Jan 5, 2019

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – N. IORGA: PERSONALITATEA ISTORICĂ A ROMÂNILOR

S-ar părea că tema identităţii noastre etnoculturale revine aproape ciclic la ordinea zilei şi că într-o măsură mai mare sau mai mică fiecare generaţie s-a crezut îndatorată sub acest unghi. Exemple destule stau la îndemînă şi le-am putea urmări, de n-ar fi prezumţios, măcar începînd cu primele decenii ale secolului XIX, cînd ţările române s-au impus ca temă curentă (chiar dacă adeseori confuză) în diplomaţia şi publicistica europeană. Fenomenul a fost explicat îndeosebi ca urmare a propen­siunii noastre către Occident, dar o mişcare inversă, dinspre Apusul fecundat de ideile Revoluţiei, încă ar trebui să fie luată în seamă.

Descoperirea „Evropei” de către luminiştii români coincide cu descoperirea românilor de către lumea occidentală: descoperire lentă, aproximativă, adesea diformă. Ea a impus istoriografiei o temă care, fără a fi nouă, căpăta accente noi, pe măsură ce evoluţia evenimentelor pe continent justifica interesul pentru „chestiunea română”. Dacă e să alegem un reper, cel mai semnificativ, poate, îl constituie Kogălniceanu, care începea la 1837 o sinteză menită să recomande lumii din afară un popor vrednic de stimă, iar în 1845 excerpta pasaje din cronicile româneşti susceptibile să aducă precizări în istoria europeană de la începutul secolului XVIII. Ambele direcţii erau legitime şi ele definesc dubla sarcină a istoriografiei: a prezenta cît mai complet devenirea noastră în timp şi a circumscrie aportul românesc la istoria universală. Formula Şcolii ardelene, care ne situase în prelungirea istoriei romane, superbă ca propensiune morală, s-a dovedit aberantă. Numeroase tentative de a ne situa mai corect au dus, în a doua parte a secolului XIX, doar la rezultate modeste. Sînt de reţinut, îndeosebi, „momentele” conturate de Xenopol în reviste apusene şi în marea sinteză de istorie europeană iniţiată de Lavisse şi Rambaud. A înfăţişa deocamdată episoadele de mai strînsă interferenţă cu istoria altor popoare putea fi o soluţie de moment. Abia N. Iorga, beneficiar al unei informaţii sensibil extinse, a fost în măsură să conceapă o definire mai amplă şi mai precisă a locului deţinut de români în istoria lumii. După ce scrisese destule cărţi despre imperiile bizantin şi otoman, despre statele balcanice şi despre legăturile noastre cu un popor sau altul, el a publicat sinteza La place des Roumains dans l’histoire universelle (3 vol., 1935-1936), tradusă abia după o jumătate de secol în limba română[1].

Au fost românii, cum s-a spus, mai mult obiect decît subiect al istoriei? Poziţia lor geopolitică, situarea lor la interferenţa marilor imperii cointeresate în centrul şi sud-estul Europei le-a impus multă vreme această condiţie, recognoscibilă şi în tipul de relaţii externe practicat, secole de-a rîndul, în această zonă. Un tip sui generis, pendinte de evoluţia raportului de forţă la care erau siliţi a se referi mereu. Dacă ţările române continuă, după demonstraţia făcută de Iorga, acele „romanii autonome ale evului mediu, care s-au închegat de la sine, odată cu dispariţia ordinii imperiale”, ceea ce li se putea întîmpla, în timp, era fie asimilarea în structuri mai ample şi mai rezistente, fie o întărire a lor progresivă, pe seama vitalităţii proprii şi a solidarizării politice. A fost o şansă bine fructificată, a fost destinul lor să vrea şi să obţină structuri defensive, capabile să le asigure durata. Unirea politică nu e decît un rezultat firesc al acestei exigenţe. Accentul pus pe funcţia de prezervare a conferit statului trăsături specifice şi a creat un tip de umanitate, al cărei sigiliu e lesne de recunoscut în creaţiile ei de orice fel.

