Jan 5, 2019

Posted by in EDITORIAL

Cassian Maria SPIRIDON – Comunitatea globală a spectacolului (III)

Într-o democraţie consolidată, una în care virusul postmodernităţii nu a invadat corpul social, cultura în sensul ei tradiţional şi-a păstrat o firească şi necesară influenţă asupra politicii.

Mario Vargas Llosa, în cartea Civilizaţia spectacolului, decelează raporturile dintre cultură, politică şi putere într-o contemporaneitate care practic şi-a pierdut sensul şi unde busola culturii s-a dereglat, se pare, ireversibil sub pecetea globalismului multicultural şi corect politic.

Firesc, cultura nu depinde de politică, nu şi în cazul diverselor dictaturi, fie ele ideologice şi/sau religioase sau fără astfel de justificări, cînd regimul se crede îndreptăţit să impună norme şi canoane vieţii culturale în interesul celor aflaţi la putere. Nu altfel s-a întîmplat în spaţiul autohton sub regimul bolşevic de pînă în decembrie ’89.

„Într-o societate deschisă, chiar cînd e independentă de puterea oficială, este obligatoriu şi necesar, în opinia laureatului Nobel pentru literatură, ca politica şi cultura să interrelaţioneze. Nu numai pentru că statul, fără a îngrădi libertatea critică şi de creaţie, trebuie să sprijine şi să facă posibile activităţile culturale – conservarea şi promo­varea patrimoniului cultural, înainte de orice –, ci şi pentru că orice cultură trebuie să influenţeze viaţa politică, evaluând-o critic încontinuu şi oferindu-i valori care s-o împiedice să se degradeze”.

În civilizaţia spectacolului asistăm la o răsturnare socială a valorilor, cultura nu mai impune politicii menţinerea unui nivel de excelenţă şi integritate, din contră, este direct vinovată, prin pierderea ţinutei de cultură înaltă, în deteriorarea morală şi civică a politicii, stimulînd tot ce are mai rău, de pildă mascarada. În contextul actual, remarcăm alături de marele prozator, politica a înlocuit tot mai mult ideile şi idealurile, dezbaterile intelectuale şi programele cu publicitatea şi aparenţele. Drept urmare, popularitatea şi succesul se obţin nu atât pentru inteligenţă şi probitate, cât pentru demagogie şi talent actoricesc. Astfel, apare straniul paradox că, în vreme ce în societăţile autoritare politica e cea care corupe şi degradează cultura, în democraţiile moderne cultura – sau ceea ce i-a uzurpat numele – e cea care corupe şi degradează politică şi pe politicieni.

Llosa face o scurtă trecere în revistă a vieţii publice din propria ţară şi evoluţia  viziunii sociale asupra politicii. Sub dictatura de pînă în 1956 cuvîntul politică era urît de peruani, iar pentru ei a face politică era echivalentul generalizat al corupţiei. Căderea dictaturii a resuscitat întreaga viaţă politică, redînd locul central politicii în societate.

Nu diferit de ce s-a întîmplat la noi după ’89. A fost momentul, ne spune Llosa, cînd politica a devenit decentă pentru câţiva ani fiindcă mulţi oameni decenţi au hotărât că e mai bine să facă poli­tică decât să nu se implice.

După acest moment de graţie, pe care l-au trăit peruanii după 1956 şi românii după 1989, politica şi-a pierdut strălucirea, s-a degradat pînă la indiferenţă din partea societăţii.

„Astăzi, în toate sondajele de opinie cu privire la politică, cei mai mulţi cetăţeni spun că e o activitate mediocră şi mur­dară, care-i îndepărtează pe cei mai oneşti şi capabili şi recru­tează mai ales nulităţi şi şmecheri care văd în ea o metodă rapidă de a se îmbogăţi. Asta nu se-ntâmplă doar în Lumea a Treia. Dispreţul faţă de politică nu are limite în zilele noastre şi e o urmare a unei realităţi incontestabile: cu variante şi trăsături specifice fiecărei ţări, în toată lumea aproape, atât în cea dezvoltată, cât şi în cea subdezvoltată, nivelul intelec­tual, profesional şi, fără-ndoială, moral al clasei politice a scăzut mult. Nu se-ntâmplă doar în regimuri dictatoriale. Democraţiile suferă aceeaşi uzură, a cărei urmare este dez­interesul pentru politică, reflectat în absenteismul electoral vizibil în aproape toate ţările. Excepţiile sunt puţine. Probabil că deja nu mai există societăţi unde îndeletnicirile civice să-i atragă pe cei mai buni” (Mario Vargas Llosa).

Asistăm la un paradox, în democraţie s-a împlinit visul dintotdeauna al oricărui dictator, de a induce popoarelor că politica este o activitate josnică. Sunt cîteva observaţii extrem de pertinente şi care par a oglindi întocmai, inclusiv viaţa publică a societăţii noastre, fapt firesc într-o lume globalizată, servită atît de aplicat de tabloidele de scandal, de mass media calată pe senzaţional în paguba informaţiei: „E adevărat, citim în Civilizaţia spectacolului, că în multe locuri politica este sau a devenit, într-adevăr, murdară şi josnică. Întotdeauna a fost aşa, zic pesimiştii şi cinicii. Nu, nu e sigur că întotdeauna a fost şi zici că acum este aşa peste tot şi în aceeaşi manieră. În multe ţări şi în multe perioade, activitatea civică a atins un prestigiu meritat pentru că aducea în sânul ei oameni valoroşi şi pentru că aspectele ei negative nu păreau să prevaleze în faţa idealismului, cinstei şi responsabilităţii majorităţii clasei politice. Astăzi, aspectele negative ale vieţii politice au fost amplificate exagerat şi iresponsabil de presa de scandal, iar rezultatul este că opinia publică vede politica exact ca pe o îndeletnicire specifică persoanelor imorale, ineficiente şi gata să se lase corupte.

Dezvoltarea tehnologiei audiovizuale şi a mediilor de comunicare, folositoare la combaterea cenzurii şi a controlului în societăţile totalitariste, ar fi trebuit să aducă şi per­fecţionarea democraţiei şi să însufleţească participarea la viaţa publică. Dar a avut mai degrabă efectul opus, căci func­ţia critică a jurnalismului s-a văzut de multe ori distorsionată de frivolitatea şi foamea de divertisment ale culturii domi­nante. Scoţând la lumină în public, aşa cum a făcut Julian Assange prin WikiLeaks, toate mizeriile şi nimicurile din bucătăria vieţii politice şi diplomatice, jurnalismul a con­tribuit la despuierea de respectabilitate şi seriozitate a unei ocupaţii care, în trecut, avea o anumită aură mitică, de spaţiu propice eroismului civil şi acţiunilor curajoase pentru drep­turile omului, dreptate socială, progres şi libertate. Căutarea frenetică a scandalului şi a bârfelor de cea mai joasă speţă pe seama politicienilor a avut drept consecinţă în multe demo­craţii faptul că publicul larg a ajuns să ştie despre ei doar păr­ţile lor cele mai rele. Şi, în general, peste tot apare dureroasa imagine în care s-a transformat tot ceea ce a atins civilizaţia noastră: o farsă a fantoşelor capabile să se folosească de cele mai abjecte artificii ca să intre în graţiile unui public avid de distracţie”.

