Dec 21, 2018

Posted by in ARTE

Neculai VOLOVÃȚ – „Nici mort nu mã las!”

Suntem atât de obișnuiți cu interferența ludicului cu cotidianul, cu măștile oamenilor, cu dimensiunea lor histrionică, și mai ales cu contrafacerea realității, încât ne e greu să mai credem că lumea ar mai putea fi și altfel decât scena unui teatru. Nu de puține ori asistăm la drame intense, ori comedii suculente, la tot pasul și nu ne mai miră că nu se trage cortina, măcar din când în când.

Ei bine, zilele trecute am asistat la un final de spectacol hazliu, dar și absurd în același timp, o întâmplare pe scena justiției, cu personaje văzute și nevăzute, care m-a făcut să râd, aducându-mi în memorie spusa marelui William Shakespeare: „Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actori”.

Înainte de a vă povesti finalul, pentru o bună înțelegere a insolitei întâmplări am să vă povestesc câte ceva despre personajul central și despre destinul său, pe cât de hilar pe atât de trist. Așadar, pe E.B. l-am cunoscut în urmă cu vreo 20 de ani la o cunoștință comună, un patron de agenție turistică din buricul târgului, unde de multe ori, după o zi de uzură nervoasă prin sălile tribunalului unde-mi duc veacul profesional, en passant mai sorbeam câte-o cafea însoțită de-un coniac cu vorbă lungă. Amicul comun, un zdrahon care bătea suta de kilograme, aflat în toamna vieții, cam făcea glume pe seama lui E.B., pe care mi-l prezentase ca fiind cadru didactic la medicină, fără să-mi precizeze postul sau rangul și pe care îl cunoștea de pe vremea studenției lor, pe când făcuseră împreună drumeții montane, cu rucsacul în spate și nopți petrecute în cort. „Ehe, de câte ori am dormit noi înghesuiți de frig în sacul de dormit puteam să ne-o și tragem”…, îl provoca amicul meu, la care celălalt, făcând pe supăratul, riposta vehement: „ce glume-s astea?!”. Nu-mi imaginam nicidecum altceva decât că vroia să-l tachineze, căci aflasem din scurta prezentare pe care i-o făcuse patronul pasionat de turism, că noua mea cunoștință era holtei convins. Nu se căsătorise niciodată și nici nu avea de gând, deși trăgea pe atunci spre vreo patruzeci, patruzecișicinci de ani. Nimeni nu-l văzuse niciodată cu vreo prietenă, iar printre studenții facultății unde-și desfășura activitatea i se dusese buhul de om sucit, despre care niciodată nu prea poți spune altceva decât că se bagă-n vorbă mereu, indiferent de subiect. Purta şi atunci când l-am întâlnit prima dată, ca și în mai toate dățile în care aveam să-l mai văd, pe stradă sau la tribunal, niște haine ponosite, uneori chiar murdare, cu un iz de grăsime râncedă. Accesoriul nelipsit era întotdeauna o sacoșă de cârpă mizeră, despre care nu puteai ști la ce-i servea, sau dimpotrivă puteai conchide că era de utilitate universală. Când dădeai mâna cu el simțeai o carne moale, respingătoare, iar ochii săi de un albastru spălăcit îți căutau privirea de parcă vroia musai să intre în tine. Aflând despre mine că sunt avocat de profesie, mă asaltă cu tot felul de întrebări, din care am înțeles că preocuparea lui majoră este aceea de a da în judecată niște persoane, persoane importante, mon cher, subliniase el, făcându-mi din ochi cu un zâmbet larg pe chipul său puhav și albicios. Gazda noastră de cafea și coniac se prăpădea de râs, nu alta, când îl auzea vorbind despre procese. Apropiindu-se de mine îmi șopti, fără să fie observat, „e un procesoman fără pereche, mai bine fugi de el”, lucru pe care l-am și făcut, căci nu aveam de gând să-i cânt în strună. I-am retezat-o scurt, precizându-i că nu mă interesează pocesele pe care vroia să le intenteze, eu având o altă specializare. Omul s-a cam dezumflat. Nu se aștepta la asta și insistă aproape provocator, „dar vă plătesc!”. Mi-am cerut scuze că trebuie să-mi iau copiii de la școală și am șters-o repede ca să scap de individ, care îmi făcuse clara impresie a unui om confuzionat de prea multe probleme ce-i chinuiau mintea de singuratic.

