Dec 21, 2018

Posted by in MOZAIC

Florin CRÎȘMÃREANU – Despre o facultate pe care ar trebui sã o luãm în considerare

Bernard din Clairvaux, Despre considerare, ediție bilingvă, traducere din limba latină de Florina Ion, Introducere de Christian Trottmann, Lămuriri preliminare și note de Alexander Baumgarten, Iași, Polirom (col. Biblioteca medievală), 2018, 356 p.

 

În urmă cu cîteva zile, o veste a tulburat comunitatea academică autohtonă: activitatea secției de limbi clasice din cadrul Universității „AI.I. Cuza” din Iași a fost suspendată, adică s-a făcut un prim pas în vederea închiderii ei. Motivul acestei decizii pare a fi unul foarte simplu: secția cu pricina nu se poate susține financiar, neavînd un număr suficient de studenți înmatriculați. Uitîndu-ne în jurul nostru observăm că pentru multe lucruri se găsesc bani, însă pentru elementele care definesc cultura din care pretindem că facem parte ‒ limba elină și latina ‒ nu mai ajung niciodată banii. Două chestiuni doresc să evidențiez: pe de o parte, oare această situație în care s-a ajuns nu poate fi imputată și acelora care au condus sau încă conduc instituția unde își desfășurau activitatea cei cîțiva clasiciști? În al doilea rînd, intrarea în lichidare a secției de limbi clasice poate constitui un precedent periculos și pentru alte secții, departamente și chiar facultăți care nu sînt rentabile din punct de vedere financiar. Dar, să ne oprim aici cu șirul gîndurilor, pentru a nu da idei mai-marilor zilei. În orice caz, este foarte trist că asistăm – cei mai mulți dintre noi neputincioși ‒ la tăierea propriilor rădăcini.

Chiar dacă trăim vremuri anapoda, mă încăpățînez să cred că și situațiile care nu aduc beneficii financiare ar trebui luate în considerare. Etimologic, latinescul considero, – are înseamnă a sta împreună (con) și a privi stelele, constelațiile (sidus); pe scurt, a contempla. Totuși, un autor important din perioada Evului Mediu ne spune că trebuie deosebit între considerare și contemplație. Motiv pentru care scrie o carte: De consideratione, de curînd tradusă în limba română: Bernard din Clairvaux, Despre considerare (ediție bilingvă, traducere din limba latină de Florina Ion, Introducere de Christian Trottmann, Lămuriri preliminare și note de Alexander Baumgarten, Iași, Polirom [col. Biblioteca medievală], 2018, 356 p.).

Un cititor grăbit ar putea fi dus în eroare de prepoziția din care leagă numele autorului de localitatea Clairvaux (situată în sudul regiunii Champagne, Franța). Chiar dacă această precizare pare cu totul lipsită de importanță, afirmația corectă este aceea că Sfîntul Bernard (1090-1153) nu s-a născut în Clairvaux, pentru a fi Bernard din Clairvaux. El s-a născut în Fontaine-lès-Dijon, intrînd la 22 de ani în mănăstirea din Cîteaux, devenind ulterior abate la mănăstirea din Clairvaux (pe care o fondează, la îndemnul abatelui său, Stephen Harding, în 1115). Prin urmare, corect ar trebui să-l numim Bernard din Fontaine sau Bernard de Clairvaux ‒ figură emblematică a secolului al XII-lea.

De consideratione, scrisă între 1147 și 1153, este prima lucrarea a abatelui cistercian tradusă în limba română și trebuie salutat efortul tuturor celor implicați în acest proiect. Destinatarul acestei scrieri, în cinci cărți, Bernardo Paganelli (1080-1153), care a ajuns papa Eugeniu al III-lea (1145-1153), a fost călugăr la Clairvaux (doar în anul 1139) cînd abate ale acestei mănăstiri era Bernard.

Acest tratat bernardian este considerat de unii exegeți o capodopera filosofică, pentru alții, este o scriere de spiritualitate, un testament al sfîntului, spun unii, sau chiar un tratat politic, susțin alții. Din punctul meu de vedere, propoziția fundamentală a tratatului îmi pare a fi aceasta: „Dumnezeu este singurul care niciodată nu poate să fie căutat în zadar, nici chiar atunci cînd nu poate fi găsit” (Bernard, Despre considerare, V, XI, 24, trad. rom., p. 293). De această afirmație leg definiția oferită de abatele cistercian: „considerarea <este> o cugetare intensă cu scopul de a cerceta sau încordarea sufletului care cercetează adevărul” (ibidem, II, trad. rom., p. 123). Așadar, „considerarea apare astfel drept garanție a autenticității spirituale a monahului devenit papă în fața pericolului exercitării funcției. De aceea, Bernard o plasează într-o zonă intermediară între viața activă și cea contemplativă, dar o deosebește de ambele” (Al. Baumgarten, Lămuriri preliminare, p. 21).