E o situaţie în care nu există soluţie de salvgardare. În numele libertăţii de exprimare şi informare, de necontestat într-o societate democratică, jurnalele de scandal proliferează, obturînd presa de calitate pînă la dispariţie, un jurnalism definit de eseist, drept un fiu vitreg pervers al culturii libertăţii. Şi nu există căi de stopare a acestei pandemii mediatice, în care senzaţionalul face legea.

„Rădăcina fenomenului se află în cultură, afirmă Llosa. Mai bine zis, în banalizarea prin ludic a culturii dominante, în care valoarea supremă este acum să distrezi şi să te distrezi, lăsând deoparte orice altă formă de cunoaştere şi orice ideal. Oamenii răs­foiesc ziarul, se duc la cinematograf, deschid televizorul sau cumpără o carte ca să se simtă bine, în sensul cel mai simplu al cuvântului, nu ca să-şi bată capul cu griji, probleme, îndo­ieli. Totul pentru a fi distras, pentru a uita de lucrurile seri­oase, profunde, neliniştitoare şi dificile şi a se abandona unei distracţii uşoare, agreabile, superficiale, vesele şi stupide, pur şi simplu. Şi există oare ceva mai distractiv decât să tragi cu ochiul la intimitatea aproapelui, să surprinzi în chiloţi un ministru sau un parlamentar, să afli despre excesele sexuale ale unui judecător, să descoperi mocirla în care se scaldă cei ce treceau drept respectabili şi erau consideraţi modele?

Presa de scandal nu corupe pe nimeni; ea se naşte coruptă de o cultură care, în loc să respingă intruziunile grosolane în viaţa privată a oamenilor, le caută, pentru că această dis­tracţie, această amuşinare a mizeriei celuilalt, face mai suportabilă ziua de muncă a angajatului punctual, a muncitorului plictisit şi a gospodinei obosite. Prostia a ajuns regina şi stăpâna vieţii postmoderne, iar politica e una dintre princi­palele sale victime”.

O consecinţă a acestui fenomen ce pare, din nefericire, ireversibil, este lipsa tot mai acută a reacţiei societăţii în faţa amplificării corupţiei în toate straturile societăţii, cu preponderenţă la nivel politic, corupţie endemică nu doar în societăţile totalitare, ci şi în cele democratice: „Cultura snoabă şi superficială adoarme civic şi moral o societate, care devine astfel tot mai indulgentă cu abuzurile şi excesele celor care ocupă funcţii publice şi exercită orice formă de putere. Pe de altă parte, această rela­xare morală apare şi pentru că situaţia economică a progresat atât de mult pe întreaga planetă şi a atins un asemenea grad de complexitate, încât supravegherea de către societate, prin intermediul presei independente şi al opoziţiei, a celor aflaţi la putere e acum mult mai greu de realizat decât în trecut. Iar lucrurile se agravează dacă jurnalismul, în loc să-şi exercite funcţia de supraveghere, e interesat în primul rând să-i dis­treze cu scandaluri şi bârfe pe cititori, ascultători şi telespec­tatori. Acestea favorizează apariţia unei atitudini tolerante sau indiferente a publicului larg faţă de imoralitate”.

Participarea electorală, cu fiecare legislatură este tot mai diminuată, în contextul discreditării instituţiilor aflate sub oblăduirea tot mai dezamăgitoare a noilor aleşi; aleşi care odată instalaţi sunt preocupaţi cu obstinaţie de propria îmbogăţire, în dispreţ faţă de cele promise în campania electorală, dar şi a legilor pe care ei sunt primii ce ar trebui să le respecte.

S-a reuşit performanţa de stingere a spiritului critic a electoratului care, în faţa corupţiei generalizate, se comportă cu multă resemnare, sub semnul fatalismului, unul asemănător cu acela pe care îl induc fenomenele naturale, precum cutremurele, inundaţiile etc.

Nu doar cultura societăţii postmoderne este vinovată, ci şi lipsa atractivităţii de implicare în administraţie, motivată de nivelul remuneraţiei, adesea sub speranţele şi îndreptăţirile ce le are un cetăţean bine pregătit. Între a fi funcţionar public cu un salariu modic şi a lucra la o multinaţională este evident care va fi opţiunea.

„Restricţiile salariale aplicate funcţionarilor publici sunt o măsură susţinută de obicei de opinia publică, mai ales atunci când imaginea angajatului la stat e la pământ, însă efectele acestor restricţii prejudiciază ţara. Salariile mici încurajează corupţia şi îi îndepărtează din instituţiile publice pe cetăţenii cei mai bine pregătiţi şi mai integri, ceea ce face ca posturile rămase libere să fie ocupate adeseori de incom­petenţi şi de persoane lipsite de moralitate” (M.V.L.).

Şi asta spre paguba tuturor, mai ales cînd schema de încadrare a funcţionarilor publici este amplificată nejustificat, şi asta pentru a plăti diverse favoruri şi servicii politice (un lipitor de afişe electorale poate căpăta un post cheie în administraţie, fie şi fără urmă de calificare), încărcînd cheltuielile bugetare, în defavoarea investiţiilor care pot asigura creşterea bunăstării.

„Nu corupţia extinsă, ci această atitudine pesimistă şi cini­că e cea care poate da lovitura de graţie democraţiilor liberale, transformându-le într-un înveliş lipsit de substanţă şi adevăr, în ceea ce marxiştii luau în derâdere prin denumirea de democraţie «formală». E o atitudine inconştientă în multe ca­zuri, care se traduce prin dezinteres şi apatie faţă de viaţa pu­blică, scepticism faţă de instituţii, reticenţă când vine vorba ca acestea să fie puse la-ncercare. Când părţi însemnate dintr-o societate devastată de inconsecvenţă cedează în faţa catastrofismului şi anomiei civice, atunci lupii şi hienele au cale liberă” (M.V.L.).

Bunăstarea din ţările avansate este în parte vinovată de frivolitatea societăţii, de indiferenţa faţă de jertfele în numele libertăţii şi democraţiei din ţările supuse dictaturii unor satrapi, ideologici sau religioşi. Despre sacrificiile unor luptători în contra dictaturii, aflăm, nu fără uimire, în ţările democratice diverşi directori de conştiinţă, bufoni care se trezesc vorbind şi condamnîndu-i pe revoluţionari în acelaşi limbaj cu torţionarii. „Opiniile lor par să subscrie ideilor progresiste, dar de fapt repetă un scenariu snob al stângii: cel de a face vâlvă, de a vorbi ca să te afli-n treabă.

Mulţi artişti şi intelectuali care trădează idealurile democratice nu o fac faţă de nişte idei abstracte, ci faţă de milioane de oameni în carne şi oase care, sub dic­taturi, rezistă şi luptă pentru a dobândi libertatea. Dar şi mai trist e faptul că această trădare faţă de victime nu răspunde unor principii sau convingeri, ci unui oportunism profesional şi unor atitudini, gesturi şi acţiuni de circumstanţă. Mulţi artişti de astăzi au ajuns să se vândă foarte ieftin” (M.V.L.).

