Jan 5, 2019

Posted by in Istorie literara

Traian D. LAZĂR – UNIREA TRANSILVANIEI ŞI BANATULUI CU ROMÂNIA

Din 1867, când Imperiul Habsburgic a fost reorganizat ca stat dualist (federație de două state cu două națiuni dominante, austriecii și ungurii), Transilvania și Banatul făceau parte din zona maghiară a imperiului (numită Transleithania). Împăratul Austriei era în același timp rege al Ungariei. Românii, care formau majoritatea populației Transilvaniei și Banatului, erau lipsiți de drepturi etnice și democratice.

Intrarea României, la 14/27 august 1916, în primul război mondial alături de Antanta împotriva Austro-Ungariei, a determinat autoritățile maghiare ia măsuri restrictive împotriva mișcării naționale românești. Persoanele înscrise în listele de suspecți, în număr de 10000, au fost internate în lagăre. Ziarele și publicațiile românești, în afara celor renegate, au fost suspendate. Autonomia bisericilor a fost încălcată, iar școlile confesionale au intrat sub controlul statului. Partidele politice și-au încetat activitatea.

Românii au întâmpinat cu bucurie armatele române care au pătruns în Transilvania, iar când acestea au fost nevoite să se retragă, numeroși locuitori s-au refugiat în Regat. Autoritățile maghiare au silit pe fruntașii mișcării naționale românești să dea declarații de „fidelitate față de tron și patria ungară”, ceea ce a sporit numărul refugiaților. La 7 ianuarie 1917, la Iași, a avut loc o întrunire a refugiaților transilvăneni și bucovineni, constituindu-se Comitetul refugiaților români, prin intermediul căruia s-a ținut legătura cu teritoriile de origine.

Înrăutățirea condițiilor de viață ale populației datorită războiului și influența mișcărilor democratice europene au impulsionat manifestarea, sub diverse forme, a împotrivirii populației față de regimul politic existent. La 27 decembrie 1917, o consfătuire a conducerii Partidului Național Român din Transilvania a hotărât reluarea oficială a activității partidului. În urma grevei generale a muncitorilor din întreaga Austro-Ungarie (ianuarie 1918), guvernul maghiar a autorizat, la 28 ianuarie 1918, constituirea legală a sindicatelor, ceea ce a contribuit la întărirea activității Partidului Social-Democrat din Transilvania.

Discursul președintelui Wilson în fața Congresului SUA (Cele 14 puncte) în care erau formulate principiile ce trebuia să guverneze încheierea păcii (punctul 9 referindu-se la Austro-Ungaria) a impulsionat puternic lupta națiunilor imperiului, inclusiv a românilor, pentru autodeterminare. În vara anului 1918 se începe reorganizarea conducerii PNR și restructurarea programului său politic. În septembrie 1918, la Lipova, Vasile Goldiș a schițat principiile de bază ale noului program al luptei naționale, program ce va suferi schimbări în funcție de momentul/mersul istoriei, fiind definitivat la Alba Iulia. Teodor Mihali, președintele (interimar al) Comitetului Executiv al PNR, a convocat o ședință a conducerii partidului, la Oradea, pentru ziua de 29 septembrie/12 octombrie 1918. Aici s-a adoptat o declarație privind obiectivele națiunii române din Ungaria și poziția PNR în această problemă. Declarația trebuia citită de Al. Vaida Voevod în parlamentul de la Budapesta.

Sub presiunea mișcărilor naționale, împăratul Carol I și prim-ministrul baronul Husarek/autoritățile centrale au recunoscut dreptul popoarelor Austro-Ungariei de a se autoguverna într-un sistem federativ. La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat/semnat un manifest („Către popoarele mele credincioase”), ce prevedea transformarea Austro-Ungariei într-o federație de șase regate independente:austriac, ungar, iugoslav, polonez, ucrainean (Galiția). Prevederile manifestului nu se aplicau Ungariei, datorită opoziției prim-ministrului maghiar, Wekerle. Transilvania și Banatul rămâneau în cadrul regatului maghiar. Națiunile asuprite din componența Ungariei și-au exprimat, prin reprezentanții lor, propriile deziderate.

