Dec 21, 2018

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Polenul de sub asfaltul lumii de azi

Înainte de a fi un loc, Iaşul este un sentiment. Ieşenii şi pelerinii, deopotrivă, simt că urbea molda­vă, în partea ei de eternitate, se află în stăpînirea umbrelor – le­gendă şi adevăr, aparenţă şi esenţă, realitate şi mistificare. Fie­care colţ al Iaşului îşi trăieşte chinuitoarea, adesea, dar cît se poate de via prezenţă, printr-o adîncă, misterioasă şi, de aceea, plină de farmec, absenţă. Ce altceva decît o prezenţă în absenţă ar fi miezul vechiului-contemporanului Iaşi, acel spirit şi acea geo­grafie a „micii Rome”, cum o numea, la 1647, misionarul franciscan Marco Bandini, cristalizate, într-o lungă şi zbuciumată istorie, între Podul Roş, „dricul” oraşului (piaţa secolului XVI, între bi­sericile Barnovschi şi Sfîntul Lazăr), Tîrgul de Sus, „periferia” unde se va fi construit impunătoarea Bibliotecă a Fundaţiilor Rega­le, Biserica Trei Ierarhi şi fosta Curte Domnească, unde se va fi înălţat, la începutul secolului trecut, Palatul Administrativ (al Culturii)? Toate sigiliile contemporane ale Iaşului, în orice fel ar fi ele mediatizate, poartă ca pe un blazon de nobleţe pecetea trecutului. Acest Iaşi a creat şi un anumit tip de intelectual, prezent de mai bine de o sută de ani în peisajul cultural al oraşului; is­toria lui începe cu N.A. Bogdan, la sfîrşitul secolului XIX. El cultivă o mitologiile a Iaşului ce se poate recunoaşte în recurenţa unor sintagme precum „capitală a culturii”, „oraşul marilor zidiri”, „oraşul marilor iubiri” etc. Linia deschisă de N.A. Bogdan continuă cu memorialiştii „Junimii” şi ai „Vieţii Româneşti”, cu Ionel şi Păstorel Teodoreanu, G. Topîrceanu, Ana Conta-Kernbach, Sandu Teleajen, Gr.T. Popa, Mihai Carp, Mihai Codreanu, Rudolf Suţu, Eugen Herovanu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, pentru ca, printre contem­porani, să-i regăsim pe George Lesnea, Aurel Leon, Grigore Ilisei, Paul Miron, Nicolae Busuioc, Ion Caproşu, Mandache Leucov, Gh. Macarie, Olga şi Constantin Liviu Rusu, Radu Onofrei, Lucian Vasiliu, Val Gheorghiu, Constantin Radinschi, Ion Mitican, Constantin Ostap, Vasile Ilucă, Corneliu Carp şi, acum în urmă, Victor Beja, apoi, preoţi, învăţători, pictori, oameni de teatru, ficţionari, publiciş­ti sau oameni obişnuiţi, adunînd de-a lungul timpului, documente ale unei memorii colective, ale unei memorii culturale: fiecare are, de mai bine de o sută de ani, un „Iaşi al său” pe care îl comunică, me­reu, cu mai mult sau mai puţin talent, cu mai multă sau mai puţină ştiinţă de carte, contemporanilor şi posterităţii.