Căutînd să fixeze rolul românilor în istoria universală, Iorga înţelegea să identifice „acţiunile lor în mişcarea de caracter organic, iar nu acci­dental şi întîmplător, a societăţilor omeneşti” cu care au venit în atingere, ceea ce voia să însemne că nu faptele mărunte, de o valoare mai mult anecdotică, aveau să fie puse în lumină, ci modul de inserţie într-o istorie mai vastă, alături de felul cum au influenţat ei înşişi acea istorie.

Legată din neguroasă vechime de ambele versante ale Carpaţilor şi de ambele maluri ale Dunării, istoria românilor se prezintă de la început ca „una din cele mai mari drame ale omenirii”. Trei sînt, după Iorga, factorii acestei drame: „oamenii stepei” (sciţi, tătari), nomazii; muntele, dealul şi cîmpia, de care se leagă o populaţie sedentară, de origine tracă, a cărei viaţă „nu este istorică în felul obişnuit”; rasele apusene (celţi, romani), care nu sînt nici „oaspeţi trecători din stepă, nici blînzi săteni ce se îndeletnicesc paşnic cu muncile agricole”, ci spirite întrepide, aventuroase, lacome, războinici şi neguţători, pe urma cărora vor lua şi romanii calea Dunării spre răsărit. La întretăierea celor trei factori s-a consumat drama noastră milenară ca popor, adică o istorie în care s-au opus şi topit elemente dintre cele mai contradictorii, creînd o sinteză originală. „Contactul tindea să creeze o lume nouă”, remarcă Iorga, încercînd a defini acest proces îndelung şi complex, în care elementele respective s-au tolerat mai întîi, s-au asociat mai apoi, pînă la completa fuziune. În această lumină, regatul dacilor încheie oarecum „drama preistorică”, etalînd datele unei creaţii sintetice, a cărei însemnătate pentru istoria universală e remarcabilă.

Cuvîntul-cheie al întregii construcţii e chiar acesta: sinteza. El se degajă dintr-o întreagă concepţie istorică, pornind de la înţelegerea teritoriului însuşi ca un fel de sinteză geografică. Vin apoi sintezele etnice, lingvistice, culturale. Îndepărtîndu-se de ideea de miracol, cu care şi Xenopol polemizase, Iorga prezintă „povestea” neamului românesc ca o desfăşurare logică, în stare a lămuri şi justifica ultima articulaţie a sintezei. Perspectiva e una de istorie universală, drama românilor înscriindu-se ca parte constitutivă şi element specific în drama lumii. Căci topirea elementelor variate sau contrarii într-o realitate superioară, capabil a le integra, presupune sacrificarea unor specificităţi în favoarea sintezei. Iar ceea ce înlesneşte această sinteză, la un nivel sau altul, sînt factorii de continuitate, permanenţele (pămînt, rasă, idee), asupra cărora istoricul revine mereu, fără să le reducă la un determinism linear, simpli­ficat, schematic.