La 5/18 octombrie 1918, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul Ungariei de la Budapesta declarația de la Oradea a Comitetului Executiv al PNR, ce proclama independența națiunii române, dreptul ei de a decide însăși asupra viitorului. În spiritul Celor 14 puncte, declarația PNR, din 5/18 octombrie 1918, stipula: „Pe temeiul dreptului firesc că fiecare națiune poate dispune și hotărî singură asupra sorții ei, națiunea română… dorește să facă acum uz de acest drept și pretinde, în consecință pentru ea dreptul ca liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură așezarea ei printre națiunile libere. … Organul național al națiunii române nu recunoaște îndreptățirea parlamentului și a guvernului unguresc să se considere ca reprezentant al ei, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele națiunii române … pentru că apărarea intereselor ei o poate încredința numai unor factori designați din propria Adunare națională. În afară de Comitetul executiv al Partidului național român, nimeni nu mai poate fi îndreptățit să trateze în treburi referitoare la situația politică a națiunii române. Toate deciziile ce s-ar lua fără aprobarea ei sunt nule și fără valoare. … Națiunea română așteaptă și pretinde, după multe suferințe de veacuri, afirmarea și valorizarea drepturilor ei nestrămutate și inalienabile la deplina viață națională inclusiv a românilor”[1]. O declarație identică a prezentat a doua zi, în numele slovacilor, deputatul Ferdinand Jurega. Atât maghiarii cât și națiunile nemaghiare din componența Ungariei (românii, slovacii, sârbii, croații) au început să-și creeze organizații, care să le reprezinte interesele. La Viena, se formează Senatul (Sfatul) central al ofițerilor și soldaților români din Ardeal, Banat și Bucovina (8/21 octombrie); în marile orașe ale Transilvaniei și Banatului iau naștere consilii militare românești (21oct/3 nov la Arad, 28 oct/10 nov la Timișoara); se crează consilii muncitorești în centrele industriale; se constituie comitete naționale locale.

În cursul lunii octombrie 1918, în Ungaria, lupta populației pentru drepturi sociale și naționale s-a intensificat. Au loc mari manifestații, greve ale populației maghiare și ale naționalităților asuprite din Ungaria. La Budapesta începe insurecția armată (17/30 octombrie), iar greva politică generală din 18/31 octombrie determină formarea unui nou guvern condus de Karolyi Mihaly (reprezentant al Consiliului Național Maghiar). La 3/16 noiembrie 1918, Ungaria se proclamă republică independentă (de Austria), dar continuă să-l recunoască drept rege pe Carol I.

În aceste împrejurări, se realizează un acord între PNR și PSD din Transilvania pentru promovarea intereselor naționale românești și se crează, ca organ reprezentativ, Consiliul Național Român Central (17/30 octombrie 1918). „Românii din Ungaria și Transilvania și-au constituit Consiliul Național Român ca unicul for care reprezintă voința poporului român și se bazează pe libera hotărâre asigurată de curentul vremii și de voința popoarelor libere”, anunța ziarul Adevărul din Budapesta (21 octombrie/3 noiembrie 1918).

CNRC și-a stabilit reședința la Arad. De aici, Consiliul a trimis trei echipe de câte două persoane pentru a stabili legătura cu guvernul de la Iași. Două dintre echipe au ajuns la destinație: E. Crișan-Toader Roxin, plecând din Arad prin Caransebeș și N.Bălan-V.Precup, plecând din Sibiu prin Vatra Dornei. Episopul Nicolae Bălan și căpitanul Victor Precup au ajuns la Iași în 3/16 noiembrie 1918 și s-au întâlnit cu șeful guvernului de la Iași, gen. C. Coandă, șeful Marelui Stat Major, gen Prezan, cu I.I.C și V.I.C. Brătianu, cu reprezentanții conservatorilor, cu reprezentanții diplomatici ai Franței, Angliei și S.U.A., informându-i asupra situației din Transilvania și comunicându-le aspirațiile naționale ale românilor de aici. Contele de Saint Aulaire a asigurat delegația transilvăneană și „ne-a garantat și pe mai departe tot sprijinul pentru realizarea integrală a tuturor aspirațiilor noastre naționale”. Cu două scrisori identice (datate 1/14 și 5/18 noiembrie) din partea lui I.I.C.Brătianu adresate CNRC, în care își făcea cunoscută poziția privind realizarea Unirii, cpt. Victor Precup a ajuns cu avionul la Blaj (10/23 noiembrie). De aici, scrisorile originale au fost trimise la Arad și, în copie, la Sibiu[2]. Acest fapt a asigurat o anume comunitate de idei între oamenii politici de la Iași și acțiunea practică a CNRC de înfăptuire a Unirii.

