Jan 5, 2019

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – CĂLĂTORII ALE SCRIITORILOR CELEBRI ÎN ORIENT (II) 

Astăzi, cînd majoritatea călătoriilor stau sub semnul zeului comerțului, întoarcerea la jurnalul clasic de călătorie îți rezervă o lectură pe cît de captivantă tot pe atît de instructivă. Iar cînd e vorba de sincronia unor călătorii făcute de doi mari scriitori, deja amintiți, în aceleași țări ale Extremului Orient, ți se propune, de la sine, o lectură comparativă și un demers comparatist, pe cît posibil sistematizat. Este un mijloc de a scoate în relief, măcar parțial, trăsături expresive, particulare, ale personalității lor. Ibáñez e mai mult un emoțional impresionist, iar Huxley mistuie rațional totul, din perspectiva unui umanist gînditor, în cele din urmă, asupra diferențelor între Orient și Occident. „Eu sînt un spectator al lumii, care privește și își formează opinii”, scrie el la un moment dat. Recunoaște că s-a „născut cu o minte speculativă”. De aici supremația gîndirii de fond sociologic asupra descrierii entuziaste a peisajului. E o manieră care deosebește definitoriu notele de călătorie ale lui Huxley de ansamblul acestui gen de scrieri. El își întemeiază bogatul fond comparatist, în probleme de artă, pe cultură și experiența în curs. Călătorii în India, Burma, Malaya… sînt întreprinse în scopul de a-și păstra sau schimba convingerile, cum se confesa într-o frază citată anterior.

Diferența și mult mai puțin apropierea între însemnările de călătorie ale celor doi scriitori, un spaniol și un englez, se constată, comparativ, în continuare și pe alte note memorialistice decît cele despre India. Numai că, aceleași noi realități văzute, pe cel dintîi îl entuziasmează, în timp ce îl îngîndurează pe cel de al doilea, deși are și el ochi de poet pentru natura luxuriantă. Huxley dă o altă consistență notelor, dezvoltă o adevărată filosofie a călătoriei ca sursă a filosofiei de viață. Tot ce a văzut „după ore întregi de contemplare, s-au contopit și-mi trec laolaltă prin minte ca să formeze o singură unitate de memorie”. Memoria este, pentru spiritul lui speculativ, un proces psihic de stocare și interpretare spontană a ceea ce experiența cunoscătoare îi oferă. Închizînd ochii, călătorul poate vizualiza unicitatea umanității orientale traversate, altfel decît cea în care trăia. În cîteva fraze Huxley formulează o filosofie a călătoriei ce poate fi pusă în prefața tuturor jurnalelor de călătorie, mai filosofante , dintre cele care s-au scris. Își propune să meargă pe căi neumblate, să afle noul, neaflat de alții. În logica internă își propune să nu cadă în capcana banalului, a stereotipiei memorialisticii de călătorie. Huxley scrie o pagină meditativă, de interval, așteptînd să ajungă, cu trenul, la Singapore, noua țintă. Excepțională fiind, pagina merită rememorată, ca formulă ideală de căutare și înțelegere a vieții din alte spații. Acest crez ideal, de căutător al păsării albastre, îl scoate din seria cunoscută a scriitorilor autori de jurnale de călătorie. Are ceva înrudit, în esență, cu ceea ce este literatura fantasticului în visul ei de a trece dincolo de marginile cunoașterii. „Dar nu numai dorința de a ajunge la unicitate – scrie Huxley – este cea care îl face pe călător să iasă de pe Cărarea Bătătorită. Nu este doar plăcerea anticipată de a se lăuda cu realizările sale. Romanticul incorigibil ascuns în fiecare dintre noi, crede cu o convingere mai puternică decît orice dezamăgire, că întotdeauna există ceva mai grozav dincolo de Poteca Bătătorită decît pe traseul ei, că lucrurile greu și primejdios de văzut trebuie să fie demne de a fi văzute tocmai din acest motiv. Cei ce călătoresc urmăresc o fantomă care le scapă întotdeauna; ei speră mereu să descopere un mod de viață care să fie oarecum fundamental diferit de oricare altul cu care sînt obișnuiți, își imaginează că vor fi în stare, ca prin farmec, imediat ce îl vor descoperi, să intre în legătură cu această existență minunată, s-o înțeleagă și să și-o însușească. Pe Cărarea Bătătorită, indiferent spre ce colț al lumii va conduce, nu găsesc niciodată ceea ce caută… Cu astfel de cugetări în minte mi-am domolit dorința de a părăsi Cărarea Bătătorită, pe care spectrul junglei mi-o evocase.” Știa că era ceva „la fel de absolut imposibil de atins ca și capătul curcubeului”. I-a rămas visul de a trece dincolo de zidul de verdeață spre miraculosul de dincolo de el. Romancierul Huxley, cu astfel de meditații, era pe punctul de a aluneca din jurnalul de călătorie spre literatură.

