Dec 21, 2018

Posted by in ARTE

Marian Sorin RÃDULESCU – Implicita iluminare

Există, în Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari, filmul lui Radu Jude ieşit pe ecrane în vara-toamna lui 2018, două trimiteri discrete, două semne referenţiale ce scapă multor spectatori români şi trec încă mai neobservate de către eventualii spectatori din lumea mare. Una, spre cineastul român (regizor de film şi teatru) Lucian Pintilie, alta spre scriitorul-monah Nicolae Steinhardt – „evreu sută la sută şi român mie la sută”. Pintilie este pomenit en passant pentru curajul cu care – în anii 70 – a ameninţat că-şi dă foc dacă cenzura nu-l lasă în pace. Numele lui Steinhard e folosit, cu vădită intenţie polemică, din dorinţa de a-l judeca pentru „eroarea” de a-l fi considerat pe Mareşalul Antonescu nu un „criminal de război”, „antisemit” şi „barbar” (cum este prezentat de teza filmului lui Jude), ci „dîrz”, „curajos” şi „modest”.

 

În Jurnalul fericirii aflăm că Mareşalul „a scăpat de la moarte cîteva mii de evrei”, că „a trăit aşa cum a murit: curajos”, că – le spune Oscar Steinhardt fiilor săi – „n-are nici un rost să ne supărăm, trebuie să înţelegem că altfel nu se poate”. Înclin să le dau dreptate negaţioniştiilor lui Steinhardt, intrigaţi şi scandalizaţi de simpatia cu care acesta a scris despre Antonescu şi chiar despre legionari (care – în temniţele comuniste – şi-au ispăşit mare parte din vina de a fi fost excesiv de corecţi din punct de vedere politic, într-un anumit moment istoric): el chiar voia să fie (şi să rămînă) un bun român, la fel ca Madam Dumitriu, soţia căpitanului Petrică Dumitriu (un ofiţer „inteligent şi cult, caz rar – îmi pare rău că trebuie să spun – în Armata Română” – îl caracterizează un general) din O vară de neuitat (1993), filmul lui Pintilie după Salata lui Petru Dumitriu. În multe puncte, entuziasmul cu care îmbrăţişa Nicolae Steinhardt bunătatea poporului român se aseamănă cu exuberanţa personajului interpretat de Kristin Scott Thomas (crescută în Anglia, de o mamă româncă şi un tată ungur) pentru care Dunărea este mult mai frumoasă cînd trece prin România decît în munţii Pădurea Neagră, iar un vîrf de munte dintr-o zonă aridă aflată la graniţa cu Bulgaria (pe cînd România avea Cadrilaterul) este mult mai frumos decît Fuji Yama. Crezul lui Steinhardt (preluat de la Saint Exupery): „De vreme ce sînt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea, şi voi tăcea. Orice aş gîndi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării.” În Barbarii săi, Jude – ca „martor al acuzării” – aşază pomenirea lui Steinhardt în gura unui personaj desprins parcă din sit-com-uri populare gen Vacanţa Mare sau La bloc. În După-amiaza unui torţionar, Lucian Pintilie ţine să-l filmeze pe Radu Beligan (în rolul unei victime a regimului comunist care-şi reîntîlneşte, neresentimentar, fostul călău) citind Jurnalul fericirii – cartea care, după 1990, l-a făcut cunoscut românilor pe Nicolae Steinhardt. În 2001, cînd am văzut întîia oară filmul lui Pintilie, alegerea acestui titlu şi acestui autor mi s-au părut a fi nu doar un semn discret, înţeles (în esenţa lui) doar de cei familiarizaţi cu experienţa credinţei paradoxale mărturisite şi trăite de Steinhardt, ci şi o opţiune bizară din partea unui cineast pe care-l socoteam excesiv de cinic, de grotesc, invariabil tributar motto-ului caragialean ales pentru De ce trag clopotele, Mitică: „Simt enorm şi văd monstruos!”. Revăzînd peste ani filmografia lui Lucian Pintilie, mi-am dat seama că s-a folosit de numele lui Steinhardt în deplină cunoştinţă de cauză. Pentru că – dincolo de ceea ce pare „excesiv”, în exprimarea lui mereu contestatară – aflăm o nesfîrşită declaraţie de iubire pentru poporul din al cărui trup Lucian Pintilie se socotea şi pe care l-a slujit (niciodată emfatic, prin producţii sau super-producţii gen „epopee naţională”) pînă la moarte. Care moarte avea să-i fie gătită – în primăvara anului 2018 – întru slava Învierii. Căci, nota bene, Lucian Pintilie a fost petrecut pe ultimul drum nu asemenea colonelului de Securitate preschimbat într-un pumn de cenuşă la crematoriu, ci asemenea utopicului Titi din aceeaşi Balanţă, care – prin voinţă testamentară – a ţinut să fie îngropat după rînduială în satul său natal.

 

Dacă Barbarii lui Jude nu m-a convins ca expresie cinematografică, cel puţin m-a făcut să mă gîndesc, încă o dată, că drumul pînă la inima operei lui Nicolae Steinhardt şi, nu mai puţin, a lui Lucian Pintilie, e mult mai anevoios decît pare la prima vedere. Iar prima vedere presupune – în ceea ce-l priveşte pe cel dintîi – o anume condescendenţă. Pentru că – nu-i aşa? – anchetele, tortura, închisoarea te schimbă, te fac din om neom. Sau din evreu, creştin ortodox, iar mai apoi monah. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: „Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? Înnebuneai! – îmi răspunde raţiunea.” În cazul lui Pintilie, funcţionează încă grila de receptare exclusiv pe linie socială, politică, iconoclastă, anti-establishment etc. La o privire mai atentă (mult mai atentă, aş spune), accentele cad pe „hipopotamul lui Iov”, pe „locul geometric” numit terminus paradis. Care, precizează regizorul (într-un material video despre filmul său, Terminus paradis, apărut în box set-ul Pintilie Cineast) este – nici mai mult, nici mai puţin – Biserica.  Chestiunea de onoare, ca şi credinţa, exclude compromisul. Tertium non datur este nu doar titlul ultimului său film (inspirat din Capul de zimbru de Vasile Voiculescu), ci însăşi arta sa poetică. Clopotele care altădată îl ademeneau pe Steinhardt să-şi îmbisericească mintea (şi viaţa) aveau să puncteze momente-cheie din De ce trag clopotele, Mitică?; Balanţa; O vară de neuitat; Terminus paradis. În rînd cu glasul monahului de la Rohia, dezertorul Mitu din Terminus paradis exclamă, cuprins de o „implicită iluminare” în faţa altarului din biserică: „Să fie totul după rînduială!”. Pentru o dată, ideea apare – surprinzător – şi la Radu Jude: în scurt-metrajul O umbră de nor (2012), unde un preot, devotat chemării sale, încearcă să spulbere nevoia de „miracole” (mai concret: de a învia morţii sau măcar pe cei muribunzi) a unor personaje „progresiste”, invitîndu-le să-şi îmbisericească viaţa. Să-şi activeze şi cultive conştiinţa eclezială. Să intre, cum ar veni, în rînduială, în loc să se închină unei religiozităţi sterpe. „Veniţi la biserică!” – le spune. Adică: „Veniţi şi vedeţi că bun este Dumnezeu!”. Da, numai că – pentru sceptici sau cinici – şi aceasta nu e decît o replică, nimic mai mult. La fel ca finalul din Căinţa lui Tenghiz Abuladze: „Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?”…

Revista indexata EBSCO