Dec 21, 2018

Posted by in MOZAIC

Marius CHELARU – Din nou despre Khayyam

„Din lutul unor şahi olarul formă dete

Ulciorului ce-l beau hamalii azi cu sete.

Iar cana ce o duc acum la buze eu

Olarul o făcu din buze dulci de fete”

 

„Ulciorul meu, şi tu ai suferit odată,

Robit de-un chip frumos, de-o gură fermecată.

Iar toarta ce-o ridici şi-o arcuieşti spre gît

E mîna ce cîndva îmbrăţişa o fată”

Omar Khayyam (în versiunea lui Constantin Condrea)

 

Nu este prima, şi, probabil, nici ultima dată cînd apare în limba noastră un volum din opera lui Omar Khayyam, fie că este vorba despre o reeditare, fie despre o contribuţie nouă. Despre mai fiecare dintre aceste transpuneri în limba română am scris mai pe scurt sau pe larg, fie că erau tălmăciri ori versiuni după limbi occidentale sau din persană, în general în „Convorbiri literare” sau „Poezia”. De data aceasta vorbim despre un volum în versiunea română semnat de Constantin Condrea (pseudonimul lui Calman Abramovici Con), născut la Dorohoi, în 1920, consacrat la Chişinău (unde s-a mutat de la vîrsta de 19 ani), în Moldova de peste Prut[1]. De acolo a emigrat, după multe suferinţe, în 1988, la Seattle, în SUA, unde a murit în anul 2009.

Alt aspect care mi-a atras atenţia este că, din ce citim în carte, „versiunea în limba română este realizată în baza ediţiilor: Rubayyat”, apărută la Duşanbe, în 1965 (cuprinzînd 487 de „catrene”), „Omar Khayyam, Bacu, 1969 (267 de catrene), Omar Khayyam, Rubayyat, Moscova, 1972 (450 de catrene)”. Aşadar, versiunea lui Condrea este o transpunere după texte în limba rusă, dar şi cu „ecouri” ale limbilor turcice[2], fapt, de altfel, vizibil şi în grafia numelor de autori, locuri amintite şi de prefaţator, şi în catrene.

În prefaţa sa, Ion Hadîrcă face o trecere în revistă a unor elemente din viaţa şi opera lui Khayyam, pe tărîm literar şi ştiinţific, amintind unele eforturi de recuperare a operei acestuia (între care, de pildă, cartea publicată cu titlul Colecţia integrală a „Catrenelor lui Omar Khayyam”, care cuprinde cam 1200 de texte, realizată, citim, de „traducătorul din farsi”, poetul şi prozatorul rus Igor Andreevici Golubev, în anul 2008, într-o ediţie apărută la Moscova), notînd, în final, între altele, că avem de a face cu o „reluare transliterată”, „cu uşoare incizii stilistice conforme sintaxei limbii române moderne” a ediţiei „Catrenelor”, din 1972, „în prestigioasa, pe atunci, colecţie de poezie universală” „Comoara”, „contribuţia distinsului intelectual basarabean, traducător, prozator şi eseist” Constantin Condrea.

Reamintim doar cîteva aspecte: Omar Khayyam este un personaj cu biografia acoperită de ceţurile istoriei. Pe numele său „de acasă” Omar (’Umar) Ibrāhīm al Khayyāmi Gijat ad-Din Abū-l Faht/ Omar ben Ebrahim al Khayyāmi (1048-1123[3]), matematician, filosof şi poet s-a născut la Isfahan, provincia persană Khurasān, dar a activat mai ales la Nishāpur, pe atunci nod caravanier important, în vremuri deloc simple. Şi-a luat pseudonimul Khayyāmi (fabricant de corturi) în memoria tatălui său. Ca matematician, a lucrat la teoria numerelor raţionale, ridicarea binomului la puterea n, a clasificat ecuaţiile de gradul II şi III rezolvîndu-le prin reducerea la intersecţii de cercuri şi parabole, are contribuţii remarcate la teoria paralelelor. A fost şi medic, dar şi astronom al curţii regale. I se atribuie pînă la paisprezece tratate de matematică, fizică, din care s-a mai păstrat unul, de algebră, Risala fil barahin ala masail al-djabr-val mukabala, tradus în multe limbi europene. A fost un admirator şi cunoscător al grecilor antici (Platon, Epicur etc.), din care a şi tradus, a comentat Elementele lui Euclid. Pornind, spune-se, de la aptitudinile sale dar şi de la relaţia cu vizirul Nizam al-Mulk, a fost numit conducătorul Observatorului Astronomic din Merv, calitate în care a condus grupul celor opt astronomi care în timpul lui Malik Şah (1074) a reformat calendarului persan. Pe un alt palier, şi azi este preţuită în Iran opera sa în proză Nowruz Nāme (Carte despre Anul Nou/ Cartea Anului Nou[4]). Legendele spun că şi Hassan-i-Sābbāh, bătrînul munţilor, şeful sectei Hassassinilor (haşişinilor) de la care, s-a spus că vine cuvîntul asasin, i-a fost prieten[5].