La inceputul lunii noiembrie 1918, în Transilvania și Banat, românii au creat, din inițiativă locală ori la îndemnul CNRC, consilii naționale. Toate au fost subordonate ori au recunoscut autoritatea CNRC[3]. Pentru apărarea ordinei și garantarea siguranței populației și bunurilor acesteia au luat ființă consilii militare românești și gărzi muncitorești.

Afirmându-și dreptul la autodeterminare, maghiari nu îl recunoșteau celorlalte națiuni din Ungaria, cerându-le să se ralieze/subordoneze Consiliului Național Maghiar. CNRC a respins această tentativă și a obținut, din partea guvernului maghiar, recunoașterea individualității sale și a organelor subordonate. Acest fapt a fost adus la cunoștința populației printr-un manifest: „Acest consiliu, recunoscut nu numai de puterile mari ale lumii, ci și de guvernul ungar ca factor neatârnător, este cel mai înalt și singurul for politic al națiunii noastre, hotărârilor căruia fiecare fiu al națiunii române are a i se supune întru toate”[4].

La 27 octombrie/9 noiembrie 1918, CNRC a hotărât trimiterea unei note diplomatice ultimative guvernului de la Budapesta cerând „puteri depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească”[5]. În aceeași zi, trupele aliate din Balcani, alături de care se aflau gen Berthelot și generalul Radu R. Rosetti, au trecut Dunărea și au pătruns în partea ocupată a României. Guvernul de la Iași a adresat un ultimatum comandantului trupelor de ocupație, generalul Mackensen, impunându-i să părăsească teritoriul României. La 28 octombrie/10 noiembrie 1918, regina Maria consemna: „…S-a ordonat mobilizarea generală! Așa că, suntem din nou alături de Aliații noștri, reintrăm în luptă. Germanii au fost somați să ne părăsească țara sau …să lupte”[6]. Trupele române au înaintat în Muntenia, pe urmele trupelor germane, ce se retrăgeau. La 29 octombrie/11 noiembrie 1918 s-a încheiat armistițiul de la Compiègne, care a pus capăt primului război mondial. Generalul Radu R. Rosetti, trimis de Berthelot, s-a deplasat la Iași, unde ajunge pe 11/24 noiembrie. „Ne îmboldește să venim mai repede la București și spune că e foarte important să reluăm activitățile oficiale acolo, dintr-o mulțime de motive pe care mi-ar lua prea mult să le scriu aici. … Intrarea noastră în București e hotărâtă pentru duminică”[7] (18 noiembrie/1 decembrie), notează regina.

Întrucât Ungaria, care se proclamase independentă de Austria, nu a acceptat armistițiul, trupele române au trecut Carpații răsăriteni acționând împreună cu aliații, aflați pe teritoriul Serbiei, împotriva Ungariei. Aceasta a fost nevoită să semneze armistițiul la Belgrad (31 octombrie/13 noiembrie 1918). Conform armistițiului, trupele române nu puteau înainta mai la vest de linia Mureșului, prevedere ce a fost respectată. Acest fapt relevă falsitatea opiniilor conform cărora Unirea Transilvaniei ar fi fost hotărâtă, la Alba Iulia, sub presiunea armatei române.

Răspunzând ultimatumului CNRC, guvernul Karolyi Mihaly a trimis la Arad, pentru tratative, o delegație condusă de Oszkar Iaszi. În tratativele de la Arad (31 ocrombrie-1 noiembrie/13-14 noiembrie 1918), maghiarii au încercat să păstreze Transilvania sub controlul Budapestei propunând organizarea teritoriului după sistemul elvețian până la conferința de pace, care urma să decidă granițele statelor. CNRC nu a acceptat această soluție arătând, într-un comunicat, că situația națiunilor din Austro-Ungaria o „vor rezolva națiunile însele”. Iar Marele Sfat al Națiunii Române, în manifestul „Către popoarele lumii”, a făcut cunoscut refuzul guvernului Ungariei de a satisface revendicările românilor și a afirmat că națiunea română ”este hotărâtă a-și înființa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber și independent”[8]. Marele Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania a decis convocarea unei adunări naționale la Alba Iulia,”cetatea istorică a neamului nostru”, pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pentru ca „să-și hotărască însăși soarta de-acum înainte”[9].