De atunci, ca un făcut, m-am întâlnit cu el de nenumărate ori, de parcă mă urmărea ghinionul, căci acesta oricât de insistent era, nu cred că avea timp să o facă, deși nu e exclusă nici această posibilitate. Am aflat astfel că persoana importantă pe care o dăduse deja în judecată era un cunoscut politician dintr-un partid istoric, în opoziție la acea vreme, pentru nu știu exact ce motive dar, din câte îmi amintesc, cred că ceva legat de pretinse legături cu fosta securitate. S-a judecat apoi cu câțiva colegi de la facultatea la care activa, ba chiar și pe unul dintre primarii noștri postrevoluționari l-a chemat în instanță pentru chestiuni care mai de care mai ciudate, de asemeni pe unii reprezentanți ai monarhiștilor locali și naționali pe care-i percepea drept niște „contafăcuți”, el considerându-se un monarhist veritabil. S-a judecat cu vecini, cu asociația de locatari, apoi cu același năduf a chemat în justiție și niște ziariști care-l luaseră-n condei de prea multe ori. Dar cu cine nu s-a judecat personajul nostru?!

De câte ori mă prindea, mă ținea de vorbă aproape cu forța, trăgându-mă insistent de mânecă, nu cumva să fug, încât trecătorii ne priveau care de care mai nedumeriți, presupunând că aveam ceva important de împărțit. „Pute a securist”, îmi zicea despre împricinatul său numărul unu, cu care ajunsese în câțiva ani la mai multe procese pe rol, „ n-am cum să-l las în pace, nu mă lasă conștiința”, sublinia justițiarul din el. În fine, m-am tot eschivat să-i dau vreun sfat în războaiele lui juridice și în general îl dezamăgeam foarte tare când inventam tot felul de scuze ca să scap de insistența lui bolnăvicioasă. La orice întâlnire, din cele câteva zeci care s-au produs la tribunal sau pe străzile urbei de-a lungul timpului, mă asigura că va câștiga chiar dacă nu prea are încredere în justiție, căci adevărul e de partea sa. Nu l-am contrazis și tind să cred că nici el nu știa prea bine despre ce adevăr vorbește.

Viața lui s-a derulat energic și sistematic timp de peste douăzeci de ani între instanțele judiciare de grade diferite, inclusiv la Curtea Supremă, devenită între timp Înalta Curte de Casație și Justiție, grație voinței ministrului de justiție de atunci, pe care de asemeni o hulea din toți rărunchii lui de justițiabil oropsit, pentru că avea dosarul pătat și se dădea democrată și necoruptă, când ea de fapt își băgase bărbatul în pâine bună la Curtea Constituțională. Nici această înaltă instituție n-a fost iertată de ardoarea lui pentru dreptate, investind-o cu câteva cereri care de care mai trăsnite, cum n-ar fi iertat nici amicul nostru comun, patron de turism, o frumoasă clientă care i-ar fi trecut pragul.

La un moment dat nu mai ținea pasul cu reformele justiției, cu schimbarea codurilor, a procedurilor, încercând să se pună la punct, fie citind de zor pe unde apuca, fie interpelând nemilos pe câte vreun avocat prins la înghesuială pe holurile tribunalului, așa cum mă prinsese pe mine de cele mai multe ori, căci avea omul o predilecție pentru știința mea.

Degeaba studia, încurca dosarele mereu, dădea de cap justiției ca nimeni altul. De angajat avocat care să-i descurce ițele, nici vorbă, căci era și sigur pe intelectul lui și nici nu-l dădeau banii afară din casă. Toată istoria lui judiciară avea să culmineze cu o întâmplare de pomină, care a făcut tiraj ziarelor locale, ba chiar l-a făcut și vedetă de televiziune, căci știrea nu avea cum să scape mediei noastre lacome de senzații tari.

Aflat în arhiva judecătoriei, să studieze unul dintre multitudinea lui de dosare, plin de nervi căci adversarul din proces depusese un înscris care-i dădea dureri de cap, îi trecu prin minte năstrușnica idee să șterpelească hârtia fără să-l vadă nimeni, ceva în stilul lui Mr. Bean cu care aș zice că avea niște afinități social-spirituale sau vreo genă comună. Își rotise capul de câteva ori cu limba scoasă, pentru a se asigura că nu e văzut și harști, cât ai clipi, băgă actul în nelipsita-i sacoșă în care-și ținea hârtiile și alimentele de-a valma. Numai că procesomanul nostru, intelectual cu patalama și didact la medicină, nu prevăzuse un lucru esențial, la mintea cocoșului de altfel, că în arhivă existau și camere de luat vederi. Hoțul a fost prins, reținut o noapte la arestul Poliției, trimis în judecată în cătușe pentru sustragere de înscrisuri, cu televiziunile după el și în cele din urmă condamnat, „pe nedrept, dar cu suspendare”, după cum avea el să susțină la următoarea întâlnire când m-a prins din nou la un colț de stradă.