După 1859, tradus fiind de Edward Fitzgerald[6] în engleză (mulţi adepţi sufi au spus că a făcut-o într-o manieră „personală”, cu „alterarea mesajului”), Khayyām e cunoscut în Occident şi datorită poemelor rubāyāt (roba’y, pl. robay’at), gen care, fiind asemănător (două distihuri/ patru hemistihuri) cu catrenul (roba’y[7] vine de la un verb a cărui rădăcină înseamnă „patru”), a fost „asimilat” în Europa cu această formă de poezie. Date fiind convingerile/ felul său de a fi, Khayyām (nevoit să plece în hajj/ pelerinaj la Mekka ca să scape cît de cît de persecuţii în Persia vremii sale) a fost mereu o „stea”, şi n-a încetat nici azi să strălucească. Nu e clar cîte rubāyāte a scris; copiile în manuscris adună de la 15 pînă la 1230, 1300 etc. de poeme atribuite lui. Cum am amintit, Ion Hadîrcă vorbeşte de o carte din 2008, cu cca. 1200 de texte.

După unii (primul se pare că a fost Qifit[8], m. 1248/9, în Tārikh al-Hakama/ Istoria/ Cartea înţelepţilor), ar fi fost adept al sufismului. Deşi, dacă-l citim pe Khayyam…: „Islamul e bogat în secte, dar eu sînt/ Cu secta de plăceri unit prin legămînt./ Eşti dumnezeul meu, iubito, şi se cade/ Să mă împreunez cu tot ce am mai sfînt”. Şi acesta este unul dintre aspectele de care se leagă „acuzele” specialiştilor care au studiat (mai mult sau mai puţin) aportul lui la sufism, relativ la cele mai semnificative deteriorări ale mesajului lui Khayyam de către cei care l-au tradus în Occident. Dar poeme atribuite lui Khayyam („sceptic”, „rafinat al pesimismului”, „nostalgic al pre-islamului” ş.a.) sînt în corpusul textelor sufite „acceptate” ca material didactic – unele, se prea poate, şi „atinse” de terminologia/ simbolistica specifică. Unii adepţi sufi, dar şi unii specialişti iranieni/ arabi consideră că o versiune acceptabilă care redă, „în măsura în care se poate în engleză”, opera lui Omar Khayyam este cea a lui Govindha Tirtha (1941), Nectarul îndurării – mai nici un traducător occidental nu a luat-o în calcul.

Se prea poate ca mesajul lui Khayyam (chiar de a fost ori nu adept sufi, s-a spus că nu putem nega fără dubiu că a folosit elemente din simbolistica lor, cum au făcut şi alţi poeţi) a fost „distorsionat” în versiunile occidentale, majoritatea celor care l-au citit pot spune, asemenea lui Théophile Ghautier, că nu îl pot uita.

Pe de altă parte, cum mai spus cu alte ocazii, este aproape imposibil de analizat din punct de vedere şi/ sau stilistic poezia lui Khayyam prin traduceri, pe de o parte tocmai datorită dificultăţilor în stabilirea unor echivalenţe pentru expresiile originale, pe de alta pornind de la modul în care sînt respectate elementele prozodice originale. Şi, desigur, cred că şi „ancorarea” lor în epocă/ explicaţiile legate de ce/ cum era atunci, nu ar fi, în unele situaţii, de prisos. Poemele, şi datorită scurtimii, deşi nu abundă în referiri concrete/ stricte la personajele/ evenimentele vremii, comportă destule dificultăţi din cauza rimei, ritmului etc., care constituie probleme complexe pentru traducător.

Dacă avem în vedere şi versiunile existente la noi/ în Occident, amintim şi că specialiştii/ istoricii literaturii persani[9] au remarcat şi că, din poemele sale, Khayyam este un adept al substantivelor/ verbelor, mai puţin al adjectivelor, tropii nefiind în original de varietatea cu care au fost dăruiţi de multe dintre versiunile occidentale. Sigur, întotdeauna trebuie avută în vedere disponibilitatea unei limbi pentru transferul de structuri într-o alta. Pe de altă parte, vorbim despre limbajul unei societăţi care trăia după norme radical diferite de a noastră, iar un text poate fi privit şi ca manifestarea unor sentimente, trăiri, concepţii şi reguli legate de mentalitatea/ gramatica vieţii cotidiene a epocii respective. Foarte probabil calea noastră prin lumea poetului ar fi altfel nuanţată dacă am citi Rubāyātele cu un glosar de termeni/ expresii persane, poate şi relativ la realele/ posibilele „conexiuni” cu sufismul, şi, de ce nu, într-o ediţie cît mai completă (adusă la zi şi din punct de vedere al noilor analize/ discuţii ş.a.)/ critică/ adnotată şi comentată, şi cît mai aproape de original sau eventual în limba în care au fost scrise textele sale şi română/ alte limbi occidentale.