Notează scurt trecerea prin natura din Singapore, ale cărui grădini luxuriante îl fac să se simtă într-o „Anglie ecuatorială”, și ajunge în Java (Batavia). Descrierea aceluiași loc, văzut de Ibáñez, este cu alte amănunte detaliată. Singapore, „Poarta Orientului” (cum e și astăzi), are o istorie știută din cărți de scriitorul spaniol. Ibáñez lasă puține însemnări despre mișcarea umană, despre templul vizitat și despre valoarea comercială a portului posedat, pe rînd, de englezi și olandezi. Observă, totuși, că aici omul nu mai servește drept animal de tracțiune; notă făcută în treacăt, fără vibrația umanitară întîlnită la Huxley. Episodul Singapore este colorat de Ibáñez, în manieră literară, cu o atractivă poveste despre întîlnirea sa cu un croitor chinez de o proverbială iscusință în împlinirea rapidă a unei comenzi vestimentare. Cei doi scriitori se vor arăta atrași, dar și uimiți, în egală măsură, de frumusețea fabuloasă a grădinii botanice javaneze din Buitenzorg, plină de curiozități florale și arbori uriași, adevărată galerie vegetală, „un exces de viață colorată”. La Rangoon fuseseră interesați de același unic monument, pagoda Shawe Dagon, cu decorații tip carusel. Mai expresivă, prin asociație cu minunile scînteietoare din peștera lui Aladin, este descrierea vizualizată lăsată de Huxley. Ca bogăție de informații despre Rangoon , însemnările lui Ibáñez le depășesc pe cele ale lui Huxley, ca și cele despre Singapore. După cum entuziasmul descrierilor o spune, Ibáñez a fost foarte încîntat de paradisul javanez, „țara mirodeniilor”. Două secole și jumătate de clonizare olandeză n-au schimbat nici religia, nici tradiția turbanelor, a picioarelor și trupurilor goale îmbăiate natural de ploile ecuatoriale. Frumusețea fizică, netrucată, a oamenilor se asociază în imaginația scriitorului cu „Adam și Eva înainte de păcat”. Aude ciudățenii despre tratamentul aplicat celor cuprinși de amoc, e curios să vadă scenele de dans ale tinerilor nobili și teatrul cu marionete pe teme extrase din mitologia Javei. Se citesc cu plăcere cele treizeci de pagini despre Java pline de culoare și superlative ale stilului descriptiv. E un entuziasm total absent în notele de călătorie javaneză ale scriitorului englez. Ibáñez e străin de maniera lui Huxley de a da prioritate meditațiilor umanitare față de descrierea peisajului.

Dincolo de peisajul natural, spiritul critic al lui Huxley funcționează pe același principiu al contrapunctării între peisaj și umanitatea locului, cu particularitățile sistemului de viață din Java, colonială încă, motiv de reflecție calitativă. Dovedește, din nou, o gîndire creativă, înnoitoare pentru acest gen de memorii. La intrarea în primul oraș-port vede – și ia în deriziune – cîteva tunuri învechite zeificate ca simbol falic și împodobite de javanezii superstițioși, oficial musulmani, dar din fire rămași la animismul tradițional al trăitorilor în jungla plină de spirite. Java, vechea Batavia, era dominată de spiritul comercial olandez, care și-a lăsat urme și în gastronomie, despre care cititorul află amănunte gustative și olfactive. Iar ceaiul de după amiază nu seamănă cu cel din Anglia. De-a dreptul curioasă e paranteza comparatistă despre păcatul lăcomiei la diverse popoare, păcatul mîniei, al avariției, desfrîului, al drogurilor, păcate ce nu pot fi vindecate de misticismul aducător de liniște. Discursul jurnalului scriitorului englez este foarte complex, compară și analizează sintetizînd. În alt loc, vorbind despre stăpînirea daneză în Java și de căsătoria danezilor cu aborigene, constată că, totuși, „Java rămîne javaneză. Oamenii și-au păstrat portul, limba, religia”. Indiferent unde se oprește pentru a studia, în fond, specificul noii umanităţi căutate, el nu uită să amintească de igienă și mai ales despre religie ca instrument al educației, subiect tulburător. Știind că Huxley era un credincios, poate interesa pagina parantetică, rațională, ce iese din rama jurnalului, despre interpretarea ce se dă ideii de Dumnezeu amestecat sau nu în capriciile naturii, în funcție de nivelul de educație. Exigența critică despre colonialism și influența nefastă ce o poate avea Occidentul asupra lumii răbdătoare a Orientului javanez, capătă proporții în paginile despre filmele trimise acolo de Hollywood. S-a aflat la un cinematograf în aer liber, unde „o mulțime de oameni, la fel de muți ca peștii”, priveau un film american cu escroci . Își pune întrebarea, pe care ne-o punem în mod acut și astăzi: „Și ce se învață din filme? Care este această faimoasă civilizație a oamenilor albi pe care o scoate la iveală Hollywoodul?” Aproape că-i este jenă să răspundă fiind vorba de criminalitatea introdusă în această lume atunci subalternă, aflată în regim de supunere colonială. Și asta pentru că, noi albii –scrie el – avem mitralieră, iar ei nu au. O artă viciată de spirit comercial – încheie Huxley, aflat de partea javanezilor – este respinsă natural de „acel straniu acvariu de tăcere” al localnicilor, transformați în sclavi ai turiștilor.