Istoria ne oferă suficiente exemple de monahi, atît în Răsărit, cît și în Apusul creștin, care au făcut tot posibilul să fugă de chestiunile administrative, pe care le presupunea de regulă episcopatul. Bernard este unul dintre acești călugări, care îi amintește lui Eugeniu al III-lea că treburile administrative îl îndepărtează de modul de viață asumat de orice monah, „învîrtoșîndu-i inima” (duritia cordis) în cele din urmă. Strîns legat de această stare este menționată o alta: compunctio (străpungerea inimii): „ce este așadar o inimă împietrită? Este aceea care nici prin compuncție nu se frînge, nici prin pietate nu se înmoaie, nici prin rugăciuni nu se mișcă: nu cedează amenințărilor, se împietrește sub <loviturile de> bici” (Despre considerare, I, trad. rom., p. 85). Tradiția de la care se revendică aici Bernard este una venerabilă, ce are rădăcini pînă în Scripturi, iar în spațiul de limbă latină papa Grigorie cel Mare este o verigă esențială.

Al. Baumgarten susține că pontiful, în cazul nostru Eugeniu III, s-ar fi aflat într-o stare de excepționalitate, „iar acest fapt îl poate apropia de doctrina modernă a stării de excepție” (p. 31). Această stare de excepție ar fi trebuit să declanșeze cea de-a treia cruciadă, pe care Bernard însuși o susține clar în textul pe care-l avem în vedere: „Cît despre mine ce crezi că ar face aceștia <ai noștri>, dacă s-ar ridica din nou la îndemnul meu și ar fi din nou înfrînți, cînd m-ar auzi îndemnîndu-i a treia oară să repete călătoria, să repete lucrarea în care deja prima dată și a doua oară a dat greș? Și totuși, israeliții, fără a se gîndi că au dat greș prima și a doua oară, se supun <poruncii> a treia oară și înving” (Despre considerare, II, trad. rom., p. 119).

Cîteva pagini mai încolo, Bernard ne spune că „unii au fost chemați pentru o parte a solicitudinii, dar tu ai fost chemat pentru plenitudinea puterii” (Despre considerare, II, trad. rom., p. 145). Tema potestas pontificală este legată în epoca lui Bernard de teoria celor două săbii (Despre considerare, IV, trad. rom., pp. 215-217), adică vechea discuție despre cele două puteri, cea spirituală de cea temporală, încă vie în secolul al XII-lea. Pentru creștini, analiza ar trebui să coboare pînă în secolul al IV-lea, cînd Eusebius de Caesareea considera că împăratul Constantin întruchipa ambele responsabilități, aceea de basileus kai hiereus (sau pentru latini rex et sacerdos). Mai mult decît atît, Constantin devenise nici mai mult, nici mai puțin, decît aequalis apostolis (ισαπόστολος)[1]. Unitatea aceasta, așa cum era ea văzută de Eusebius, va fi serios pusă în discuție de papa Gelasius I (492-496), care separă efectiv cele două puteri, cea spirituală de cea temporală. În Epistola VIII, adresată lui Anastasius I, Gelasius spune: Duo quippe sînt, imperator Auguste, quibus principaliter mundus hic regitur: auctoritas sacra pontificum, et regalis potestas[2].

Abatele Bernard desconsidera răgazul, „mamă a fleacurilor” (Despre considerare, II, trad. rom., p. 157), atît de îndrăgit de unii filosofi, dar și pe aceștia din urmă, ce au în „fruntea lor pe Behemoth„ („caput eorum Behemoth”)[3]. Cu tot disprețul pe care îl arătă Bernard față de filosofie, exegeza contemporană îl încadrează pe acesta în categoria „filosofiei monastice”, alături de Guillaume de Saint-Thierry, Petrus Cellensis și alți autori reprezentativi din secolul al XII-lea. Pentru acele timpuri, o astfel de sintagmă este perfect justificată, deoarece termenul „filosofie” era utilizat în cele mai multe cazuri cu semnificația întîlnită în antichitate, adică un „mod de viaţă”. Bunul prieten al lui Bernard, Guillaume de Saint-Thierry (1085-1148), justifică această situație, de vreme ce în scrierea sa De contemplando Deo vorbește despre „filosofii din această lume” [§ 18], pe care nu-i asimilează categoriei din care făcea parte, aceea a monahilor. Bernard însuși folosește sintagma christiana philosophia (Despre considerare, III, trad. rom., pp. 182-183). Mai mult decît atît, abatele cistercian face o distincție importantă între filosofie și lucrarea apostolică (numită mai tîrziu, în Apus, teologie). Filosof este acela care cercetează natura umană, pe cînd acela care continuă lucrarea apostolilor încearcă să convertească oamenii la adevărata credință, creștinismul.