Încă o tristeţe a societăţii spectacolului este răspîndirea dispreţului faţă de lege. Nu în sensul atitudinii revoluţionare ce îşi propune schimbarea unei ordini legal constituită, dar considerată totalitară şi care necesită înlocuirea ei cu una mai democratică. „Dispreţul faţă de lege a luat naştere în statul de drept şi se manifestă printr-o atitudine civică de nerespectare a ordinii legale existente şi prin indiferenţă şi anomie morală care-i lasă cetăţeanului posibilitatea de a încălca legea şi a-şi bate joc de ea, ori de câte ori poate profita de pe urma ei sau, de multe ori, numai pentru a-şi manifesta dispreţul, neîncrederea sau batjocura faţă de ordinea existentă. Nu sunt puţini cei care, în era civilizaţiei de divertisment, încalcă legea doar ca să se distreze, precum cei care practică sporturi extreme”.

Este dispreţul celui care, în absenţa grijii faţă de ziua de mîine, din plictiseală, spre exemplu, calcă pe acceleraţie, practicînd totodată şi alte isprăvi de aceeaşi înălţime morală şi culturală.

„Pentru ca sistemul democratic să fie eficient e obligatoriu să se bazeze pe încrederea şi susţinerea cetăţenilor, cărora, ori­câte defecte ar conţine, să le pară mereu perfectibil. Dispreţul faţă de lege e rezultatul prăbuşirii acestei încrederi, al senza­ţiei că sistemul însuşi e putred şi că legile rele date de el nu sunt excepţii, ci consecinţa inevitabilă a corupţiei şi a aface­rilor care constituie adevărata lui raţiune de a fi. Una dintre urmările directe ale devalorizării politicii cauzate de civilizaţia spectacolului este dispreţul faţă de lege…

Dispreţul faţă de legi porneşte de la ideea că legile sunt opera unei puteri care nu vrea altceva decât să se folosească de ele în scopuri personale, aşadar că sunt făcute pentru cei care reprezintă şi administrează această putere, asta însem­nând că legile, reglementările şi dispoziţiile date de putere sunt roase de egoism şi de interese particulare şi de grup, ceea ce îl exonerează de respectarea lor pe cetăţeanul de rând. Majoritatea oamenilor respectă legea pentru că nu au de ales, din teamă, din senzaţia că dacă încâlci legea ai mai mult de suferit decât de câştigat, însă această atitudine slăbeşte atât legitimitatea şi forţa unei ordini legale, cât şi pe cele ale indi­vizilor care încalcă legea. Asta înseamnă că, în privinţa respec­tului faţă de lege, civilizaţia contemporană este tot un simulacru, care, în multe locuri şi adeseori, se transformă într-o simplă farsă” (M.V.L.).

În dispreţul legii totul este piratat, de la muzică la filme, la cărţi, discuri, CD, nu mai puţin diverse produse artizanale, parfumuri, haine, toate „imitînd”, însoţite de etichete falsificate, mărci celebre în domeniu.

E un fenomen care, remarcă Llosa, ne face să ne îndreptăm către o dimensiune mai spirituală a vieţii în societate. Depre­cierea politicii e în strânsă relaţie cu prăbuşirea ordinii spirituale care, în trecut, cel puţin în lumea occidentală, înfrâna abuzurile şi excesele celor aflaţi la putere. Odată cu dispariţia oricărei tutele spirituale din viaţa publică, au ieşit la suprafaţă toţi acei demoni care au degradat politica şi i-au determinat pe oameni să nu mai vadă în ea nimic altruist şi nobil, ci o îndeletnicire dominată de necinste.

Cultura era singura capabilă să umple de conţinut golul lăsat de dispariţia tutelei spirituale. N-a fost să fie. În civilizaţia spectacolului cultura a preferat să devină simplu divertisment.

Llosa critică alături de Fernando Savater dezvăluirile lui Julian Assange şi al său WikiLeaks, care n-au făcut altceva decît să fie  parte a imbecilizării sociale din ziua de astăzi (F. Savater).

„Revoluţia audiovizuală din prezent a spart barierele pe care cenzura le pusese în calea liberei circulaţii a informaţiei şi a opiniei critice şi datorită acestei revoluţii regimurile totalitare au mult mai puţine posibilităţi decât în trecut de a ţine poporul în ignoranţă şi de a manipula opinia publică. Acesta, desigur, e un progres im­portant pentru cultura libertăţii şi trebuie folosit. Dar de aici până la a trage concluzia că profunda transformare a domeniului comu­nicării adusă de Internet îi dă oricărui internaut dreptul să ştie totul şi să divulge tot ceea ce se întâmplă sub soare (sau sub lună), făcând să dispară definitiv bariera dintre public şi privat, e o pră­pastie a cărei abolire s-ar putea să însemne nu o remarcabilă reali­zare a libertăţii, ci pur şi simplu un liberticid care, pe lângă faptul că ar submina fundamentele democraţiei, ar mai da şi o lovitură dură civilizaţiei.

Nici o democraţie nu ar putea funcţiona dacă ar dispărea confidenţialitatea comunicării dintre funcţionari şi autorităţi şi nu ar mai avea consistenţă nici o formă de politică în domeniile diplomaţiei, apărării, securităţii, ordinii publice şi chiar economiei, dacă procesele ce determină aceste politici ar fi total expuse public, pe tot parcursul lor. Rezultatul unui asemenea exhibiţionism infor­maţional ar fi paralizarea instituţiilor, iar organizaţiile anti­democratice ar bloca si ar anula cu uşurinţă orice iniţiativă împotriva demersurilor lor totalitare. Libertinajul informaţional nu are nimic de-a face cu libertatea de expresie, ci e mai degrabă la antipodul ei” (M.V.L.).

WikiLeaks nu dezvăluie informaţii extraordinare, ascunse de cei aflaţi la putere, ci satisface curiozităţile morbide şi bolnăvicioase ale civilizaţiei spectacolului, în care jurnalismul, cultura în genere au drept rol şi unic scop să distreze.

Assange este pentru Llosa simbolul unei culturi în care valoarea supremă a informaţiei a ajuns să fie aceea de a distra un public prost şi superficial, avizi de scandaluri care scormonesc în intimitatea celebrităţilor şi le scot la iveală slăbiciunile şi încurcăturile, transformându-le în bufonii acestei mari farse care e viaţa publică. Chiar dacă, poate, a vorbi despre „viaţa publică” este deja inexact, căci, pentru ca ea să existe, ar trebui să existe şi un corespondent, „viaţa privată”, adică ceva ce practic s-a tot diminuat, până ce a dispărut, ajungând un concept golit de sens şi scos din uz.