CNRC a stabilit normele de alegere a delegaților la adunarea de la Alba Iulia și a întreprins o amplă acțiune de cunoaștere/popularizare a scopului și semnificației adunării: „Această adunare este chemată să hotărască asupra sorții neamului nostru și să exprime voința nestrămutată a națiunii române , care pretinde sus și tare unirea națională”[10]. S-au elaborat planul desfășurării adunării și proiectul hotărârii, ce urma a fi adoptată. S-au adoptat măsuri de asigurare a transportului, cazării și hrănirii participanților. Trupelor germane în retragere li s-a impus să urmeze un traseu, ce evita orașul.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, în bisericile greco-ortodoxă și greco-catolică din Alba Iulia s-a celebrat serviciul divin. Apoi, în sala de festivități a Cazinoului din cetate, cei 1228 (1226 prezenți) delegați proclamându-se adunare constituantă, au dezbătut și adoptat măsurile de organizare și conducere a teritoriilor locuite de români, desprinse de Ungaria și unite cu România. S-a citit și adoptat proiectul de hotărâre al adunării elaborat de CNRC.Rezoluția adunării prevedea: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie(/1 decembrie) 1918 decretează unirea acelor Români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”. Teritoriile unite beneficiau de autonomie, până la întrunirea Constituantei României Unite. Adunarea proclama principiile fundamentale, ce trebuia să stea la baza României Unite: libertate națională și autonomie confesională pentru minorități, libertatea presei, de asociere și întrunire, reforma agrară. Se exprima dorința ca prin Congresul de pace să se asigure libertatea și dreptatea națiunilor, precum și eliminarea războiului ca mijloc de reglementare a relațiilor internaționale[11].

Rezoluția adunării a fost citită celor peste100000 de români adunați pe Câmpia de lângă cetate fiind aprobată cu entuziasm.

În timp ce la Alba Iulia se petreceau cele relatate mai sus, regele Ferdinand, regina Maria și generalul Berthelot pătrundeau triumfători în București pe traseul de la gara Mogoșoaia, calea Victoriei, piața de lângă statuia lui Mihai Viteazul. „Tot orașul era în delir. Lipsiserăm doi ani, cunoscuseră toate ororile ocupației, cu tot ce aduce ea, iar acum ne întorceam victorioși, în ciuda nefericirilor, ne întorceam după ce împliniserăm Visul de Veacuri, Visul de Aur al României. Ne întorceam cu România Mare-ne întorceam ca regele și regina tuturor românilor”![12]

Momentul final al Marii Uniri a fost pregătit la Iași, dar consacrarea lui se făcea la Alba Iulia și București. Deși orașului i se estompa astfel strălucirea izbânzii, ieșenii au sărbătorit-o cu inima deplină.

 

[1] Marea Unire de la 1 decembrie 1918, București, 1943, pp.24-25

[2] Consiliul național român din Blaj (noiembrie 1918-ianuarie 1919). Protocoale și acte, vol.I, II, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1978, p.19-23 . Una dintre cele două delegații ale CNRC a fost primită și de regina Maria. Vezi Maria Regina României, Jurnal de război, 1918, Ed.Humanitas, 2015, p.406

[3] Consiliul național român din Blaj (noiembrie 1918-ianuarie 1919). Protocoale și acte, vol.I, II, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1978

[4] Apud I.Popescu-Puțuri, Aug.Deac, Unirea Transilvaniei cu România, Editura politică, București, 1970, p. 584-585

[5] Ibidem, p.623

[6] Maria Regina României, op., cit., p.384

[7] Ibidem, p.411

[8] I.Popescu-Puțuri, Aug.Deac, op., cit., p.653

[9] Telegraful român nr 122 din 7/20 noiembrie 1918, apud I Popescu- Puțuri, Aug Deac, op., cit., p.656

[10] Libertatea, an XX, nr 2 din 8/21 noiembrie 1918, apud I. Popescu-Puțuri, Aug Deac, op., cit, p.662

[11] Șt. Pascu, L. Maior, Culegere de texte pentru istoria româniei, E.D.P. bucurești, 1977, pp.689-692

[12] Maria Regina României, op., cit., p.421

Revista indexata EBSCO