Dec 21, 2018

Posted by in MOZAIC

Bogdan Mihai MANDACHE – Despre adevãr, prejudecãți și ignoranțã

Paul Henri Thiry, baron d’Holbach (1723-1789) este un filosof francez de origine germană. A făcut studii la Universitatea din Leiden, după care se mută în Franţa, trăind cea mai mare parte a timpului la Paris unde intră în contact cu cei mai importanţi reprezentanţi ai Iluminismului francez, îndeosebi cu Rousseau, d’Alembert, Helvetius, Buffon şi Diderot. Deţinător al unei impresionante biblioteci, dar şi al unei valoroase colecţii de stampe şi gravuri, d’Holbach a tradus şi răspîndit opere ştiinţifice, antireligioase sau materialiste intrînd deseori în conflict cu autorităţile spirituale şi temporale. A colaborat la Enciclopedia Franceză redactînd articole despre chimie, metalurgie şi mineralogie. Şi-a folosit cunoştinţele ştiinţifice pentru a apăra cu ardoare materialismul care a fost sursa tuturor scrierilor sale. Amintim cîteva dintre acestea: Le Christianisme dévoilé; Le Bon Sens ou les idées naturelles opposées aux idées surrnaturelles; La Morale universelle ou les devoirs de l’homme fondés sur la nature; Le Système de la nature, tradusă în limba română, Sistemul naturii, în 1957. Cu această lucrare d’Holbach atinge apogeul unei concepţii riguros materialiste şi atee a naturii, societăţii şi omului. Concepţia sa tindea să emancipeze omul de superstiţia religioasă şi de impostura a cărei victimă era, pentru a-i aduce fericirea şi a-i reda libertatea. Omul trebuie să fie determinat în acţiunea sa de libertatea de voinţă, rolul filosofului fiind acela de a arăta omului adevăratele resorturi ale acţiunilor sale şi de a distruge miturile şi superstiţiile. Mitul lui Dumnezeu este cel mai complex şi cel mai tenace, explicarea acestui mit ocupînd întreaga parte a doua a Sistemului naturii. Mulţi iluminiştii au considerat poziţiile lui d’Holbach ca fiind extreme, printre aceştia numărîndu-se inclusiv Voltaire, cunoscut pentru anticlericalismul său, singurul prieten fidel şi apărător al concepţiilor sale fiind Diderot, cel care a semnat „discursul preliminar” la cartea Essai sur les préjugés, ou De l’influence des opinions sur les moeurs et sur le bonheur des hommes, carte pe care d’Holbach a semnat-o cu pseudonimul Dumarsais. Recent cartea iluministului francez a apărut şi în versiune românească: Eseu despre prejudecăţi sau Despre influenţa opiniilor asupra moravurilor şi fericirii oamenilor, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, prefaţă de Jacques Patry, postfaţă de Adrian Niţă; Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Cogito”, 2018, 304 p.

Termenul de prejudecată nu a desemnat totdeauna ceea ce Iluminismul a respins cu vehemenţă. El aparţinea vocabularului juridic şi era folosit pentru a desemna ceea ce era judecat dinainte sau un ansamblu de judecăţi folosite în cazuri asemănătoare. Era folosit în secolul al XVII-lea mai cu seamă în disputele religioase şi se referea la primele elemente de judecată anterioare unui examen aprofundat. Astfel cărţii Préjugés légitimes contre les calvinistes de Pierre Nicole îi răspundea Pierre Jurieu în Préjugés légitimes contre le papisme. Şi în secolul al XVIII-lea se perpetuează această tradiţie religioasă a „prejudecăţilor legitime” exprimate faţă de jansenism, de anticlericalismul filosofilor sau faţă de politica religioasă a Revoluţiei Franceze. În înţelegerea termenului de prejudecată predomină sensul negativ, aşa cum l-a definit raţionalismul cartezian, ca judecată falsă prin supunerea în faţa unei idei preconcepute, prin refuzul de a merge la fondul lucrurilor, altfel spus o judecată făcută fără un examen suficient. Puţin timp după apariţia articolului despre prejudecată scris de cavalerul Jaucourt pentru Enciclopedia Franceză, a apărut Eseu despre prejudecăţi, semnat Dumarsais, dar scris de baronul d’Holbach, deşi mai sînt controverse în privinţa adevăratului autor. Dar d’Holbach nu era la prima carte publicată sub pseudonim, alegînd această modalitate datorită curajului şi vehemenţei cu care afirma convingerile într-o epocă în care încă nu se cîştigase deplin totala libertate a opiniilor. D’Holbach îşi începe pledoaria cu o critică acerbă a puterilor temporală şi spirituală care lucrează împreună „pentru a perverti raţiunea omenească, pentru a alunga lumina şi pentru a-l face pe omul simplu să respingă adevărul.(…) Este deci cît se poate de vădit faptul că ignoranţa reprezintă sursa comună a erorilor neamului omenesc; prejudecăţile sînt adevăratele cauze ale nenorocirilor care-i învăluie pe oameni din toate părţile.” El îndeamnă oamenii să renunţe la iluziile propovăduite de religie şi să ridice vălul aşezat pe ochii lor de tirania religioasă şi politică, să accepte caracterul distinct al adevărului şi să nu se lase înrobiţi de prejudecăţile care îi îndepărtează pe oameni de idealuri, de inovaţii, de renovarea vieţii sociale.