Ce mai înseamnă privat în ziua de azi? Una dintre nedoritele consecinţe ale revoluţiei informatice e aceea că a şters graniţele care separau privatul de public, amestecându-le pe amândouă într-un happening în care cu toţii suntem în acelaşi timp spectatori şi actori, ne dăm în spectacol expunându-ne viaţa privată şi ne distrăm uitându-ne la viaţa celuilalt, într-un Striptease generalizat în care nimic nu a mai rămas la adăpost de curiozitatea morbidă a unui public depravat şi prostit cu totul.

Dispariţia privatului – faptul că nimeni nu mai respectă intimitatea celuilalt, faptul că aceasta din urmă s-a transformat într-o parodie care suscită interesul publicului larg şi faptul că există o industrie care alimentează neîncetat şi fără limite acest voyeurism universal – e o manifestare de barbarie. Odată cu dis­pariţia privatului, multe dintre cele mai importante creaţii şi funcţii ale umanităţii se deteriorează şi sunt înjosite, începând cu tot ceea ce este subordonat anumitor forme, precum erotismul, iubirea, prie­tenia, pudoarea, manierele, creaţia artistică şi tot ce e sacru şi moral.

Adevăruri cu care ne confruntăm cu toţii, o invazie a barbarismelor şi barbariei în întreaga viaţă, fie ea publică sau privată, fără baricada bunului simţ şi respectului faţă de intimitatea fiecăruia.

Preluînd de la Marx definirea religiei drept opiul poporului, Mario Vargas Llosa încearcă să descifreze rolul acesteia în civilizaţia spectacolului. Este evidentă realitatea că religia nu-i moartă, aşa cum îşi imaginau nu puţini dintre gînditorii secolului XIX şi XX, ci în plină ascensiune. Întrebarea pe care şi-o pune prozatorul este dacă e bine sau e rău pentru cultură şi libertate?

Este recunoscută răspîndirea şi prezenţa în toate societăţile a fenomenului religios, forţa lui fiind cu atît mai mare, ne spune Llosa, cu cît e mai mare ignoranţa unei comunităţi. Şi continuă: „Din momentul în care cunoaşterea ştiinţifică începe să îndepărteze urdorile şi superstiţiile minţii omeneşti, înlocuindu-le cu adevăruri obiective, toată con­strucţia artificială a cultelor şi credinţelor prin care omul primitiv încearcă să-şi explice lumea, natura şi lumea de dincolo începe să se prăbuşească. Acesta e începutul sfârşi­tului pentru interpretările magice şi iraţionale despre viaţă şi moarte, şi va face ca până la urmă religia să se ofilească şi să dispară”.

Recunoaşte, e doar pură teorie, în realitate nu s-a întîmplat precum se preconiza. Puţini sunt cei care acceptă să renunţe la transcendenţă, la viaţa după moarte. Este o preocupare prezentă inclusiv la mari oameni de ştiinţă, atitudine motivată suplimentar de precizarea că, pentru ca această viaţă să fie suportabilă, avem neapărat nevoie de o instanţă supe­rioară celei pământeşti, care să premieze binele şi să pedep­sească răul, să deosebească între faptele bune şi faptele rele, să repare nedreptăţile şi cruzimile cărora le suntem victime şi să-i sancţioneze pe cei care le săvârşesc.

Se mai adaugă şi spaima că dispariţia lui Dumnezeu şi reducerea religiei la o păcăleală, ar avea drept rezultat că, într-un timp oarecare viaţa socială s-ar sălbătici, s-ar reinstaura legea junglei şi spaţiul social ar fi invadat de cele mai  distructive şi mai atroce tendinţe care zac în oameni şi care, până la urmă, sunt ţinute-n frâu şi atenuate nu de justiţia umană şi nici de morala instaurată raţional de guverne, ci de religie. Altfel spus, dacă încă mai există ceva ce se poate numi morală, un cod de norme de comportament care să urmărească binele, convieţuirea în diversitate, generozitatea, altruismul, compasiunea, respectul faţă de aproapele şi să respingă violenţa, abuzul, furtul, exploatarea, aceasta e religia, legea divină, şi nu legea umană. Dacă acest antidot ar dispărea, viaţa ar ajunge încetul cu încetul o hărmălaie plină de sălbăticie, de prepotenţă şi excese, în care deţinătorii ori­cărei forme de putere – politică, economică, militară etc. – s-ar simţi liberi să comită toate samavolniciile posibile, dând frâu liber celor mai distructive instincte şi pofte. Dacă această viaţă e singura pe care-o avem, dacă nu există nimic dincolo de ea şi vom dispărea pentru totdeauna, atunci de ce să nu încercăm să profităm de pe urma ei cât mai mult posibil, chiar dacă asta ar însemna să ne grăbim sfârşitul şi să ne încon­jurăm cu victimele instinctelor noastre dezlănţuite? Oamenii continuă să creadă în Dumnezeu pentru că nu cred în ei înşişi. Iar istoria ne demonstrează că au dreptate, pentru că până acum nu ne-am arătat a fi demni de încredere.

Şi pentru Llosa, apariţia creştinismului a contribuit decisiv la apariţia culturii democratice. Odată oficializat, remarcă şi prozatorul, îşi pierde smerenia, devine intolerant, dogmatic, exclusivist, fanatic şi sunt cunoscute excesele şi violenţele la care s-a dedat de-a lungul istoriei. Nu altfel se întîmplă cu islamul în ziua de azi.

Cu timpul s-au temperat violenţele şi prin secularizare Biserica s-a întors la răspunsul lui Hristos: Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.

„Fără acest proces de secularizare prin care Biserica a fost separată de guvernarea politică nu ar fi existat democraţia, un sistem care înseamnă convieţuire în diversitate, pluralism civic şi religios şi legi care nu doar că pot să nu coincidă cu filozofia şi morala creştine, ci pot chiar să fie radical opuse acestora.

Secularizarea nu trebuie să însemne persecuţii, discriminare şi nici interzicerea credinţelor şi a cultelor, ci libertate neîngrădită pentru ca toţi cetăţenii să-şi poată exercita şi trăi credinţa fără nici cel mai mic impediment, atâta timp cât respectă legile impuse de parlamentele şi guvernele democratice. Obligaţia acestora este să garanteze că nimeni nu va fi acuzat ori persecutat din motive ce ţin de credinţa fiecăruia şi, totodată, să facă în aşa fel încât legile să fie separate de doctrinele religioase”.

În absenţa secularizării şansele de supravieţuirii şi perfecţionare ale democraţiei sunt nule. E de ajuns să ne uităm la statele islamice, cu excepţia Turciei, unde Kemal Ataturk a reuşit să impună secularizarea, apelînd inclusiv la violenţă, astăzi fiind, între ţările cu populaţie majoritar musulmană, cea mai democratică.

În democraţie piaţa liberă, un sistem nedepăşit şi imposibil de depăşit pentru distribuirea resurselor, a făcut posibilă apariţia clasei de mijloc, cea care dă stabilitate şi pragmatism politic societăţilor moderne şi care a ajutat ca marea majoritate a oamenilor să aibă parte de un trai demn, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci în istoria omenirii.