Frumusețile naturale, absolut incredibile, ale Javei, nu aduc avantaje unei populații de o prea mare densitate. Un nou subiect de comparație cu Anglia, dar și prilej de a-l invoca pe Malthus. Este contrariat de lipsa alimentelor: „În țara, poate cea mai fertilă din lume, a început să se importe mîncare”. Agricultura primitivă nu putea întreține cele patruzeci de milioane de javanezi. Mai pot ilustra regimul special al acelor note memorialistice de tip umanitar cu un nou exemplu. Un început de studiu de ordin sociologic privește nu numai șansa de supraviețuire a unui copil talentat din Java, dar și posibilitățile de dezvoltare, de cultivare prin educație, principiu vital al devenirii. Analiza adîncă, subliniat afectivă, a stării de facto nu și-a pierdut cu totul actualitatea pentru copilul inteligent din mediul rural de la noi. „Soarta unei ființe umane născute la subsolul social al oricărui tip de populație – scria Huxley – fie ea excesiv de numeroasă sau redusă, este de neinvidiat pînă și în timpurile cele mai bune. Unul peste altul, toate straturile societății organizate zac deasupra lui; este îngropat de viu sub o piatră funerară vie, al cărei interes este să-l țină îngropat. În Occident, acolo unde standardul de viață este relativ înalt, unde Statul este bogat și umanitarismul este unul dintre principiile de guvernare, copilului talentat i se dau oarecare șanse.” Continuă prezentarea stării observate și încheie interogativ pe ideea pierderii valorilor umane din pricina inegalității: „Totuși, cine știe ce geniu poate fi, din întîmplare, îngropat sub straturi groase de populație?” După care, părăsește Batavia (Java), îndreptîndu-se spre Borneo (Burma), convins că avantajul cunoașterii, dat de călătorie, merită tot disconfortul și cheltuiala.

Curiozitatea de a cunoaște Borneo de la sud la nord, este plătită – scrie Huxley – cu spectacolul neplăcut văzut la întîmpinare: turnurile cenușii ale sondelor de petrol, ploaia torențială și maldărele de porci sacrificați pentru hrana muncitorilor chinezi. Totul era ciudat: „aerul fierbinte și cețos, munții zimțați din Borneo – era ceva trist și sinistru, groaznic de ireal, un peisaj de vis, al unui vis urît”. Pare literatură, deși este experiență povestită, episodul dramatic, în crescendo, despre marinarul malaiezian lovit de amoc. Ca să fie scos din această stare se intervine succesiv, îndelung, cu mult calm, spre a nu-i trezi violența criminală de care se știa că poate fi capabil. Ciudățenia fenomenului iscă în gîndirea călătorului englez noi meditații comparative privind regulile împotriva violenței, aplicate în țările civilizate, inexistente în Borneo. Interesat, în general, mai mult de oameni și starea lor decît de peisaj, ajuns în Borneo Britanic de Nord e uimit să constate că orașele nu sînt ale aborigenilor, ci ale chinezilor, ca și cum ar fi colonia lor. Mai mult, nu capitalul englez dezvoltă cele mai multe dintre insulele malaieziene, ci munca harnică și perseverentă a chinezilor. Din nou critică centrul Imperial britanic prezent în Borneo doar prin cîteva cluburi și terenuri de golf, ca și în alte colonii ale Imperiului. Impresionat de jungla care înghite totul, simțindu-te ca în interiorul balenei lui Ioná, ușurat, Huxley pleacă spre Filipine, colonie fostă spaniolă, intrată sub protectorat american.

