Dec 21, 2018

Posted by in Varia

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

Hughes Labrusse, Errant d’une clarière/ Hoinar printr-o poiană, poeme, traducere de Valeriu Stancu, ediţie bilingvă, română-franceză Editura Cronedit, Iaşi, 2018, 104 p.

 

Într-o colecţie interesantă pe care o coordonează Valeriu Stancu (şi care cred că îl reprezintă ca traducător, dar şi în ce priveşte preocupările sale legate de poezia francofonă în special), „PoeMondia” (din care am semnalat deja cititorilor revistelor „Poezia” şi „Convorbiri literare” antologia Poezia lumii în oraşul poeziei – în care sînt şi poeme ale lui Hughes Labrusse -, şi romanul lui Mohamed Salmawy, Aripile de fluture), la editura ieşeană Cronedit au apărut în ultimii ani mai multe volume ale unor autori din diverse colţuri ale lumii, mai ales de limbi francofone. Între aceştia, Hughes Labrusse cu volumul bilingv, română-franceză, Errant d’une clarière/ Hoinar printr-o poiană.

Născut în 1938, poetul, eseistul, profesorul de filosofie Hughes Labrusse, care trăieşte în Franţa, în apropiere de Caen, are pînă acum numeroase volume de diverse tipuri, preponderent poezie, în mai multe limbi, ale căror titluri ni le spune, în prezentarea autorului, Valeriu Stancu. A fost de mai multe ori în ţara noastră, şi în Iaşi. Nu este la primul volum în limba română (în 2013 a apărut, tot în traducerea lui Valeriu Stancu, Cu capul între mîini).

Abordînd o tematică variată, uneori marcată de un livresc cu tentă filosfico-religioasă ori chiar abstractă/ ermetică, multe dintre poemele din această carte sînt aidoma unor frame-uri (tip distih sau tristih) adăugite pentru a crea un „tablou” a cărei imagine se întrevede, poate, abia spre final: „Cuburi în care/ vom muri/ în mod geometric// Extras al unui dans macabru/ pe o bancă de piatră// O femeie îngenuncheată/ o bătrînă rîzînd/ un plimbător al fugitivelor” ş.a. (din poemul Fără îndoială, mîine voi pleca). Alteori textele sale par instantanee dintr-un loc/ moment (exemplu – Baracă) ori reflecţii, dictate de un anumit sentiment/ o anume ocazie despre condiţia umană (Cînd praful se ridică).

Încheiem, cu gîndul că nu este exclus să-l reîntîlnim pe Hughes Labrusse, un autor cunoscut în mai multe ţări, cu sau fără un eventual alt volum în română, cu un scurt fragment din poemul Zi aniversară: „Lumina se consumă din dragoste pentru pămînt/ şi va termina prin a-l arde/ trupul meu îi învaţă prezenţa şi o preface deja/ în cenuşi/ te chem ca odinioară/ vocea mea nu mai are ecou/ ultima fotografie maschează lumea”.

 

*

Iulian Filip, Linii şi cuvinte comunicante 2, poeme, ediţie în limbile română, franceză, engleză, italiană, rusă, traduceri de: Veronica Muntean, Miroslava Metleaeva, Gheorghe Simon, pe copertă şi la interior: ilustraţiile sînt semnate de autor, Tipografia AŞM, Chişinău, 2016, 264 p.

 

