’a văzut să-l vadă aşa cum este într’adevăr. Şi mi-e teamă că aşa e. Dar eu am vorbit despre el ca un îndrăgostit care îşi cântă dragostea — e tot ceea ce pot face.

Această dragoste mi-a venit în anii mai maturi, în cealaltă parte a prăpastiei care mi-a tăiat viaţa în două. Astfel că e un fel de simbol pentru mine, un semn că viaţa se poate începe din nou…. chiar şi după război şi surghiun, puţin cam altfel, fără îndoială, dar cu aceiaş energie mereu tânără şi cu aceea vecinică împrospătare a credinţei şi speranţei de care, slavă Domnului, este pururea capabilă inima omenească…

(Convorbiri literare, ianuarie 1925)

Revista indexata EBSCO