E drept că acest sistem economic liber accentuează dife­renţele economice şi încurajează materialismul, consumismul, deţinerea de bogăţii şi o atitudine agresivă, egoistă şi de luptă permanentă, atitudine care, dacă nu este controlată, poate ajunge să provoace tulburări profunde şi traumatizante în cadrul societăţii. De fapt, recenta criză financiară inter­naţională, care a zguduit Occidentul, a venit ca urmare a lăcomiei neînfrânate a bancherilor, investitorilor şi finanţiştilor care, orbiţi de dorinţa de a-şi spori veniturile, au încălcat regulile pieţei, au înşelat, au furat şi au grăbit apariţia unui cataclism economic care a ruinat milioane de oameni din întreaga lume.

De cealaltă parte, în domeniile creative, adică cel mai puţin practice, să zicem, capitalismul provoacă o confuzie totală între preţ si valoare, confuzie din care valoarea iese întotdeauna în pierdere, ceea ce, mai devreme sau mai târziu, duce la acea degradare a culturii şi a spiritului numită civi­lizaţia spectacolului. Piaţa liberă fixează preţul produselor în funcţie de cerere şi ofertă, iar asta a făcut ca aproape peste tot, inclusiv în societăţile cele mai culte, opere literare şi artistice de o valoare extraordinară să fie subapreciate şi lăsate deoparte, din pricina gradului lor de dificultate şi a faptului că cer o anumită formaţie intelectuală şi o înaltă sensibilitate pentru a putea fi cu adevărat apreciate (M.V.L.).

Această răsturnare axiologică, unde preţul impune valoarea, a deschis calea impostorilor să intre pe piaţa bunurilor simbolice şi graţie unei publicităţi subtil manipulate să atingă cote înalte de popularitate şi să pară, pentru majoritatea incultă, cei mai buni, iar operele lor să fie cele mai bine cotate, mai cumpărate şi mai răspândite. În domeniul picturii de exemplu, această situaţie face ca, după cum am văzut, din cauza modelor şi a manipulării gustului colecţionarilor de către proprietarii de galerii şi de către critici, operele unor adevăraţi şarlatani să atingă preţuri exorbitante (M.V.L.).

Diferenţierea preţ-valoare a provocat, în final, dispariţia elitelor, a criticii şi criticilor, care mai demult stabileau ierarhii şi paradigme estetice, fenomen ce nu are legătură directă cu piaţa, ci mai degrabă cu efortul de a democratiza cultura şi de a o pune la îndemâna tuturor.

În argumentaţia sa Llosa apelează la toţi marii gînditori liberali, între care John Stuart Mill, Adam Smith, Karl Popper, Friederich Hagek, Isaiah Berlin… care au atras atenţia asupra faptului că libertatea economică şi politică şi-a îndeplinit funcţia ei civilizatoare, creatoare de bogăţie şi de locuri de muncă, apărătoare a suveranităţii individului, a legilor şi a respectării drepturilor omului numai atunci când viaţa spirituală a societăţii era intensă, menţinând vie şi inspirând o ierarhie a valorilor care era respectată şi accep­tată de societate. Aceasta era, potrivit lor, cea mai bună mo­dalitate de a face să dispară sau măcar să fie mult redusă diferenţa dintre preţ şi valoare. Marele eşec şi criza fără sfârşit a sistemului capitalist – corupţia, traficul de influenţă, ope­raţiunile mercantile în scopul îmbogăţirii desfăşurate fără a respecta legea, lăcomia nebunească prin care se explică marile fraude bancare şi financiare etc. – nu se datorează unor erori constitutive instituţiilor sale, ci prăbuşirii acelui sprijin moral şi spiritual întrupat în viaţa religioasă, care joacă rolul de îndreptar permanent, menţinând capitalismul în anumite norme de cinste, respect faţă de celălalt şi faţă de lege. Când această structură, invizibilă, dar influentă, cu caracter etic se prăbuşeşte şi dispare din sectoare largi ale societăţii, mai ales din cele care au roluri de decizie şi de responsabilitate în viaţa economică, apare anarhia şi eco­nomia societăţilor libere e infectată de elemente perturba­toare care provoacă o neîncredere crescândă într-un sistem ce pare să funcţioneze numai spre beneficiul celor puternici (sau al canaliilor) şi pentru a-i prejudicia pe cetăţenii de rând, lipsiţi de bogăţii şi privilegii.

Dispariţia religiei, a perceptelor ce le propovăduia din majoritatea straturilor sociale, este sursa repetatelor crize ale capitalismului.

„Frivolitatea perverteşte cultura lipsită de credinţă, îi subminează valorile şi strecoară în exercitarea ei practici necinstite, uneori de-a dreptul ilegale, fără ca acestea să fie sancţionate moral” (M.V.L.).

Societatea este dispusă să ierte delictul, orice fel de fraudă, dacă aceasta este capabilă să distreze, să provoace amuzament pentru cît mai multă lume. Într-o societate în care apar voci care cer eliminarea religiei din învăţămîntul public, Mario Vargas Llosa se situează de parte celor care îl susţin: „Un învăţămînt religios, care să fie nu sectar, ci obiectiv şi responsabil şi care să explice rolul de maximă importanţă jucat de creştinism în crearea şi evoluţia culturii occidentale, cu toate diviziunile şi secesiunile, răz­boaiele, incidentele istorice, excesele şi realizările sale, cu toţi sfinţii, misticii şi martirii săi şi cu influenţa sa, bună şi rea, asupra istoriei, filozofiei, arhitecturii, artei şi literaturii, e obligatoriu dacă vrem ca această cultură să nu continue să degenereze,Iar lumea să nu fie în viitor împărţită în analfabeţi funcţionali şi specialişti ignoranţi şi insensibili”.

De remarcat, deşi subliniază că nu e religios, Llosa concede că religia este şi rămîne o necesitate pentru majoritatea oamenilor şi nu este o piedică în afirmarea democraţiei, cît timp este secularizată.

În gîndurile sale de final se întoarce la cultură şi banalizarea ei în contemporaneitate, pînă la a fi o doar palidă copie a ceea ce părinţii şi bunicii noştri înţelegeau prin cultură? Am impresia că această deteriorare ne duce spre o confuzie tot mai mare, din care ar putea rezulta, mai devreme sau mai târziu, o lume fără valori estetice, în care artele şi literele – ştiinţele umaniste – nu vor fi altceva decât nişte forme secundare de divertisment, în urma celui oferit marelui public de mediile audiovizuale, şi nu vor mai avea prea mare influenţă în viaţa socială. Aceasta, orientată strict spre scopuri pragmatice, s-ar desfăşura sub controlul absolut al specialiştilor şi al tehnicienilor, îndreptată în principal spre satisfacerea nevoilor „materiale” şi animată de spiritul lucrativ, motorul economiei, „valoarea” supremă a societăţii, măsura exclusivă a eşecului şi a succesului şi, tocmai de aceea, raţiune de a fi a indivizilor.