Cînd Victor Bejan scrie, în „Precuvîntarea” vastei sale monografii, Trecător prin două lumi (o poveste a Iaşului trăit), (Editura Junimea 2018), „un popor care uită istoria, nu poate întrezări un viitor”, se plasează în această serie, dar proiectul său – perceperea oraşului ca pe o fiinţă vie, prin ochii copilului, adolescentului şi „omului Cetăţii”, cum îşi spune – este unul original, vizînd, printr-o scrisoare adresată fiului, o imagine a Iaşului prin reconstituirea istoriei, epocilor, profilului condiţiei umane, atmosferei inconfundabile ale uneia dintre axele sale emblematice: „Am văzut lumina zilei într-o casă boierească din Păcurari, vechiul cartier al Iaşului, într-o clădire bătrînă, cu etaj, cu ziduri de un metru grosime, camere mari luminoase, cu sobe de teracotă şi o pivniţă boltită. În faţa casei era nelipsita grădiniţă cu flori, dintre cele ce dădeau specific şi farmec peste tot în oraş. Odată cu dărîmarea bătrînei case, am pierdut şi o parte din copilăria mea, rămînînd ca amintire şi simbol grilajul balconului, cu o dată consemnată, 1864, anul construcţiei. Strada Păcurari, una dintre cele mai vechi din Iaşi, începea la Fundaţiile Regale şi mergea înspre ieşirea din oraş, către Tîrgu Frumos. Capătul străzii, prin anii 1950, era la Fabrica de oglinzi, astăzi locul unde există o esplanadă cu spaţii comerciale”. Primele capitole ale cărţii se înscriu în formula memoriilor şi a explorării aproape monografice a trecutului propriei familii şi a spaţiului evocat; pentru început, Victor Bejan desenează arborele genealogic al neamu­lui, cu bogate ramificaţii basarabene şi nord bucovinene, lăsînd loc, poate, unei viitoare saga a familiei Bejan. Contraforţii unei comunităţi ca aceea din Păcurari sînt şcoala şi biserica, pentru că, iată, oamenii locului pivotează în jurul şcolii „Petru Poni” şi al bisericilor „Toma Cozma” şi „Sfîntul Mina”, păstorite de preotul Mihai Mănucă – insule de linişte şi echilibru în perioada atît de tulbure de după cel de-ai doilea război mondial. Cartierul este unul „multietnic şi multiconfesional”, cu bucovinenii de pe strada Toma Cozma, avînd „o educaţie austriacă, serioşi, oameni de cuvînt, pricepuţi şi muncitori” ori cu germanii luterani primiţi în comunitate cu toleranţă, înţelegere şi ajutor; „Niciodată în istoria cartierului – scrie Victor Bejan – nu au existat conflicte interetnice, mai mult, cetăţenii s-au ajunat reciproc la necaz, au sărbăto­rit împreună evenimente fericite, fiindu-le mai uşor să trăiască viaţa în înţelegere şi linişte”.