Iulian Filip, este un autor polivalent (poet, dramaturg – cu piese jucate în teatre din ţară şi din străinătate, prozator, autor de carte pentru copii, pictor, grafician) din Moldova de peste Prut, despre care am mai scris în „Convorbiri literare”. Acest volum este deschis de cuvinte semnate de Mihai Cimpoi, Gheorghe Simon, Constantin Spînu, Adrian Ghicov şi se închide cu o bogată secţiune de referinţe critice, în care regăsim semnăturile lui Nicolae Dabija, Emanuela Ilie, Adrian Dinu Rachieru şi Alexandru Cucereanu. Pe de altă parte, pe coperte sînt texte semnate de: Iurie Colesnic, Vasile Romanciuc, Aurelian Silvestru, Ianoş Ţurcanu şi Petru Bicer. Între toate acestea este Iulian Filip şi felul în care, prin secvenţe care pun laolaltă imaginea şi cuvîntul („linii şi cuvinte comunicante”), comunică cititorilor săi diverse frame-uri despre cum/ în ce fel vede el lumea, arta, deschiderea/ atitudinea omului faţă de cultură, de nou şi vechi, valorile neamului, prezentul cu bizareriile şi frumuseţea, amărăciunile şi speranţe pe care le poate genera. Sînt multe teme abordate în manieră personală de Iulian Filip aici, dar, poate, cea mai prezentă este „casa”, căminul şi tot ce aduce cu sine asta. Pe de altă parte, totul pare cumva simplu, la prima vedere, dar complexitatea este derivată nu atît din ce se vede, ci mai ales din ce ar trebui să „vezi” privind acest „mesaj” în care cuvîntul şi linia sînt puse laolaltă.

Un demers interesant, al unui autor care are idei interesante şi care, mai mult ca sigur nu se va opri aici cu astfel de cărţi care îi conferă o imagine aparte între confraţii de pe ambele maluri ale Prutului.

 

*

Cornel Galben, Poeţii Bacăului la început de mileniu: debuturi 2000-2010, Editura Pallas-Athena, Focşani, 2015, 250 p.

 

Despre Cornel Galben şi eforturile sale de a scrie despre activitatea literară a confraţilor am vorbit şi cu alte ocazii. Acum este vorba despre o carte în care autorul se opreşte, după cum spune titlul (dar vom vedea că depăşeşte acest cadru), asupra poeţilor băcăuani care au debutat între 2000-2010, deschisă cu „gînduri de rămas bun”, în care autorul (după ce notează că „goana după notorietate i-a îndemnat pe mulţi să coboare nepermis stacheta, rare fiind cazurile cînd talentul şi înzestrarea poetică, dublate de o cultură adecvată, se observă ţîşnind de la prima pagină”) spune că a luat decizia de a-şi îndrepta, pe viitor, „atenţia spre alte orizonturi de lectură”, „lăsîndu-i pe veleitari să se scalde în propria mediocritate şi pe cei cu adevărat înzestraţi să se bată pentru statutul lor de poet”.

Dincolo de textele care vizează debuturile băcăuanilor sînt şi altele, în care Cornel Galben scrie despre autori ca Dan Petruşcă, Gabriela Vrînceanu Firea ş.a. Sînt multe nume de autori de aceea nici nu cităm pe unii, spre a nu nedreptăţi pe ceilalţi), multe cărţi asupra cărora s-a oprit Cornel Galben, cu autori din diverse medii, generaţii, arealuri de preocupări, posibilităţi, stiluri, nume care au ajuns mai mult sau mai puţin cunoscute peste ani ş.a., unele aplicate pozitiv, altele mai degrabă consemnate… şi atît, la o parte semnalează acea „coborîre a stachetei” despre care am amintit.

Ca o concluzie la succinta noastră semnalare, acest tip de cărţi pot, aşa cum spune autorul, să fie şi un „ghid de selecţie” util, dar şi pentru a avea un anume tip de imagine asupra peisajului literar/ poetic nu doar din zona Bacăului. Şi, nu în ultimul rînd, înseamnă şi un efort şi de selecţie, şi de muncă dedicată din partea celor care aleg să se ocupe şi de creaţiile confraţilor.

 

*

Viorica Cernăuţeanu, Pojorîta Bucovinei. File de istorie, Suceava, 2017, 590 p.