E o imagine care se suprapune exact peste realitatea cotidiană, unde niciodată nu am avut, ca acum o epocă atât de bogată în cunoştinţe ştiinţifice şi realizări tehnice şi atât de bine utilată pentru a învinge boala, ignoranţa şi sărăcia, şi totuşi, poate că niciodată nu am fost mai dezorientaţi în privinţa unor întrebări de bază, cum ar fi ce căutăm noi pe acest corp ceresc fără lumină proprie care ne-a fost dat, sau dacă simpla supravieţuire justifică viaţa, dacă nişte cuvinte precum spirit, idealuri, plăcere, iubire, solidaritate, artă, creaţie, frumuseţe, suflet, transcendenţă mai înseamnă ceva, şi dacă da, ce e va­labil din ele şi ce nu. Raţiunea de a fi a culturii era să dea un răspuns la astfel de întrebări. Astăzi este exonerată de o asemenea responsabilitate, căci am făcut din ea ceva mult mai superficial şi mai capricios: o formă de divertisment pen­tru marele public sau un joc retoric, ezoteric şi obscurantist destinat vanitoaselor grupuleţe de academicieni şi intelectuali întorşi cu spatele la societate (M.V.L.).

Rolul culturii s-a redus la a ne scufunda într-un paradis artificial, ea oferind o scurtă vacanţă în irealitate.

Universul cărţilor, a marilor creaţii literare, muzeele, teatrele, concertele i-au îmbogăţit, ne spune laureatul Nobel, extraordinar de mult fantezia; gusturile şi sensibilitatea, pînă cînd a descoperit că, impregnat de toată această bogăţie culturală, cei din jur îşi băteau joc de el, desconsiderînd toată această bogăţie culturală cumulată în ani de efort constant.

„Mai rău e că, probabil, apreciază scriitorul peruan, acest fenomen nu poate fi oprit, pentru că face deja parte dintr-un anume fel de a fi, de a trăi, de a visa şi de a crede specific epocii noastre, iar cele după care eu tânjesc nu mai sunt altceva decât praf şi pulbere, imposibil de reconstituit. Însă se mai poate întâmpla, de asemenea – cum nimic nu mai e sigur în lumea în care trăim –, ca acest fenomen, civilizaţia spectacolului, să dispară fără să lase vreo urmă, ca orice lucru de nimic, şi să fie înlocuit de un altul, poate mai bun, poate mai rău, în societatea viitorului. Mărturisesc ca nici nu mă interesează prea mult viitorul, în care, după cum merg lucrurile, nu prea-mi vine să cred. În schimb, mă interesează foarte mult trecutul şi încă şi mai mult prezentul, imposibil de înţeles fără trecut. Prezentul are mult mai multe lucruri bune decât au existat pe vremea înaintaşilor noştri: mai puţine dictaturi, mai multă demo­craţie, o libertate pentru popoare şi pentru oameni mai vastă decât s-a pomenit vreodată, o prosperitate şi o educaţie de care se bucură mai mulţi oameni decât oricând şi oportunităţi de care se pot bucura majoritatea oamenilor, nu ca înainte, când putea profita de ele doar o infimă minoritate.

Dar, într-un cadru cu graniţe volatile precum cel al cul­turii, mai degrabă am regresat, fără să vrem şi fără să ne dăm seama, în primul rând din vina statelor celor mai culte, cele din avangarda dezvoltării, cele care dau tonul, contagiind apoi şi statele care vin din urmă. Cred, de asemenea, că una dintre consecinţele pe care s-ar putea să le aibă viaţa culturală roasă de frivolitate ar fi aceea că statele-gigant, hiperdezvoltate, ar putea, în timp, să reveleze lumii întregi că au avut picioare de lut şi să dispară din prim-plan, să-şi piardă pu­terea, pentru că au renunţat cu atâta uşurinţă la arma secretă care i-a făcut să fie ceea ce au fost, acea fragilă materie dătă­toare de sens, conţinut şi ordine numită civilizaţie. Din feri­cire, istoria nu e ceva fatidic, ci o pagină albă pe care, cu instrumentele noastre de scris – propriile decizii şi renun­ţări –, scriem viitorul. E foarte bine aşa, înseamnă că mereu putem corecta”.

Internetul şi toate facilităţile ce-l însoţesc, apariţia cărţii electronice au determinat pe unii să considere că toate acestea vor contribui decisiv la cea mai mare dezvoltare democratică de care a avut parte cultura, de la inventarea tiparului încoace (Jorge Volpi).

O carte electronică nu-i doar o simplă modificare de copertă, ci are şi un impact asupra conţinutului. „Nu am cum să demonstrez, dar cred că atunci când scriitorii vor scrie literatură virtuală nu vor mai scrie la fel cum au făcut-o până acum, pentru a-şi materializa scrierile pe un obiect concret, tangibil şi durabil, aşa cum este (sau ni se pare că este) cartea. Ceva din imaterialitatea cărţii elec­tronice se va furişa în interiorul conţinutului său, aşa cum se întâmplă cu această literatură haotică, fără reguli şi sintaxă, făcută din apocope şi jargon, de-a dreptul indescifrabilă uneori, care domină lumea blogurilor, Twitterul, Facebookul şi celelalte sisteme de comunicare prin intermediul Internetului, ca şi cum autorii, folosindu-se, pentru a se exprima, de acest simulacru – lumea digitală –, s-ar simţi eliberaţi de orice exigenţă formală şi autorizaţi să încalce regulile gra­maticale şi cele mai elementare principii ale exprimării corecte. Până acum, televiziunea e cel mai bun exemplu că ecranul banalizează conţinutul – mai ales ideile – şi tinde să trans­forme tot ce trece prin el într-un spectacol, în sensul cel mai nerafinat şi mai efemer al termenului. Senzaţia mea este că literatura, filozofia, istoria, critica de artă, fără să mai vorbim de poezie, toate manifestările culturii scrise pe Internet vor fi orientate tot mai mult spre amuzament, adică mai super­ficiale şi mai trecătoare, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce devine dependent de actualitate. Dacă aşa va fi, viitoarele generaţii de cititori cu greu vor fi în stare să aprecieze cât de mult înseamnă şi au însemnat unele opere care au avut nevoie de multă gândire şi creativitate, pentru că li se vor părea la fel de îndepărtate şi de excentrice cum ni se par nouă dis­putele scolastice medievale despre îngeri sau tratatele de alchimie despre piatra filozofală” (M.V.L.).

Există tendinţa de a considera că a citi înseamnă a afla un conţinut, fapt care sărăceşte pînă la stingere bucuria de a savura frumuseţea care o emană cuvintele cînd fac corp comun cu suportul lor material. Pentru acest gen de cititori, a citi este în acelaşi timp o operaţie intelectuală şi un exerciţiu fizic, ceva ce, după cum bine spune Molina Foix, „adaugă cititului o componentă senzuală şi sentimen­tală infailibilă. Atingerea şi imanenţa cărţilor sunt, pentru un amator, variaţiuni erotice ale trupului atins şi îndelung folosit, o formă de a iubi” (M.V.L.).

Puţin probabil ca tabletele electronice să ne provoace astfel de incitări intelectuale.