Aceste lucruri sînt lesne de remarcat şi în această carte a lui Constantin Condrea, de la cum arată versiunea sa, la cuvintele, datorate surselor acestei traduceri, despre care aminteam (guleai, Cavus, Gemşid, Chei-Hosrov ş.a.). Versiunea lui Condrea (în care răzbat acele „incizii stilistice” ale lui Ion Hadîrcă), redăruită limbii române prin această reeditare, trecută peste „podul” limbii ruse, probabil îşi va (re)găsi şi ea cititorii. Ar fi, pe de altă parte, interesantă şi o transpunere în limba română a amintitei contribuţii a lui Igor Andreevici Golubev, eventual într-o ediţie critică/ comparativă

La fel cum am deschis aceste pagini, le închidem cu două texte ale lui Khayyam, în versiunea lui Constantin Condrea, care, poate, şi prin această reeditare apărută sub oblăduirea lui Ion Hadîrcă, va avea parte de noi cititori:

 

„Nu trec pe la geamii, nu mă pornesc spre Mecca.

Sînt un ateu. Allah aşa a vrut, adică.

Eu mă asemăn cu stricatele muieri:

Aş vrea s-ajung în rai, dar nu-i cunosc poteca.”

 

„Odată întrebai pe-un mare înţelept:

«Ce-ai dobîndit din cărţi?» El îmi răspunde drept:

«Cel care nopţi la rînd cu draga stă în braţe,

Departe de scripturi, acela-i mai deştept».”

 

Omar Khayyam, Catrene (Rubayyat), traducere de Constantin Condrea, consultant ştiinţific şi prefaţă: Ion Hadîrcă, Chişinău, 2016, 134 p.

[1] A crescut şi a făcut ani de şcoală la Ploieşti (judeţul Prahova), a absolvit liceul „Cultura”, din Bucureşti, în 1940 s-a mutat la Chişinău. A absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” în 1945, lucrînd apoi în redacţiile a diverse reviste/ publicaţii ale vremii.

[2] Cartea apare „din iniţiativa şi cu sprijinul” „Congresului Azerilor din Moldova”, „în preajma aniversării a 970 de ani” de la naşterea marelui poet.

[3] Data naşterii – mult timp considerată necunoscută, cea a morţii – incertă, deşi sînt varii discuţii.

[4] Prima zi a primei luni din an, farvardin (21 martie-20 aprilie), în calendarul solar iranian, adică 21 martie. Sărbătoarea (instituită, spun legendele, de Zarathustra la echinocţiul de primăvară pentru a sărbători începutul de an, revenirea la viaţă a naturii) veche de mii de ani, considerată cea mai importantă pe un teritoriu depăşind graniţele Iranului, a ajuns, cu timpul, să se dezbrace, pentru cei mai mulţi, de sensurile religioase şi să poarte haina laică a începutului primăverii. Cartea a apărut la noi: Omar Khayyam, „Nouruz-nāme”, studiu introductiv, traducere din persană, note: Viorel Bageacu, Editura Kriterion, Bucureşti 2003; am semnalat-o în „Convorbiri literare”, ianuarie 2005.

[5] E o legendă. Poetul, după alte surse, nu a fost prieten nici cu stăpînul cetăţii Alamut, nici cu vizirul Nezam U’l Mulk. Haşişini – altă ipoteză: numele vine de la haşiş, cu ajutorul căruia membrii sectei atingeau starea de nebunie extatică.

[6] După un mss. cu 158 de poeme datînd din 1460-1461, Codexul Bodleian.

[7] În timpul lui Khayyam acest tip de poezie se numea cîntec (Ahmad Tamīndārī). Unele istorii ale literaturii persane notează că termenul rubāyāt, ca atare, a apărut după anii 1200. Poate şi de aceea adversarii poetului au susţinut ulterior că, de fapt, nu el ar fi scris poemele care îi sînt atribuite.

[8] În Europa primul care a lansat ideea a fost un consul francez la Raşit, J.B. Nicolas; a editat în 1867 o versiune, criticabilă din multe puncte de vedere, a operei poetului persan.

[9] De pildă Ahmad Tamīndārī, în A History of Persian Literature. Schools, styles and literary Genres, translated from Persian by Ismā’īl Salāmī, The Center for International-Cultural Studies, Tehran, Alhoda International Publishers, Iran, 2002, 196 p. (recenzată în „Convorbiri literare”, octombrie 2010).

Revista indexata EBSCO