Jan 5, 2019

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – POEZIA LUI CRISTIAN SIMIONESCU

Cristian Simionescu, adică poetul din Tabu (1970), Vicleniile oceanului (1980), Maratonul (1985), Insula (1988), Poezii (1997) şi Ţinutul bufonilor (2009) vorbeşte etrusca şi cunoaşte limbajul jaguarilor, ceea ce nu se poate vorbi, inexprimînd exprimabilul, într-un existent inexistent, ca în toată poezia modernă, are capul în Atena şi picioarele în Sparta, se trans-figurează fie în Ubu-Roi, între filosofii presocratici sau în „gogol ăsta“ care „şi-a băgat coada prin cotloane“, locuieşte pe uliţa Beckett „drag provincial, numit european“ şi se ocupă cu ţesălatul cailor lui Swift: poetul e din spiţa lui Paul Valéry care nu crede deloc în inspiraţia spontană, e  un fel de domn Teste trăitor într-o vreme a schimbării la faţă, cînd „Şi surdul a auzit/ Şi orbul a văzut/ Şi mutul a vorbit/ Şi ucisul a înviat“, salvîndu-se pe o corabie swiftiană din estul întunecat spre ţinutul misterios al bufonilor: „Hazardul tău e uneltirea altora? Într-un est/ întunecat să ai cu tine lupa, oglinda, centura/ de siguranţă, ariciul şi cactusul, fiinţele/ care vor să te însoţească… singurătatea e o Fundătură/ unde te întîmpină (iar?!) fratele lui Lenin, vărul/ lui Stalin, ofiţerul Kalaşnikov./ Nu uita rădăcinile ţinutului misterios, nu te speria/ chiar cînd crapă ouăle corbului în frigul bobotezei,/ te ocroteşte himera, n-o vezi, ea însoţeşte…/ În corabia ta swiftiană: regi, pitici, clovni, servitori,/ uriaşi, Esther, capelani, nevoiaşi, ecleziaşti, fermieri,/ secretari, decani, librari, indignaţi, ba chiar şi drinker-ul/ şi driver-ul Burton care v-a interpretat toate rolurile…/ Tocmai dinlăuntrul meu arhitectul în braţe cu un delfin/ din gura căruia iese himera…“ (Vizitele himerelor).

Himera însoţeşte un poet care ştie să guste savoarea din „darurile utopiei“ sau „aburul din ochiul maratonistului“, dar care, într-un ev şi o construcţie baroce, îşi multiplică eul pe suprafaţa realului. La prima lectură, poezia lui Cristian Simionescu pare de esenţă barbiană, în descendenţa lui Paul Valéry: incifrată, cu un cod ascuns, numai pentru iniţiaţi („pour les connaisseurs“, cum se zice), greu de pătruns pentru un cititor grăbit şi puţin dispus să „lucreze“ în timpul lecturii. În fond, mesajele din Tabu, Vicleniile oceanului, Maratonul şi, mai ales, din Ţinutul bufonilor sînt, dincolo de aparenţa criptică a învelişului, de o claritate cristalină. Astfel, folosind „vehicolul“ Swift, Cristian Simionescu scrie spumoase satire la adresa ticălosului şi mitocanului; „Această scrisoare s-ar mai putea chema Mitocanii/ sau Variaţiuni asupra ticăloşilor şi calamităţilor/ naturale sau Convalescenţa nopţii sau Respiraţia diavolului/ inconsolat sau Demisia precaută a bunului simţ sau/ Amînarea scepticismului de două parale sau Iremediabilele/ farse ale memoriei sau Dosarele prăfuite ale unor cai/ de rasă sau Acupuncturi pe nervii dezamăgirii“, spune într-o Scrisoare către Swift. Realitatea românească, aceea culturală de ieri şi cea socială de azi, pe care o vizează discursul liric foarte aproape de pamflet, zice că mitocanul ar fi un om simpatic, totuşi, un personaj al lui Caragiale din trecutul nostru recent, iar înlocuitorul lui de acum e mîrlanul; poezia lui Cristian Simionescu îl repune în drepturile sale depline pe mitocan, îi ia glazura pe care rîsu’plînsu’ caragialian o va fi aşezat pe chipul şi „manerele“ sale: „Nu-l pîndi pe mitocan ca pe un valet, rişti/ să devii servitorul afecţiunii lui, cu o jumătate de pas/ poate să treacă de la afecţiune la afectare./ Scotocindu-i prin hîrţoage, dai de liste de preferaţi,/ ageamii, ingraţi şi dacă la «preferat» găseşte numele tău/ să nu te dai în bărci de bucurie, «preferat» poate/ avea o sumedenie de înţelesuri, poate eşti ales/ să-ţi tundă melancolia cu un foarfece de oi,/ cască ochii, poţi fi dezbrăcat gol-puşcă pentru/ a fi prezentat la parada modei oamenilor goi./ Şi drept mulţu­mire ţi se va prepara un zaţ/ din cenuşa imemorială. Fii cu ochii în zece, ochii/ în patru – doar recipiente pentru lacrimi. Măştile/ mitocanilor sînt nenumărate, trucurile exersate/ la colegiile de pantomimă./ E mitocanul atît de sigur de sine încît e în stare să te convingă/ că dumnezeu personal i-a pus ochii în cap şi fiecare/ organ la locul lui, deschizînd cu menghina gura/ furnicii, ieşindu-i plămînii, sugîndu-i picătura/ de sînge: «Sînt abstinent, doar cu atît mă hrănesc»./ O libelulă în trupul căreia picoteşte-un leu rănit./ Unde apare un loc vacant, se reclamă drept moştenitor,/ ocupă fiecare orificiu, se postează între trupurile/ îndrăgostiţilor. Cînd se trezeşte la fix,/ nu se mai recunoaşte nici pe sine, cît despre partea/ sa inefabilă doar ca pe un foşnet al zăpezii./ Răbdarea lui e fără margini, aşteaptă peştele/ chiar dacă nu apare niciodată, speranţa că singur/ va secreta icre este opera lui!“.