Discutînd cartea lui Nicholas Carr, Ce face internetul cu minţile noastre?, autorul remarcînd contribuţia acestuia în domeniul informaticii şi comunicării, marile facilităţi în domeniul ştiinţific, nu numai puţin în dezvoltarea economică a statelor, subliniază că, totodată toate acestea sunt însoţite şi de un preţ, vor duce la o trans­formare a vieţii noastre culturale şi a modului de funcţionare al creierului la fel de mare ca transformarea adusă de inventarea tiparniţei de către Johannes Guttenberg, în secolul al XV-lea, care a dus la răspândirea practicii de a citi cărţi, o activitate specifică, până atunci, doar clerului, intelectualilor şi aristocraţilor, Cartea lui Carr revendică teoriile astăzi uitatului Marshall McLuhan, căruia nimeni nu i-a dat prea multă importanţă atunci când, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, a atras atenţia că mediile de comunicare nu sunt niciodată simple purtătoare de conţinut, ci exercită o influenţă ascunsă asupra acestuia şi că, în timp, ne modi­fică modul de a gândi şi de a acţiona. McLuhan se referea mai ales la televiziune, dar argumentele din cartea lui Carr şi nume­roasele experimente şi mărturii citate dovedesc că o asemenea teorie dobândeşte o extraordinară actualitate dacă o punem în legătură cu lumea Internetului.

Accesul la astfel de unelte, la inteligenţa artificială ne diminuează capacităţile intelectuale şi treptat ne transformă în sclavi ai facilităţilor oferite de astfel de ustensile.

Sunt unii care afirmă fără o clipă de îndoială: Cînd ajungi să stăpîneşti Internetul, cărţile sunt superflue. E maniera aberantă de a crede că citim cărţi doar spre a ne informa. Mai nimeni nu se mai osteneşte să citească marile cărţi, nu mai stă aplecat asupra lui Tolstoi sau Cervantes – un rezumat oferit de Internet îi pare prea suficient.

„Revoluţia informatică e încă departe de a se fi încheiat. Din contră, în acest domeniu apar zilnic noi posibilităţi, noi realizări şi imposibilul devine tot mai mult posibil. Trebuie să ne bucurăm? Sigur că da, dacă genul de cultură care înlocuieşte vechea cultură ni se pare un progres. Dar trebuie să fim şi neliniştiţi, dacă acest progres înseamnă ceea ce van Nimwegen, un erudit cercetător al efectelor Internetului asupra creierului nostru şi asupra obiceiurilor noastre, a dedus după unul dintre experimentele sale: dacă lăsăm în seama computerelor găsirea soluţiei la orice problemă de cunoaş­tere, asta reduce «capacitatea creierului nostru de a construi structuri stabile de cunoştinţe». Altfel spus, cu cât e mai inteligent computerul nostru, cu atât suntem noi mai proşti” (M.V.L.).

Şi se vede că sunt destui care se simt bine şi cultivă această postură, spre paguba capacităţii lor intelectuale, îşi pierd cu totul discernămîntul, şansa de a acţiona şi gîndi cu propria minte.

Într-un text, Dinozauri în vremuri grele, citit la Frankfurter Paulskirche, pe 6 octombrie 1996, cînd i s-a decernat Premiul pentru Pace, acordat de editorii şi librarii germani, face un elogiu literaturii, forţei ei de a-i ajuta pe cititori să înţeleagă mai bine complexitatea umană, să rămână lucizi în faţa greutăţilor vieţii şi atenţi la realitatea istorică din jur şi să nu se încreadă în adevărurile manipulate de puterea conducătoare (când am început eu să scriu, se credea că literatura foloseşte pentru toate astea, nu numai pentru a distra; este totuşi conştient că în prezent nimeni nu mai crede că literatura poate folosi la mare lucru.

În pofida unei realităţi care desconsideră marea cultură, implicit literatura adevărată, Llosa continuă să creadă cu tărie că literatura, fără să renunţe la a fi distractivă, trebuie să se scufunde până la gât în viaţa străzii, în experienţa comună, în istoria cotidiană, aşa cum a făcut-o în cele mai bune momente ale sale, şi astfel, fără aroganţă, fără autosuficienţâ, asumându-şi riscul de a da greş, scriitorul poate să le facă un serviciu contemporanilor săi şi să-şi salveze meseria de la degradarea de care, uneori, pare să sufere.

Dacă e vorba numai de a-l distra pe om, de a-l face petreacă momente plăcute, abandonat irealităţii, desprins de mizeria coti­diană, de infernul domestic sau de problemele financiare, cufundat într-o plăcută indolenţă spirituală, atunci ficţiunile literare nu pot concura cu cele oferite de marele şi micul ecran. Iluziile făurite prin cuvinte cer o participare activă din partea cititorului, un efort de imaginaţie, iar uneori, când e vorba de literatura modernă, complicate eforturi de memorie, asociere şi creaţie, adică tot ceea ce televiziunea şi cinematografia nu cer de la oameni. Şi din această cauză cititorul este, pe zi ce trece, tot mai leneş, mai alergic la o distracţie care-l solicită intelectual. Spun toate astea fără nici cea mai mică intenţie de a condamna mediile audiovizuale şi măr­turisesc că sunt eu însumi dependent de filme – văd două, trei în fiecare săptămână – şi că pot să mă bucur de o emisiune bună de la televizor – asta mult mai rar, e drept. Însă, şi tocmai de aceea, fiind în cunoştinţă de cauză, pot afirma că toate filmele bune pe care le-am văzut în viaţa mea şi care m-au făcut să petrec clipe minu­nate nu m~au ajutat câtuşi de puţin să înţeleg labirintul psihologiei umane, aşa cum au făcut-o romanele lui Dostoievski, ori să înţeleg mecanismele vieţii sociale, precum m-a ajutat Război şi pace al lui Tolstoi, sau abisurile de mizerie şi culmile de măreţie care pot coexista în fiinţa omenească, aşa cum mi le-au arătat cărţile lui Thomas Mann, Faulkner, Kafka, Joyce sau Proust. Ficţiunile de pe ecran sunt intense prin nemijlocitul lor şi efemere prin rezultatul lor; ne cuceresc şi ne fac să uităm de noi aproape pe loc; ficţiunile literare ne fac prizonieri pe viaţă. Să spunem că operele acelor autori doar ne distrează ar fi chiar injurios, căci, chiar dacă e aproape imposibil să nu le citeşti ca-n transă, tot ce este important în ele vine întotdeauna după lectură, o deflagraţie în memorie şi în timp. Iar amintirea tuturor acelor lecturi încă nu m-a părăsit, pentru că, fără ele la bine şi la rău, nu aş fi cum sunt, nici nu aş crede în ceea ce cred, nici nu aş avea îndoielile şi certitudinile care mă ajută să trăiesc. Cărţile m-au schimbat, m-au modelat, m-au făcut să fiu.