Evocarea meseriilor şi negustorilor prilejuieşte autorului pagini memorabile; pe ecranul memoriei se perindă geamgii, ţigani care vin, periodic, pentru spoit oale şi ca­zane şi cei care ascut cuţite pentru gospodinele din casele pitoreşti ale mahalalei patriarhale, tăietori de lemne, spălătoresele, „naşul cu floricele” şi moşul cu delicatese (halviţă lipicioasă, susan cu zahăr ars, ciubuc cu zahăr colorat), dînd tîrcoale şcolii „Petru Poni”, vînzătorul de ziare şi bătrîna care vinde ciuperci, sifonaru căruţaşii de lemne, lustragiii, dentistul, vînzătoarea de măturoaie, găzarii, muzicanţii, vrăjitoare, ghicitoare, prezicătoare, lucrînd după principiul „trecutul l-ai văzut, prezentul îl vezi, viitorul ai să-l vezi, dar banii nu-i mai vezi”,  bragagii, covrigari, negustori ambulanţi de îngheţată, de gheaţă şi de pepeni, hingherii cu căruţa Iuju, bocitoarele care însoţesc cortegiile funerare spre cimitirul „Sfînta Treime”, vînzătoarele de borş, croitori, artişti (actorul Constantin Obadă, mult mai celebrii Ţăndărică, Nansens Brandes, Dan Iordăchescu, Valeriu Pavel), foşti deţinuţi politici, siliţi sa cîştige „un bănuţ” ca salahori, la descărcat cărbune pe rampa din Păcurari, crîşmari, cei care cresc  viermi de mătase, frizeri, cizmari, tinichigii, mandata­ri iviţi la „liberalizarea” din anii ’60, cu afacerile repede  năruite de comunişti, în sfîrşit, misterioşii scapeţi, proprietarii de birje, veniţi în România „la începutul secolului XIX, din cauza persecu­ţiilor pe motive religioase din Rusia”. Fluxul memoriei nu prezin­tă, însă, în „Trecător prin două lumi (o poveste a Iaşului trăit)” un personaj colectiv, o masă amorfă din mahala pentru că, iată, Victor Bejan, rînduieşte pe fiecare în „casetă” lui, îl individualizează, realizând portrete memorabile: Baronul („Un personaj pitoresc al Iaşului din anii ’50 era un bărbat spre apusul vieţii, cu o pălărie neagră, cu boruri mari pe cap, avînd o lavalieră la gît şi ghete în picioare. Purta, indiferent de anotimp, o haină neagră, cîrpită (cîndva un smoking), dar curată, şi o floare la butonieră. De obi­cei, stătea la Piaţa Spiridon (unde astăzi este Monumentul Inde­pendenţei). Bătrînii spuneau despre el că a fost un om bogat, comerciant vestit şi care, din cauza vremurilor, a pierdut tot, iar acum trăia din diverse activităţi temporare sau vîndutul florilor. I se spunea Baronul, datorită atitudinii mîndre, manierei elegante de a se adresa oamenilor. Doamnelor, care treceau pe stradă, le oferea cîte o floare, provocîndu-i pe bărbaţii care le însoţeau să îşi arate calitatea de domni, cumpărînd cîte un buchet de flori”), comerciantul de covrigi, croitorul Onofrei, cizmarii Cercel şi Pengescu, tinichigiul Puiu, Strul, vînzătorul de ziare, Haim, sifonarul, „domnul” Anton şi grădina sa, pictorul Miron, preotul Mihai Mănucă sînt adevărate personaje, autorul excelînd în arta evocării, în căutarea firescului datinei, al trecutului viu, dar şi în arta portre­tului. Cartea lui Victor Bejan are o consistentă arhivă fotografi­că, dublînd portretele scrise cu imaginea fixată „alb negru”, pe aparatele de odinioară; forţa evocării în „Trecător prin două lumi” e susţinută de funcţia emotivă a textului si aceea de atestare a fotografiei, despărţind, uneori, dureros, pe atunci de acum; „Zarzavaturile şi legumele din grădinile oamenilor ajungeau la maturitate după cîteva luni, astfel încît micii producători puteau să-şi laude marfa. Era o competiţie între ei, cine are cele mai mari roşii din cartier şi cele mai gustoase. Prin anii ’50-’60 nu existau îngrăşă­minte chimice sau alte «otrăvuri» (mai tîrziu, introduse în pămînt făcut ca toate produsele agricole să nu mai aibă nici un gust, şi să fie chiar toxice)”.