Blasco Ibáñez își începe și sfîrșește călătoria în Filipine adunînd impresii doar din Manila, capitala, după două zile de ședere acolo. Nu uită să precizeze că, după trei secole de civilizație spaniolă, Filipinele erau, la începutul secolului XX, sub protectorat american. În istoria pe care o reconstituie balansează între admirația exagerată pentru mărinimia americană – așa înțelege el – de a ajuta Filipinele să se opună colonialismului, și funcția istorică, civilizatorie și religioasă a Spaniei. În rest, se mulțumește să povestească îndelung onorurile cu care a fost întîmpinat acolo ca scriitor care iubește libertatea. Era momentul cînd limba spaniolă fusese înlocuită oficial de engleză, predată în școlile ordonate după model american. Capitolul „Poporul filipin” e îmbibat de istorie și de elogiul Americii dezinteresate. Comparația între jurnalele celor doi scriitori pe acest subiect, nu poate fi consubstanțială, diferența de vederi le desparte. De substanța credibilă a observațiilor, necontaminate de livresc, inteligente și pătrunzătoare fiind vorba, balanța înclină în favoare a observatorului englez. El se introduce cu o scurtă analiză a fenomenului general al influenței sau non-influenței metropolei asupra ținutului colonizat. În timp ce spaniolii catolici înfocați și-au impus religia, englezii și danezii nefiind creștini la fel de pătrunși, n-au reușit să-și convertească supușii. Amănuntele și exemplele conving. În timp ce Ibáñez admiră vestimentația tradițională a femeilor filipineze, Huxley tratează cu umor îmbrăcămintea pestriță, amestec de local, spaniol și american. Îmbrăcați fie ca toreadorii, fie precum cowboy-i, puțin originali, „oamenii aceștia și-au împrumutat hainele de la cuceritorii și dușmanii lor.”. Pentru englez, Manila „ este capitala unei colonii americane”. Înregistrează critic atenția acordată de ziariștii care l-au intervievat, considerîndu-l, disproporționat, o valoare pentru că era și scriitor. Insistă, fără prejudecăți, pe ideea prestigiului nemeritat pe care îl are arta care „ a umplut un gol creat în mintea colectivă de decăderea religiei oficiale”. Contrapunctează în favoarea omului de știință „ a cărui înzestrare mintală poate fi, incomparabil, superioară celei a omului de litere”. Fără sentimentalisme, Huxley caută și găsește ceea ce vrea să știe despre umanitatea coloniilor din Extremul Orient ecuatorial. Pentru asta crede că avea vocație. Număratele pagini despre Şanhai și Japonia sînt nesemnificative. Iar cele închinate Americii ies din raza de interes a comparației.                                                                                                                 Cultura variată și adînc asimilată de Huxley, în domeniul artelor la nivel european, spontan activă în comparație cu artele în Extremul Orient, personalizează și, deci, singularizează jurnalul său de călătorie. Montajul comparatist este, de cele mai multe ori, contrapunctic. Specificul artelor orientale nu este o calitate care să egaleze valoric artele occidentale cunoscute de Huxley cu toată dezvoltarea lor istorică. Chiar la contactul cu primul oraș indian, Bombay, Huxley e neplăcut impresionat, încît notează sintetic: „Din punct de vedere arhitectural, Bombay este unul dintre cele mai groaznice orașe.” Explicabil, spune el, prin faptul că cele mai importante edificii au fost construite în stiluri diferite: „gotic venețian”, „decorativ francez al secolului XV”, „englezesc timpuriu”, „stil romanic”, „gotic italian” etc., ba și musulman. Numai clădirea Primăriei orașului e de o „decență liniștitoare” cu frontonul și colonadele dorice, „singurul gentleman” arhitectural al orașului. Gustul rafinat al englezului, educat în contact direct cu arhitectura marilor orașe europene, stă la rădăcina impresiei de o severitate radicală ce se va repeta la vederea Taj Mahal-ului. Ajuns la Agra, avînd conștiința că face opinie separată față de alți călători, își previne cititorul: „Întotdeauna mă simt puțin stingherit cînd nu pot să admir ceva ce toată lumea admiră – sau cel puțin se spune că admiră.” Se întreabă dacă el, sau lumea, suferă de prost gust. Ghidul îi spune că Taj Mahal-ul este una dintre cele șapte minuni ale lumii. Huxley contrapunctează radical prezentarea, motivînd cu pasiunea sa pentru arhitectură și artele decorative. Și, ca orice om stăpînit de pasiune, își antrenează toată știința și energia spre a demonstra erorile construcției, recreînd-o imaginar prin corecturile crezute a fi necesare. Cele aproape șase pagini încep cu „opulența peste măsură”, lăudată de ghizi, deși e o aparență, pentru că materialul, minaretele ca elemente contrastante ale structurii sînt nemotivate. Critică lipsa de fantezie artistică a constructorului, iar admiratorii, care privesc monumentul, au scuza de „a nu avea în minte nici un standard de excelență”. Ironic este Huxley cînd spune că această minune, văzută în lumina soarelui care apune, apare astfel pentru că „natura a făcut tot ce i-a stat în putință pentru Taj Mahal”. Templele din Cașmir sînt comparate cu cele din Birmania sau Java, ca stil, ca artă decorativă, sculptură, dar frumuseți specifice, datorate unor artiști rămași în anonimat. Înțelege sensul sculpturilor în relief de pe templele budiste. Citește în ele, comparativ, „vigoarea, forța dramatică și mult din frumusețea compoziției specifice sculpturii gotice italiene”, cum e cea realizată de Niccolo Pisano.