Tradiţia, adică dicteul înaintaşilor, face parte din amintitul sistem de factori şi nu o dată ea se vădeşte tiranică. Drama lui Decebal nu se poate înţelege decît pornind de la apartenenţa creaţiei sale la barbaricum. Or, sub acest unghi, geopolitic, creaţiile huno-avaro-slave se situează în legitimă continuitate, opunîndu-se deopotrivă imperiului apusean şi celui de est, pînă la cristalizarea unui nou organism, acesta de inspiraţie occidentală, regatul apostolic, care îşi reclamă legitimitatea de la creştinismul pontifical şi tinde, în secolul XII, spre Transilvania: „este regatul lui Decebal refăcut dinspre Occident”[2]. Ungaria distrusă în secolul XVI, Transilvania îi va prelungi oarecum misiunea în raport cu principatele extramontane, în seama cărora avea să cadă, pe viitor, restituţia Daciei într-o nouă sinteză. Între eforturile unificatoare ale lui Mihai şi marele război al întregirii e o continuitate de idee şi atitudine: „din stepă, centrul a trecut în Ardeal şi din Ardeal s-a fixat în cîmpia munteană”, România sistemului de la Versailles nefiind altceva decît „reîntruchiparea, prin voinţa Carpaţilor şi a Dunării, a monarhiei imperiale a dacilor”[3]. Problema dăinuirii şi unităţii româneşti se pune astfel pe seama unui mediu naţional, plămădit cu răbdare încă din cea mai înde­părtată epocă preistorică”[4], un mediu ce presupune, fireşte, solidaritatea multor factori. În această perspectivă, interesează mai puţin „accidentele” de ordin evenimenţial şi mai mult legăturile ascunse dintre fapte, analiza situaţiilor, chestiunile de fond. Dicteului geografic i se adaugă problemele rasei (dincolo de orice prejudecată) şi ideile directoare, toate într-o viziune comparată, singura eficientă în restituţia istoriografică. Povestea Notarului Anonim se lămureşte atunci printr-o altă „poveste”, mai bine cunoscută, aceea oferită de Cîntecul lui Roland, iar „descăle­cările” cu iz mitologic prin acel „descensus” cunoscut în literatura veacului de mijloc. Metodă legitimă, susceptibilă a pune în evidenţă oralitatea primordială a textului (aşa au fost gestele pretutindeni), şi prin aceasta natura informaţiilor transmise.

S-a făptuit, în spaţiul românesc, mai puţină „istorie”? Marele cărturar ştie să vadă şi aici o linie de continuitate, o tradiţie. Viaţa tracă nu-i pare „istorică în felul obişnuit”, precum aceea a galilor, plină de „acţiuni răsunătoare şi pelerinaje înarmate”, ci una mai calmă, impusă de ocu­paţiile din zonă[5]. Nu mai puţin interesantă e înţelegerea ortodoxiei ca factor divergent şi defensiv[6].

Ceea ce durează merită atenţia istoricului, iar persistenţe dintre cele mai bizare, aparent, sînt de semnalat mereu. Un pasaj ar trebui amintit aici cu precădere, căci pune în lumină paradoxala solidaritate a contra­riilor în istorie: „Orice grup omenesc de caracter naţional suferă, fără să vrea, înrîurirea celui care l-a precedat pe acelaşi pămînt, fiind nevoit să primească aşa cum i se dă, cu datoriile sale şi cu cîştigul ei, cu avantajele şi cu obligaţiile ei. Rusia varegă şi bizantină se ridică după dispariţia jugului tărărăsc într-un veşmînt care este cel al foştilor ei stăpîni şi face gesturile politice care-i sînt impuse de amintirea lor de neuitat. Ţarul era un han, ucazurile lui nişte iasacuri, boierii săi nişte mîrzaci, ba chiar ortodoxia lui a luat un chip de cezarism laic ce venea din acelaşi loc. Eliberîndu-te, imiţi fără să vrei pe cel al cărui jug l-ai scuturat. Lucrul o dată creat nu mai piere; el se transmite de la o naţiune la alta. Cel care revine nu este niciodată exact la fel cum a fost cîndva”[7]. E un pasaj caracteristic pentru felul cum Iorga instilează textului o filosofie, asigurîndu-i o „respiraţie” rar întîlnită aiurea.

Analogia e de rigoare, evenimentele din zona carpato-danubiano-pontică se lămuresc prin comparaţie cu fapte mai bine cunoscute din istoria universală. Războaiele daco-romane şi fenomenul romanizării se explică prin ceea ce s-a petrecut în lumea galilor, feudalitatea locală prin raportare la feudalitatea apuseană. Aceste principate, care sînt, în ceea ce priveşte adevăratul lor sens anterior, „imperii în miniatură, au un caracter geografic definitiv, oprindu-se, fără nimic din imperialismul slavilor balcanici, la hotarele naturale, care sînt în acelaşi timp, printr-o fericită întîmplare, cele ale neamului însuşi. Ele au, în consecinţă, ceea ce le trebuie pentru a deveni, fără efort, prin logica însăşi a dezvoltării lor, mai mult decît prin pătrunderea ideilor străine, nişte monarhii moderne”[8]. Se face astfel deosebire între concepţia renascentistă apu­seană, indiferentă la valoarea etnică a frontierei, şi „statul patriarhal” din spaţiul nostru, care n-a dorit nicicînd să se întindă dincolo de graniţele lui etnice[9]. Ideea naţională a grăbit doar un proces evolutiv, clarificîndu-l, maturizîndu-l, în secolele XVIII-XIX, pînă la „zămislirea unei noi Românii între frontierele naţionale”[10].

