Dec 21, 2018

Posted by in Panoramic editorial

DRAM – Poemul, mesager între pãmînt și cer

O poezie de notații sensibile scrie Vasile Checheriță (Doar urme, Editura Timpul, 2018). Fără să exceleze în impresii mediate de cultură (cele care pot ascunde, de multe ori, absența poeticității în sine), autorul caută nuditatea și candoarea trăirii, restituind poeziei din volumul său o stare genuină din care se desprind apoi alte atribute specifice. De aici se naște o întreagă scrutare poetică, lipsită de stridențe, de locuri comune, de afilieri de grup. Ca și poezia sa, autorul vine „de foarte departe”, el descoperind limbajul poetic ca pe o cale de lămurire interioară, analog rugăciunii cu care omul dintotdeauna și-a mîngîiat sufletul traumatizat. Și face acest lucru fie în vers alb, specific unei respirații largi, cuprinzătoare în imagini și cogito modern, aidoma discursului poetic din zilele în care trăiește sau, uneori, în strofe elegiace, pline de un parfum uitat dar cu atît mai proaspăt după redescoperire: unele strofe par a veni din alt veac poetic („zace-o candelă aprinsă/ într-un schit bătut de vînt/ pe-o icoană de praf ninsă,/ scrijelit zace-un cuvînt” sau „prin păr o curățam cu drag de fîn,/ pe-a mele haine ea le scutura,/ îi strecuram în fugă-o floare-n sîn/ și o mințeam pe mama de-ntreba”) , tot așa cum altele se înscriu în cea firească rostuire a poeziei moderne („neatentă, umbra/ mi-a luat-o înainte,/ am rămas, / să stau de vorbă cu/ întunericul” sau „îndurarea clipelor nesfîrșite,/ plăcerea durerii fără egal,/ zvîrcoleala sărutului/ pe buzele uscate, / geamătul feciorelnic/ ce ne-a umezit ochii/ și dorința, acea mare dorință/ a florii de a face fruct/ cu sacrificiul însîngerării”).

Într-o alternanță de cadențări poetice, autorul acestui volum scrie ca și cum ar simți că poezia sa vine de undeva de departe, ca într-un rit peste care nu se poate trece. De aici și necesitatea unor poeme ale sale de a se întoarce către ele, în încercări de scrutare meta-textuală, de idee de crez poetic, de legămînt cu credința în puterea poeziei: „trebuie să suferi,/ ca să scrii poezie/ și plin de răni/ sufletul să-ți plîngă.//  trebuie să regreți,/ să scrii poezie/ și să-ți muști buzele/ pînă sîngerezi.// ca să scrii poezie,/ trebuie să iubești/ din toată inima/ și să lupți pentru asta.// să scrii poezie,/ trebuie să visezi/ și să nu dormi/ niciodată, niciodată.”

Într-o determinare ce vine dintr-un fond liric evident, poetul Vasile Checheriță transpune un spațiu imagistic prin care se eliberează de contingent, realizînd o simbioză între simțire și cuget, sublimată în metafora generică a lacrimii, reluată canonic, explicit sau sugerat, în multe dintre poemele acestui volum: „mă doare,/ lacrima ce cade/ din ochii tăi/ și-ai oricui,/ și moare,/ pe pămîntul care arde,/ fără să-i pese/ nimănui”. E un cogito pus sub semnul unei diversități de ipostaze ale suferinței, începînd de la aceea mitizată christic și mergînd pînă la avatarurile dintotdeauna ale omului trecător prin lume, imortalizate în imagini și gîndiri poetice. Iar acestea, într-un periplu prilejuit de poemele ce se succed într-o cadență știută doar de autor, fac trimiteri textuale spre: inimi zbuciumate, lacrima ce arde în tăcere, florile inimii, ceaiul de ambrozie, peștera sufletului, plînsul în strană, nesfîrșita cruce, domnișoara Pogany, reavănul mormînt, zeița dintre maluri, ploaia de lacrimi, urme, buze umede, heruvimii, Dumnezeirea, mirosul de moarte, pasărea călătoare, Cybela, muntele, speranța divină, scînteia lumînării, florile de gheață, războiul poeților.

Cum se orînduiesc textual imaginile din volumul de față: într-o încercare de poetică ad-hoc, unele texte fac trimiteri uneori reluate spre scriitura care e colorată de sînge, spre alinierea controlată a cuvintelor, spre tăcerea întîlnită cu cîntecul lin, spre spre jale și plîns ca pornire a discursului poetic, spre vizualizarea mediată de sufletul prea plin, spre sacralizarea actului de creație, spre poemul mesager între două lumi, spre iubire și frumusețe, cele care asigură nemurirea poetului.

Între bucolic și transcendent, o curgere liniștită a unui volum ce ne arată un poet împăcat cu sine și cu ceea ce face, descoperind mereu libertatea ce se ascunde în interiorul unui vers. Și această mirare continuă se desfășoară în poemele sale, în care e loc și de un strop de eros potolit, de o chemare neîntreruptă a orizonturilor rurale, de o deschidere spre spiritul nezăgăzuit și spre întrebări cumințite de trecerea cuvintelor „ca niște soldăței/ pe patru rînduri cîte zece”.

Revista indexata EBSCO