Continuă pledoaria în favoarea literaturii, una argumentată şi lucidă, subliniind scăderile mijloacelor audiovizuale care sunt condamnate să reflecte suprafaţa lucrurilor şi sunt mult mai tributare decât cărţile, în ceea ce priveşte libertatea de creaţie şi de expresie. Realitatea aceasta mi se pare lamentabilă, dar incontestabilă: imaginile de pe ecran amuză mai mult, distrează mai bine, dar întotdeauna sunt limitate, uneori insuficiente şi adesea incapabile de a spune, în domeniul complex al experienţei individuale şi istorice, ceea ce li se cere mar­torilor să spună la tribunal: „adevărul şi numai adevărul”. De aceea, capacitatea lor critică este extrem de redusă.

Extraordinara acuitate şi versatilitate cu care informaţia ne poartă în mijlocul evenimentelor de pe cele cinci continente a reuşit să-l transforme pe cel care se uită la televizor într-un simplu spectator, iar lumea a transformat-o într-un mare teatru, sau mai degrabă într-un film, într-un reality-show extraordinar de amuzant, în care uneori suntem atacaţi de marţieni, ni se dezvăluie intimităţi picante ale unor oameni, alteori ni se arată gropile comune ale bosniacilor ucişi la Srebrenica, răniţii din războiul din Afganistan, rachetele care se abat asupra Bagda­dului sau copiii scheletici din Rwanda, cu ochii lor în agonie. Informaţia audiovizuală, efemeră, trecătoare, superficială, ne face să vedem istoria ca pe o ficţiune, ne distanţează de ea ascunzând cauzele, mecanismele, contextul şi dezvoltarea tuturor lucrurilor care se petrec şi care ne sunt prezentate atât de viu. Aceasta este o modalitate de a ne face să ne simţim la fel de incapabili de a schimba ceva din ceea ce se derulează pe dinaintea ochilor noştri pe ecran ca atunci când ne uităm la un film. Metoda asta ne condamnă la o receptare pasivă, la apatie morală şi anomie psihologică, stări în care ne aduc ficţiunile sau emisiunile cu audienţă foarte mare, al căror scop nu e altul decât să distreze.

Textul devine ficţiune, urmărim blazaţi imaginile şi aşteptăm mereu alte şi alte imagini mai şocante spre a ne trezi din amorţire, în timp ce viaţa trece pe lîngă noi, ne este furată cu acordul nostru, fără urme de regret. Ne refuzăm prezentul, refuzăm viaţa adevărată cu bucuriile şi necazurile ei fireşti.

„Trecerea istoriei reale pe tărîmul ficţiunii, îl demobilizează pe cetăţean, îl face să se simtă absolvit de orice responsabilitate civică, să creadă că e peste puterile lui să intervină într-o istorie al cărei scenariu deja s-a scris, s-a jucat şi s-a filmat ireversibil. Pe drumul acesta putem aluneca spre o lume fără cetăţeni, o lume de spectatori, o lume care, chiar dacă are toate datele democraţiei, ar ajunge să fie o societate nepăsătoare, cu oameni resemnaţi, cum o visează orice dictatură.

Dincolo de faptul că transformă informaţia în ficţiune din pricina naturii limbajului ei şi a timpului limitat de care dispune, îngusta libertate a creaţiei audiovizuale mai este constrânsă şi de costuri de producţie ridicate. Aceasta nu mai e o realitate preme­ditată, dar e determinantă, căci îl obligă pe realizator să ţină cont de ea în momentul alegerii temei şi al conceperii formei de a o prezenta. Goana după succesul imediat nu mai este, în cazul acesta, o cochetărie, o vanitate, o ambiţie; e elementul fără de care nu poate face (sau nu va mai putea face) un film. Dar stăruitorul conformism ce pare a fi norma produsului audiovizual tipic nu are drept cauză doar nevoia de a cuceri un public cât mai mare ţintind cât mai jos, pentru a recupera costurile de producţie ridicate; o altă cauză este şi aceea că, fiind vorba de modalităţi de comunicare în masă, cu repercusiuni imediate asupra unor vaste pături sociale, televiziunea şi apoi cinematograful sunt mediile cel mai mult controlate de putere, chiar şi în societăţile cele mai deschise. Nu sunt cenzurate explicit, chiar dacă în unele cazuri, da; mai degrabă sunt supra­vegheate, sfătuite, descurajate prin intermediul legilor, reglemen­tărilor sau presiunilor politice şi economice, atunci când vor să abordeze temele cele mai conflictuale ori să le prezinte în manieră conflictuală. Cu alte cuvinte, li se induce că trebuie să se dedice exclusiv divertismentului” (M.V.L.).

Toate aceste îl fac pe Mario Vargas Llosa să fie încrezător şi să afirme că ne aflăm într-un context care permite cuvântului scris şi principalului său exponent, literatura, să se afle într-o situaţie privilegiată. Oportu­nitatea, mai că aş zice obligaţia – dat fiind că ea intr-adevăr îşi permite – de a fi problematică, „periculoasă” aşa cum cred dictatorii şi fanaticii, de a trezi conştiinţa, de a te pune pe gânduri, de a fi nonconformistâ, critică, hotărâtă, de a vedea, cum spune proverbul spaniol, trei picioare la pisică, ştiind prea bine că are patru. Există un gol care trebuie umplut şi mediile audiovizuale nu îşi permit şi nici nu li se permite să-l umple cum se cuvine. E o muncă ce trebuie dusă la bun sfârşit, dacă nu vrem ca binele cel mai de preţ de care ne bucurăm – cei puţini care ne bucurăm cu adevărat de el –, cultura libertăţii, democraţia politică, să se deterioreze şi să dispară din lipsă de beneficiari.

Libertatea este un bun de nepreţuit, dar nu e garantată nici unei ţări şi nici unei persoane care nu ştie să şi-o asume, să o exercite şi să o apere. Literatura, care respiră şi trăieşte datorită ei, care fără ea s-ar sufoca, poate să ne facă să înţelegem că libertatea nu este un dar divin, ci o alegere, o convingere, o practică, alcătuită din idei ce trebuie îmbogăţite şi puse la-ncercare tot timpul. De asemenea, poate să ne facă să înţelegem că democraţia este cea mai bună apărare împotriva războiului, aşa cum a postulat Kant, iar astăzi vedem că e mai adevărat decât pe vremea filozofului, căci aproape toate războaiele de pe pământ, cel puţin de un secol încoace, au avut loc între dictaturi sau au fost stârnite de regimuri totalitare antidemocratice, aşa încât e greu de găsit – precum acul în carul cu fân – un război între două state democratice. Concluzia e limpede. Cea mai bună metodă aflată la îndemâna statelor libere pentru a instaura pacea pe pământ este de a promova cultura democratică.

Este o excelentă pledoarie şi un minunat omagiu întru adevărata cultură şi marea literatură, adus celor care o cultivă şi o scriu, într-un mediu dominat de frivolitatea divertismentului. A supravieţui într-o civilizaţie care exultă în faţa spectacolul, apărînd şi cultivînd cultura în vechiul ei înţeles, este un semn de curaj şi încredere că mai avem şanse, că nu suntem cu totul pierduţi în imensul ocean al comunităţii globale a spectatorilor.

Revista indexata EBSCO