Nu știu ce era drept sau nedrept pentru el dar, cu siguranță, procesul judiciar devenise o formă de existență, iar eu, ca mai toți cei din sistemul juridic al Iașilor care-l cunoșteam deja ca pe un cal breaz, devenisem convinși că de fapt avea o formă de patologie psihică ce ar fi trebuit musai aprofundată. Dar cine să o facă? Dacă îndrăzneai să-i aduci vreo aluzie despre acest subiect, erai repudiat de individ și cu ceva înjurături pe deasupra. Nu a scăpat din vizorul lui nici universitatea la care lucrase, și care-l concediase ca să scape de așa specimen rarisim, nici rectorul învinuit de incompatibilități, unele se pare confirmate de instanțe, ba chiar nici unii magistrați despre care era convins că-l persecută mereu, că sunt corupți și-i fac lui viața grea. Câștigase procesul cu universitatea și fusese reintegrat în serviciu, drept pentru care avea să introducă cea din urmă acțiune în justiție pentru despăgubiri materiale și morale. La ultima întâlnire pe care am avut-o pe scările tribunalului, în urmă cu câțiva ani, după ce ajunsese de pomină cu cele aproape 400 de procese derulate în mai bine de 20 de ani, am avut răbdarea să-l ascult câteva clipe, nebănuind că avea să fie pentru ultima dată. „Nici mort nu mă las!”, mi-a zis și aproape că mi se făcuse milă de el, gândindu-mă ce povară grea are de dus. Aveam să aflu din presă, prin primăvara lui 2016, că fusese găsit inert în apartamentul său, doar mirosul de putrefacție făcându-i remarcată moartea. Vecinii de scară nemaiputând suporta duhoarea ce venea pe sub ușa apartamentului său au alertat poliția. Murise singur, așa cum trăise mai tot timpul. Dacă nu ar fi fost spartă ușa de către agenții chemați de urgență, nimeni n-ar fi știut despre el decât că e la tribunal, pentru procesele lui interminabile.

Zilele trecute, după mai bine de doi ani de la moartea sa, aflându-mă într-o sală de judecată, atenția mi-a fost surprinsă la apelul făcut de grefierul de ședință: „Reclamant E.B.”, apoi urmă o înșiruire de nume de magistraţi ai Palatului de Justiție, ca un pomelnic ce nu se mai termina, în postură de pârâți în complexa cauză ce-l avea la origini pe cunoscutul procesoman și care fusese declinată de la o instanță de grad mai înalt. Nu răspunsese nimeni la apel. A fost un moment de tăcere și de atmosferă kafkiană. Câţiva avocaţi ne‑am uitat nedumeriţi unii la alţii, apoi interogativi la preşedintele completului de judecată, o tânără și drăguță domnișoară care asculta referatul grefierului: „Lipsă părțile strigate. În acțiune s-a cerut judecata în lipsă”. Noi abia ne mai puteam abține râsul. Nu-mi dădeam seama dacă Mr. Bean în variantă românească avea un nou episod, sau dacă asistam la un fel de comedie absurdă pe scena naționalului ieșean. Judecătoarea a răsfoit dosarul atent, auzind murmurul din sală al unor persoane. „Dar e mort de mult…”, apoi continuă cu tactul specific profesiei de magistrat bine îndeplinită. „Se acordă termen pentru a fi citate toate părțile, la data de”…, nu mai țin minte exact data, dar cred că era un termen suficient de lung pentru ca toată părțile să se dumirească ce se întâmplă, sau cine știe… „Se va face adresă la Servicul de Evidența a Populației pentru a ni se preciza domiciliul actual al reclamantului”. Eu și colegii mei începusem să facem crampe la stomac de atâta râs înfundat. Îmi stătea pe limbă să spun, „la cimitir”, dar nu vroiam să fiu amendat pentru deranjarea ședinței de judecată. Atunci mi-am adus aminte cuvintele personajului, pe care mi le spusese la ultima noastră întâlnire, „nici mort nu mă las”, și privind magistratul despre care nu aveam habar dacă știa cine e, sau mai bine zis cine a fost reclamantul, dacă își amintise știrea morții împricinatului din urmă cu doi ani, am avut convingerea intimă că dacă totuși își adusese aminte, sigur nu vroia să-l trezescă din morți pe cel care ar fi făcut sigur un nou proces într-o justiție saturată de atâta adevăr și dreptate.

Revista indexata EBSCO