Dec 21, 2018

Posted by in ARTE

Alexandra NEACȘU – Mi-e milã de tine, teatrule!

Mi-e milă de tine, Teatrule! Mi-e milă la ce încercări ești supus tu astăzi de cei care cred că îți fac bine! Cândva Vahtangov spunea: „Teatru! Ce ușor e să spui acest cuvânt! Teatru e ceea ce duci cu tine, crești și educi în tine de-a lungul anilor, este visul unei vieți întregi!” Dar cine mai vorbește de toate astea când spune „Teatru”? Apoi continua: „Teatrul, adică teatrul cu majuscule, cum le plăcea să spună atât lui cât și lui Stanislavski, înseamnă un colectiv unit, legat de responsabilități și scopuri comune puse în slujba poporului, o echipă căreia îți dedici toată viața, toate gândurile, știind că vei găsi acolo cea mai serioasă atenție și considerație față de tine, ca artist al scenei.”

Cu câteva excepții, pe care le respect și care țin stâlpul de rezistență în fața realității prezentului, Teatrul nu mai există. Toate cele enumerate mai sus de Vahtangov nu sunt doar năzuințe subiective, ci principalele condiții ale existenței Sale, a Teatrului. Sunt atâtea feluri în care se poate denumi ceea ce se petrece astăzi pe scene pretutindeni, atât de variate, chiar ostentativ variate, însă majoritatea fără acest schelet de bază – format din sufletele celor care îl fac, puse laolaltă. Fără schelet, niciuna din ele nu poate fi Teatru. Acesta este „teatru de mântuială”, iar el nu va mântui pe nimeni!

Până la urmă este ca într-o relație de iubire. Vii seara la ora 7 acasă, spui aceleași replici de fiecare dată, faci aceleași gesturi, te-ai obișnuit deja să nu faci mai mult din atâtea zeci de motive pe care lipsa de dăruire a sufletului le poate găsi la orice colț și în final, te culci liniștit că ai mai scăpat de o zi. Mai este aceea Iubire? Mai este acela Teatru? Nu. Și atunci se așteaptă berea și țigara de după și folosim cuvinte mari, înălțând „fuga de a-ți dedica gândurile și sufletul” la rangul de „creație neînțeleasă” și „plictis artistic”. De-asta mi-e milă! Mi-e milă, Teatrule, pentru că văd cum te-ai îmbolnăvit de o boală a „oamenilor fără schelet”, care așteaptă să te răpună. Nostalgiile tale sunt pe cale să dispară, amintirile tale, așa cum ai fost tu, nu le mai știe nimeni! N-ai urmași cărora să le lași moștenire… Toată „bogăția” ta va trebui să o lași unora care o vor vopsi în culori stridente, după care n-o să le placă ce a ieșit și o vor arunca în mare parte, spunând că „este vorba despre altceva”, care bine-nțeles, „n-are nicio legătură”, fiindcă ei n-au nicio legătură cu ceea ce ai fost Tu.

Mi-e milă pentru că nimeni nu mai caută să facă ceva pentru tine, Teatrule, să facă ceva din dedicare și sacrificiu pentru tine, toți fac numai pentru ei! Pentru că vor să câștige cât mai mult de pe urma ta, doar asta este legea societății în care trăim! Iar acest nou sistem de raportare la tine începe să se transforme în ziduri de care nu mai ai cum să treci ca să mai poți salva ceva. Și asta fiindcă în interiorul zidurilor găsești posibilitățile financiare și logistice, care te așteaptă, între ele se află direcția și moda pe care trebuie s-o urmezi, la umbra lor confortabilă este marele secret al reușitei. Pe când în afara lor nu ai pe nimeni alături, înafara lor poți face absolut orice că nimeni nu te vede și nu te aude! Poți avea vise mari și idei minunate și poți fi sigur că nu ți le fură nimeni pentru că doar tu vei rămâne cu ele!

Nimic nu mai este al tău, Teatrule, totul este acum numai al omului! Și știi de ce? Fiindcă omul s-a depărtat de om și atunci s-a depărtat și de tine, Teatrule! Decorurile și costumele sunt ale lui! Mașinăriile la fel. Actorii sunt „omul” însuși, îmbrăcat sau dezbrăcat, drept sau „crăcănat”, peste tot trebuie să se vadă omul! Nu Teatrul! Teatrul s-a retras demult cu același bun-simț și eleganță a simplității într-o margine de culise și de acolo privește cu ochi triști cum niște oameni caută să-i facă pe alții (în cele mai multe cazuri) să râdă, cu singurul scop ca și unii și ceilalți să se simtă bine. Și atunci, într-adevăr putem spune că ceea ce niște oameni care n-au auzit de teatru în viața lor au scris pe hârtii oficiale – „prestator de servicii culturale” – este atât de potrivit. Și cât de departe de Ființa lui sensibilă simte el din culise această prestare artistică ce își are finalul nu la rampă în momentul aplauzelor, ci la casierie, atunci când își pot tăia de pe listă încă o „realizare”, iar socotelile pot merge mai departe! „Teatrul național poate să înflorească, dar pentru aceasta trebuie o întreagă abnegație de interes bănesc, trebuie un interes de slavă, dorul binelui și o mare hotărâre de-a face jertfe-nsemnătoare; atunci scena românească va fi arte, iar nu păpușărie.” – ar spune acum, ca și atunci, Mihai Eminescu.

Cât de departe de „visul unei vieți întregi” al lui Vahtangov, de fidelitatea de care el depinde în mod absolut este teatrul de astăzi! Și la câți ani lumină de „dorul binelui” și de „jertfe-nsemnătoare”! Dar are el, Teatrul, ce face din colțul său ascuns în culise? Are ce face mai mult decât să rămână tăcut și să îndure? Dacă ar putea, poate ar face. Sau poate nu, poate ar aștepta ca cineva să se trezească și să țipe în gura mare durerile lui ascunse. Poate o voce! …două! Oricâte! Ar fi cel mai de preț lucru pentru el acum, fiindcă asta înseamnă că cineva îi vede singurătatea amară din întunericul culisei, prea rănit ca să mai poată avea încredere în oamenii care îi străbat în scenă, violenți și fără niciun scrupul, ființa lui de Duh al Artei și al lui Dumnezeu! Ce milă mi-e de tine, omule!

 

Revista indexata EBSCO