Dar ignoranţa popoarelor este benefică clasei dominante întrucît adevărul poate genera în mentalul colectiv germenii progresului, iar acesta poate duce la răsturnarea rînduielilor statornicite. „Prejudecăţile amorţesc sufletul; teama este primul pas spre sclavie; oamenii se complac în mizerie doar pentru că le lipseşte curajul sau pentru că lipsa lor de experienţă îi face să se teamă de nenorocirile himerice pe care şi le imaginează a fi mai mari decît relele adevărate pe care le îndură pe pămînt. Neamul omenesc s-a supus fantomelor superstiţiei doar pentru că părinţii săi ignoranţi şi supuşi minunilor predicate de apostolii imposturii i-au transmis temerile şi prejudecăţile lor”, afirmă filosoful francez. El condamnă clasele conducătoare care au considerat totdeauna că adevărul este primejdios pentru popor şi avansează proiectul concilierii intereselor adevărului cu cele ale suveranilor şi popoarelor. Trebuie înlăturată teama că adevărul va produce distrugeri, pentru că adevărul răspîndit în rîndul oamenilor va aduce bunăstare, respectarea moravurilor şi cultivarea virtuţilor.

Poate filosofia călăuzi oamenii în procesul de eliberare de prejudecăţi şi de dobîndire a adevărului? Da, în măsura în care nu prostituează înţelepciunea, în măsura în care filosofia înseamnă căutarea adevărului şi sinceritate faţă de ceilalţi, nu să pună în evidenţă orgoliul sau amărăciunile filosofului, să nu fie o declamaţie inutilă împotriva neamului omenesc. „Filosoful trebuie să poarte o ură neîmpăcată superstiţiilor care, de atîtea ori, au înecat faţa pămîntului în sînge; să fie duşmanul ireconciliabil al despotismului care, vreme de secole, şi-a înălţat tronul în mijlocul naţiunilor deznădăjduite”, scrie cu patos d’Holbach. Nu este vorba despre un filosof care priveşte şi înţelege lumea pentru sine, despre cel împăcat cu el însuşi, dimpotrivă este adus în prim-plan înţeleptul care caută să îndepărteze iluziile, care îl apropie pe om de cunoaşterea adevărului, care manifestă „un interes cît se poate de tandru pentru semenii săi”, pentru că „adevăratul filosof este prietenul oamenilor, al bunăstării lor şi al adevăratelor plăceri. (…) Adevăratul filosof este apostolul raţiunii şi al adevărului, pe care le caută cu bună-credinţă.” D’Holbach schiţează tipul filosofului care combate prejudecăţile dobîndite şi le substituie adevăruri; adevăratele sarcini ale filosofului sînt lupta împotriva superstiţiilor şi prejudecăţilor, combaterea temerilor. D’Holbach rezumă ceea ce este util pentru umanitate prin aceste cuvinte: adevăr, înţelepciune, raţiune, virtute, natură.

Cartea baronului d’Holbach, semnată Dumarsais, nu putea să fie privită cu îngăduinţă de principi sau de clerici. Împăratul Frederic al II-lea a atacat tezele susţinute în Eseu despre prejudecăţi, ceea ce a stîrnit reacţia vehementă a lui Denis Diderot, exprimată în Scrisoare referitoare la critica Eseului despre prejudecăţi, descoperită şi publicată un secol şi jumătate după apariţia cărţii. Diderot susţine că d’Holbach a pledat în cartea sa pentru adevăr, a combătut prejudecăţile şi superstiţiile, impostura şi eroarea. Tonul critic, vehement al lui d’Holbach izvorăşte din necesitatea de a denunţa minciunile Statului şi Bisericii vremurilor sale, din încrederea sa în om şi în ideea de progres, în speranţa într-o viaţa mai bună. Secolul al XVIII-lea a adus şi un nou înţeles conceptului de filosof; filosoful întrupa un nou ideal uman, omul luminat care se folosea de propria raţiune şi ştia să acţioneze în consecinţă. Primul manifest al acestei evoluţii semantice a fost eseul anonim Le Philosophe, apărut în 1743, atribuit succesiv lui Voltaire, Diderot, La Mettrie şi Dumarsais. Acest nou înţeles a determinat şi o anume radicalizare a discursului politic, Eseul lui d’Holbach fiind un strălucit exemplu.

Revista indexata EBSCO