I-a fost dat istoricului însuşi să proclame solemn, la 29 decembrie 1919, ca preşedinte al parlamentului, desăvîrşirea unui proces istoric a cărui motivaţie profundă a pus-o în lumină mai bine ca oricine. Era un moment de supremă împlinire pe tărîm politic şi el se cerea explicat în perspectiva duratei întregi. Sinteza la care ne-am referit tocmai rostul acesta voia să-l împlinească, pe de o parte, iar pe de alta să evidenţieze rolul jucat de români de-a lungul istoriei într-o zonă a cărei solidaritate, profitabilă şi pe un plan mai larg, trebuia refăcută.

Traducînd şi editînd Locul românilor în istoria universală, Radu Constantinescu a ştiut să-i observe, într-o densă postfaţă, marile reuşite şi slăbiciunile inerente. E o sinteză la care istoriografia se va întoarce mereu cu folos. Ar trebui să mai spunem, aici, că ea dă expresie şi unor preocupări de sistematizare teoretică, a căror însemnătate se evidenţiază în legătură mai ales cu lecţiile inaugurale şi comunicările academice din acei ani. Fiindcă înainte de a publica sinteza, autorul a prezentat aceeaşi temă studenţilor săi, timp de doi ani, spre a dovedi că în desfăşurarea istoriei avem şi noi „o parte pe care înţelegem să n-o dăm nimănui”. Constatarea că „prea mult ne-am lăsat cotropiţi de ceea ce au făcut alţii în ţara noastră”[11] era un îndemn la reevaluarea trecutului românesc în perspectivă universală. O asemenea reevaluare nu se face o dată pentru totdeauna, ci trebuie să rămînă datoria morală a fiecărei generaţii. N. Iorga şi-a îndeplinit-o cu prisosinţă pe a lui. Locul românilor în istoria universală e o dovadă strălucită, dar nu mai puţin un reproş la adresa unei posterităţi istoriografice care a părăsit adesea perspectiva universală în favoarea unei viziuni prea înguste şi deformante. O amplă dezbatere pe această temă ne-a reamintit, nu demult, propriile noastre datorii, nu numai sub unghi ştiinţific, dar şi ca parte în instrumentul formativ al conştiinţei civice[12].

 

Text preluat, ocazional, din volumul de autor Cunoaştere de sine şi integrare: identitate, durată, devenire istorică, ed. II, Iaşi, 2004, p. 259-265 (apud Cronica, XX, 1985, 9, p. 10; Alexandru Zub, N. Iorga. Studii şi note istoriografice, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2012, p. 110-114; comunicare la simpozionul Nicolae Iorga – un artizan al Marii Uniri, organizat de Muzeul Judeţean de Istorie, Botoşani, 6 iunie 2018).

[1] N. Iorga, Locul românilor în istoria universală, ed. îngrijită de Radu Constantinescu, Bucureşti, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, 1985, 510 p.

[2] Idem, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. III, Bucureşti, 1944, p. 247.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 250.

[5] Idem, Locul românilor în istoria universală, p. 16.

[6] Ibidem, p. 84.

[7] Ibidem, p. 13.

[8] Ibidem, p. 149.

[9] Ibidem, p. 220.

[10] Ibidem, p. 466.

[11] Idem, Generalităţi, p. 197.

[12] Andrei Pippidi, Identitate naţională şi culturală. Cîteva probleme în legătură cu rolul românilor în istorie, în Revista de istorie, 12/1985, p. 1178-1197.

Revista indexata EBSCO