Cele mai multe pagini de eseuri comparatiste sînt afectate picturii, culorilor, găsind motive de superioritate cînd artei orientale, cînd celei europene. Huxley imaginează ce plăceri le putea procura mogulilor pictura indo-persană văzută în muzeul din Lahore, ca semn al superiorității civilizației orientale asupra celei europene. Gustă mai mult pictura veche decît cea modernă, „incredibil de proastă”. Alteori un fragment de peisaj îi aduce în minte pictura lui Lorrain sau Constable. Frumuseţea picturii de pe vasele chinezești, pentru Huxley, „valora o mică avere”. În Borneo, la Labuan, admirînd natura, realizează că acolo n-a existat un pictor mare al tropicelor și că, de fapt, tropicele au ceva inefabil ce nu se poate picta, chiar dacă aici ar fi trăit un Turner sau un pictor de geniu flamand.                              Semnele unei culturi muzicale, posedate de Huxley pînă la terminologie și tehnică, se văd în sensibilitatea și competența judecăților de acest gen. Cîntatul în cor, în ritm regulat ascultat în Cașmir, spre a ușura munca, este reprezentat printr-un portativ desenat cu note și sugerat prin figuri de stil onomatopeice. Tot în India, la Lahore i se oferă un concert de muzică indiană clasică, ale cărei „armonii subtile” le percepe ca superioare cimpoiului englez. Nescrisă, muzica indiană și instrumentele ei sînt duse mai departe de interpreți. Interpretul este „și păstrătorul și editorul muzicii, la fel ca Paganini”. Comentariile de amănunt privesc tehnica, în terminologia muzicii europene, în încercarea de a traduce în expresie verbală „viața de meditație” indusă de muzica indiană. Mai mult, Huxley compară efectele fiziologice și intelectuale a două dintre artele indiene, pictura și muzica. După ore întregi de audiții muzicale a ajuns să înțeleagă muzica indiană și gama ei pentatonică, cu care nu era familiarizat. Totul se lasă într-un comentariu general despre efectul muzicii prin ritm, volum și calitatea sunetului.

Citind, uiți că parcurgi un jurnal de călătorie. În concepția lui Huxley, călătoria de cunoaștere, călcînd pe căi neumblate, înseamnă a pătrunde dincolo de ceea ce e vizibil. Spiritualitatea, religiile, ritualurile și formele de guvernămînt descoperite îl fac să judece altfel nivelul civilizației europene care crede în alte valori, de unde intoleranța față de celălalt. El a învățat să fie mai tolerant cu diversitatea, și-a creat, ca pentru sine, un standard al valorilor, independent de circumstanțe. Călătoria înseamnă cunoaștere și noi certitudini despre diversitatea speciei umane. Pentru începutul secolului XX, memorialistica scriitorului englez, mai puțin sau aproape deloc cunoscută, prin noutatea studiului comparatist, de larg orizont cultural, schimbă perspectiva asupra acestui gen de literatură, o eliberează de convenționalismul clasicizat.

Revista indexata EBSCO