Începînd cu capitolul „Copilăria şi jocu­rile sale”, Victor Bejan, fără a abandona cadrul general al memoriilor, asumă formula autobiografiei literare, urmînd, ca într-un Bildungsroman, vîrstele omului şi ale medicului, de la locul botezului, Mănăstirea Frumoasa şi copilăria petrecută pe strada Păcurari, în casa părinţilor ori pe malul Bahluiului, care era „un veritabil parc de distracţii”, cu muzica generaţiei şi vacanţele de pe litoral, pînă la întîlnirile cu elita basarabenilor refugiaţi în România, identificînd în ceasuri de taifas, obiceiurile şi filosofia de viaţă a acestora. Mărcile literare sînt evidente; autorul creează o sim­bolistică a cărţii care susţine rechemarea trecutului (grilajul de la o casă năruită, sobele de teracotă din casa copilăriei: „Căldu­ra dată de teracotă, trosnetul lemnelor arzînd, jocul focului din sobă şi mirosul lemnelor arse mi-au rămas în amintirea iernilor de altădată”, scrie, cu emoţie, naratorul-personaj), textul fixîndu-se adesea, în metaforă: „O altă apariţie inedită pe străzile Păcurari­lor era o bătrînă ţigancă cocîrjată, zbicită şi mică de statură, cărînd în spate, ca o furnică, ditamai legătura de măturoaie. Uitîndu-te la ea, şi la bagajul din spate, aveai senzaţia că în ori­ce moment poate să cadă şi odată cu ea şi măturoaiele, fapt ce ar fi blocat toată strada. Cu o voce subţire, striga din toţi rărunchi pentru a putea fi auzită, ce dorea să vîndă. Măturoaie, măturoaie! Cu toate că părea mică şi, firavă, bătrînica, la vîrsta ei, avea o forţă lesne de bănuit, dacă putea să care acel munte de beţe şi să vină de la zeci de kilometri, pe jos, pentru a vinde cîteva. Lumea o aştepta periodic, pentru că era nevoie mereu de ea, dar, ca şi alţi vînzători ambulanţi, cu timpul, a dispărut undeva în ceruri, că poate şi acolo era nevoie de a mătura praful de stele de pe bolta cerească”. Trecutul evocat e unul romantic, atmosfera e a Iaşului Teodorenilor, întîmplări, oameni, meserii, stări, senzaţii din illo tempore fiind reactivate, de exemplu, prin miros („şi astăzi, după atîţia ani, mirosul de cărbune, iarna, îl asociez cu săniuşul şi-mi aduce aminte de fiecare dată de anii copilăriei”, iar mirosul de rogoz şi alte bălării „mă întoarce, brusc, în acei ani fericiţi”). Mai mult încă, demersul memorialistic dezvăluie crezul autorului: „Ce a rămas constant au fost familia, credinţa şi obiceiurile noastre strămoşeşti, făcînd ca viaţa să merite să fie trăită frumos, sub semnul acelor valori fundamentale”; „Ritualurile şi obiceiuri­le fac şi ele ca acest popor să poată să supravieţuiască în istorie şi să-şi păstreze specificul naţiei; sărbătorile religioase, respec­tate şi practicate, duc la o spiritualitate înaltă, la sentimente de înţelegere, toleranţă şi iubire”. Victor Bejan caută mereu în trecutul său simboluri identitare ale românităţii, ale românimii, cum îi spunea Grigore Vieru, iar mesajul transmis fiului în lunga şi emoţionanta scrisoare din „Trecător prin două lumi” este fără echivoc: îndemnîndu-şi neamul să umble în lumină. „Nu dispera de ziua de azi, de vremurile fără capăt, fără noimă, pentru că au şi ele rostul lor. Dacă ar fi ca istoria să-şi ţi­nă cadenţa, ar trebui să treacă şi astea. Dar dacă nu? Poate toată experienţa intrată în gena noastră ne va ajuta să trecem şi peste acest atipic fenomen al timpului. E adevărat, în ultimii ani, vremile s-au asprit. Decadenţa morală, spirituală face ca lu­mea să umble fără lumină. Familia, comunitatea şi formele cele mai naturale ale vieţii îşi schimbă oglinda. Dacă reciteşti paginile copilăriei mele, s-ar putea să nu recunoşti nimic. Era odată un oraş, aşa cum eu l-am cunoscut, iar tu poţi doar să-l intuieşti prin po­vestea mea. Aşa cum eu am scris aici despre oameni şi vremuri, des­pre care am aflat din povestea celor dinainte, şi, pe care, din fe­ricire i-am cunoscut. Şi tu m-ai cunoscut pe mine…”.

Trei sunt străzile Iaşului, ca­re au o monografie a lor: uliţa copilăriei Teodorenilor, strada Aurora a lui Corneliu Carp şi, acum, Păcurarii lui Victor Bejan. „Tre­cător prin două lumi” e o carte deschisă prin care se pot vedea cel puţin trei proiecte epice viitoare: o saga a familiei Bejan, a cărei schiţă se află în primul capitol al memoriilor, o reconstituire a industriei Păcurarilor (fabrica de ţigarete, berăria, ţesătoria, cojocăria, fabrica de oglinzi etc.) şi o carte despre elita basara­beană: sînt datorii pe care Victor Bejan şi le-a creat tipărind ad­mirabilele sale memorii şi nu mă îndoiesc, pentru că e un om de cuvînt şi un prozator deja fixat în mijloacele sale de exprimare, că şi le va onora cu alte cărţi  la fel de interesante.

Revista indexata EBSCO