Într-un registru liric variat şi complex, satirei i se alătură blasfemul, un „semn“ liric foarte frecvent în cărţile poetului, dar şi elegia, mai ales atunci cînd este evocată figura tatălui, „bătrînul pater“ care, în clipa morţii, îi arată un ceasornic şi un arbore foşnitor, trecerea inexorabilă şi speranţa de a continua fie şi într-un culcuş făcut din rădăcinile copacului din pădure: „Arta şi bocitoarele încă nu au jelit îndestul/ fiinţa buşită cu capul de porţile de foc, arta/ încă nu a pătruns pe poarta suferinţei decît/ ca o vizitatoare./ Of, pater, cad ochii cu tot cu lacrimi,/ tu ai rămas un far tăind întunericul./ Cineva îmi scrie pe mînă mereu numele/ tău. Vei mai muri o dată./ Vei mai muri de atîtea ori“ (Nu se poate muri de tot). Satira şi dialogul continuu cu prezenţa din absenţă a bătrî­nului pater are o explicită componentă pedagogică, vizibilă atît în învăţăturile primite de la tatăl dominator („Faţa lui pater din ce în ce mai străvezie, cît o foiţă/ de ţigară şoptind: «Să nu te laşi, să nu te dai bătut,/ udă-mi buzele reci peste ultimele vorbe pe care/ le-am moştenit, să le ai şi tu. Dacă nu am puterea/ să le spun, înseamnă că sînt lipite de buze,/ culege-le de acolo, ai dreptul/ să le moşteneşti fiindcă ele n-au fost ale mele,/ poate viaţa mea a fost împrumutată. Asta-i averea mea/ care se ridică, urmăreşte-o, poate îţi foloseşte/ la ceva. Apropie-te fără frică:/ poţi să-ţi bagi mîna în gura delfinului. Dezbracă-mă,/ spală-mă şi închide-mă în tine./ Şi dacă voi locui în tine, voi fi mort şi viu,/ şi mai mult decît amîndou㻓 – Doar chemarea Delfinului), cît şi cele oferite Delfinului, omului de alături sau tînărului poet care se pregăteşte să intre în lumea dantescă a poeziei: pe unii îi învaţă să uite pizma şi strîmbătatea, să întoarcă „obrazul rănit“, să fie atenţi la importanţa lucrurilor mici (o singură lacrimă poate zdrobi o cetate şi o singură bîrnă îl poate ucide pe Arhitect, spune poetul în Importantele nimicuri), în vreme ce pe tinerii lirici – duioşi, gingaşi, tandrii pastelaţi gudurîndu-se pe lîngă sintaxă – îi sfătuieşte să-şi caute lăuntrul şi mersul pe propriile gambe: „Să nu furi vorbele din buzunarele parnasiene,/ atît de bătute la fund/ să oblojeşti pe aproapele tău cu singura ta cămaşă/ de in/ să nu furi bucăţi de pulpe din mitologie/ să nu compui la iuţeală un set de bucle literare/ să nu purcezi spre simulare cu gesturi ceremonioase,/ se vede cum de fapt tînjeşti după parale şi sfanţi./ Mulţi dansează cu Proust, mulţi îl tutuiesc pe Joyce,/ mulţi manevrează puşca lui Hemingway, mulţi îl ciupesc/ pe Picasso./ Dar cînd mărşăluiţi pe propriile gambe? Propriul cap/ vi-l lăsaţi de izbelişte?/ Să te ridici precum o frunză, un abur/ peste Mărunţişurile palpabile şi devastatoare/ ale unei zile. Pe acelaşi drum şi în aceleaşi zile/ aleargă monştri sacri şi lepădături./ Să mărşăluieşti această zi şi toate zilele date/ pe dinlăuntrul lor. Doar cu picioarele nu ajungi/ nici pe cărări pămîntene, nici pe cărări siderale“ (Mărşăluitorii sau A      doua scrisoare către Swift). Mai mult încă, poetul îi relevă Delfinului aroma de camfor şi foloasele însoţirii cu un ghepard, un jaguar sau un delfin, speranţa şi cazna din ochiul gol al orbului şi fuga maratonistului, sufletul „de gaz“ al ateului şi valoarea smereniei, pentru a-i da întîlnire, mereu, într-un leit-motiv foarte semnificativ: „Consolaţi-vă. Consolaţi-mă“, (îşi) spune poetul în dialogul tăcut cu Delfinul din preajmă.

Revista indexata EBSCO