 

Cum am mai spus şi cu alte ocazii, am ales să semnalăm, de cîte ori va fi posibil, cărţi despre locuri şi oameni/ comunităţi din ţara noastră, cu caracter mai mult sau mai puţin monografic, cu atît mai mult cu cît se întrevede preocuparea pentru o documentare necesară. iar aici aflăm dintru început că autoarea, în dorinţa de a „răspunde în bună măsură multiplelor întrebări ale unei comunităţi săteşti despre istoria devenirii sale”, a pornit de la studierea documentelor/ arhivelor/ cărţilor care ar fi putut oferi informaţii necesare, ca: documente cu privire la Ocolul Cîmpului Lung Moldovenesc „adunate în colecţii de Theodor Ştefanelli şi Teodor Bălan”, documentele din Arhivele Naţionale de la Suceava, Condica Cronicală a parohiei ortodoxe din Pojorîta ş.a., la care s-au adăugat informaţii scrise sau orale de le oameni ai locului din diverse domenii de activitate, cu diverse îndeletniciri/ pasiuni, şi altele pe care le citează Viorica Cernăuţeanu.

După cuvîntul înainte al lui Ion Filipciuc şi consideraţiile preliminare ale autoarei cartea cuprinde capitolele (fiecare cu o serie de subcapitole): I. Comuna Pojorîta. Caracteristici fizico-geografice, II. Pojorîta între Preistorie şi Evul Mediu, III. Satele comunei Pojorîta în anii dominaţiei habsburgice în anii dominaţiei habsburgice în Bucovina (1775-1918), IV. Aspecte din istoria Pojorîtei în perioada interbelică, V. Comuna Pojorîta în anii regimului comunist. Evoluţia comunei în perioada postdecembristă, VI. Contribuţii la cunoaşterea fenomenului demografic în comuna Pojorîta, VII. Cultura şi conştiinţa naţională. Rolul bisericii şi al şcolii în dezvoltarea conştiinţei naţionale, VIII. Forme de manifestare a spiritualităţii populare, IX. Activitatea cultural-artistică şi sportivă, X. Destine şi valori, şi, în încheiere, mulţumiri, rezumat în engleză, franceză şi germană, bibliografie (cu un număr bogat de lucrări/ izvoare/ documente citate, peste 250).

O lucrare alcătuită de Viorica Cernăuţeanu, absolventă de facultate la Suceava şi Iaşi, fost profesor/ director de şcoală în Pojorîta, cu un efort de documentare de luat în seamă, cu atenţie şi dorinţa de a face lucrurile bine, inclusiv din punct de vedere tipografic, despre o comună care are cu se mîndri. Şi, nu în ultimul rînd, o carte care, cel puţin pe unele secţiuni legate de istoria Bucovinei, poate fi interesantă nu neapărat pentru locuitorii comunei sau în scopuri de promovare a acesteia.

 

*

Iulia Ralia, Atinge umbra/ Touche l’ombre,  Editura Vinea, Bucureşti, 2018, 78 p.

 

Cartea Iuliei Ralia, lansată la ediţia din mai a acestui an a tîrgului de carte „Librex”, Iaşi, este deschisă cu un poem în stil haiku („Atinge umbra/ acolo unde raza/ începe basmul”) şi „închisă” cu un poem tanka/ în stil tanka (Neliniştile/ intră în sfîrşitul/ de verde// greier îndrăzneţ/ în fereastră”) (mai este un singur poem de 5 versuri, al doilea din volum). Interesant la cele două poeme „stil tanka” este că au mai degrabă unele elemente caracteristice pentru haiku (începînd cu atmosfera/ subiectul), decît cele care ţin strict de ce înseamnă tanka (melancolie/ dragoste ş.a.), dacă nu avem în vedere şi aşezarea pe cinci „linii”.

Discutînd cu Iulia Ralia am înţeles că ar fi, într-un fel, un experiment care să vorbească despre cum vede poemul haiku un autor „din afara” acestui tip de poezie. Dar, cum am mai scris legat şi de alte volume de gen ale sale, Iulia Ralia ştie ce şi cum este un haiku, deşi îi place să se mişte şi dincolo de „hotarele” acestuia. Cititorii rubricii „Biblioteca haiku” din „Poezia” ştiu cerinţele pe care le are în accepţiunea „clasică” acest tip de poem, dar şi faptul că opţiunile multora dintre numele importante în domeniu vorbesc despre renunţarea la unele, de la „kigo”, în ideea „înlocuirii” cu aşa-numitele „cuvinte cheie”, elementele de cezură (kireji), pînă la elementele formale, poate cele mai cunoscute, anume formula de 5-7-5 „silabe”. Adepţii ideilor „clasice” consideră că multe dintre aceste poeme, astfel concepute, pot fi numite tristihuri sau „în stil haiku”. În carte sînt multe exemple în acest sens; iată cîteva: „Ora melcilor –/ ceaţă/ fără grabă”; sau „Burniţa –/ stol de păsări/ grăbite”; „Nopţi lîngă nopţi –/ tîrzii/ amîndoi…”. Sau, în alt registru: „Casa/ trece pragul/ casei”. Sigur, sînt şi poeme care pot fi „acceptate” de adepţii „clasici”, deşi, şi în aceste cazuri, sînt elemente „moderne”, parte amintite: „Miez de noapte –/ trandafir cuprins încet/ de fulgi pufoşi”; „Vechea dantelă –/ promoroaca-i ştie/ măiestriile…”. E de discutat şi despre tematică, de la natură la substratul religios/ zilele copilăriei („Căutînd/ în bocăncei –/ chiote) ori alte teme legate de cotidian („El. ea şi un swing –/ fulger/ în plin”), locuri depărtate/ călătorii („Aceeaşi ceaţă –/ pe Shenandoah/ sau pe Champs-Elysées”) ş.a. Versiunea în franceză (semnată tot de autoare) nu este neapărat o „copie/ transpunere” fidelă a celeia din „originale”, autoarea „rescriind” poemul, deşi cît mai aproape de versiunea română.

Una peste alta, o carte al unei autoare care păşeşte, aici, asumat cred, pe o linie de hotar între haiku şi dincolo de ce înseamnă acest tip de poem, dar arătînd, şi de data asta, că ştie ce face.

 

*

Vasile Larco, Rochia de seară, sonete şi rondeluri, Editura Pim, Iaşi, 2017, 204 p.

 

Vasile Larco, este unul dintre membrii Asociaţiei „Păstorel” din Iaşi, între altele; menţionez în special acest fapt pentru că poemele sale au darul, şi în această carte, şi să descreţească frunţile cititorilor. Uneori însă, cînd vorbeşte de pildă despre bătrînii de la noi, despre tinerii plecaţi de acasă, înstrăinare, nemuncă, despre multele probleme pe care le avem în ţara noastră, îl duce în cealaltă latură a privirii sale către lume, unde sînt şi nuanţe mai amare sau se iţesc spinii satirei.

Am amintit în mai multe alte ocazii despre felul în care scrie Vasile Larco, despre locul său în lumea literelor, şi, dat fiind cartea de faţă, printre „umorişti”, aşa că, asigurîndu-l pe autor (care în autograf îmi dorea să mă relaxez la lectura cărţii sale) că dorinţa i s-a îndeplinit, încheiem semnalarea cu un poem al său, intitulat Monument ridicat în timp record, care are un moto – „Statuia mea pe roib călare/ S-o amplasaţi în gura văii,/ Dar nu o dăltuiţi în sare,/ C-or năvăli pe ea lingăii!”: „Un monument în douăzeci de zile/ Lui Bachus vor să-i facă băutorii,/ De-o înălţime cît s-atingă norii,/ Turnat din bronz, lucrat din dălţi şi pile.// Cum harnici ştiu că-s astăzi muncitorii,/ Avînd şi vin la „bord”, vreo două kile,/ Un monument în douăzeci de zile/ Lui Bachus vor să-i facă băutorii.// Lucrările n-au fost prea dificile,/ Dar s-au gîndit corect adulatorii:/ Întîi un prototip să vadă zorii…/ Şi i-au făcut lui Larco V. Vasile// Un monument în douăzeci de zile.

Revista indexata EBSCO