Ch. Trottmann ne asigură că „mistica speculativă pe care o vedem aici culminînd cu Bernard își are în fapt rădăcinile la părinții greci” (Introducere, p. 46). Este adevărat, însă alți exegeți consideră că dacă „la Părinţii greci, Guillaume găseşte leitmotivul îndumnezeirii omului. Bernard se arată foarte rezervat vis-à-vis de acest optimism grec”[4]. Bernard utilizează foarte rar termenul „îndumnezeire” în scrierile sale, „formula curentă pentru a exprima unitatea spirituală între om şi Dumnezeu este aceeaşi pentru Bernard şi Guillaume de Saint-Thierry: unus cum Deo esse spiritus [I Cor. 6, 17]” (SC 393, p. 132, n. 1). Chiar și atunci cînd îi transmite lui Eugeniu al III-lea „să nu cugete nimic împotriva propriei mîntuiri […]. Orice se oferă considerării, dar nu ține într-un mod sau altul de propria ta mîntuire, trebuie respins” (Despre considerare, II, trad. rom., p. 125), Bernard pare a se apropia de învățătura Părinților din pustia Egiptului, pentru care nu ar trebui să te tulbure nimic altceva decît ceea ce îți afectează mîntuirea.

În tot cazul, Bernard este „vinovat” de mai multe lucruri în epocă: a fost fondator a numeroase abații, a susținut cruciadele, a elogiat activitățile Ordinului Templierilor (1119-1312), dedicînd textul De laude novae militiae (către 1130) prietenului său Hugues de Payns (cca 1970-1136), primul Mare Maestru al Templierilor[5]. Sfințenia sa era evidentă contemporanilor chiar din timpul vieții sale, iar prietenul său, Guillaume de Saint-Thierry, pe care îl cunoștea din 1124, a contribuit decisiv la canonizarea abatelui cistercian[6]. A fost canonizat în 1174, devenind Sfîntul Bernard de Clairvaux.

Indiferent de modul nostru de a ne raporta la cistercianul Bernard, considerîndu-l propagandist[7], filosof, mistic ș.a.m.d., scrierile sale trebuie citite pentru a înțelege ce a vrut abatele să spună și, ulterior, să parcurgem literatura secundară, pentru a vedea ce vor exegeții să ne transmită.

 

 

[1] James Henderson Burns (éd.), Histoire de la pensée politique médiévale : 350-1450, Paris, PUF (coll. «Léviathan»), 1993, în special pp. 88-89.

[2] Versiunea în limba română a acestei epistole se regăsește în Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan (editori), De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală, Iaşi, Polirom, 2005, pp. 181-183.

[3] Bernard de Clairvaux, Sermon sur le Cantique des Cantiques. Sermons 1-15, 8, texte latin de J. Leclercq, H. Rochais et Ch. H. Talbot [SBO], introduction, traduction et notes par Paul Verdeyen et Raffaele Fassetta, Paris, Cerf, 2006, pp. 182-183.

[4] Paul Verdeyen, „Un théologien de l’expérience”, în Bernard de Clairvaux, Histoire, mentalités, spiritualité. Introduction aux œuvres complètes [Colloque de Lyon-Cîteaux-Dijon], SC 380, Paris, Cerf, 1992, p. 575.

[5] Ordinul Templierilor va fi recunoscut de papa Honoriu al II-lea zece ani mai tîrziu de la înființarea sa, în cadrul conciliului de la Troyes (1129). În optica lui Bernard – cel mai influent susținător al lor – cavalerii acestui Ordinul trebuiau să îmbine dimensiunea contemplativă cu aceea practică a existenței, adică să fie „lei în lupte și miei în biserică”.

[6] Vita prima Sancti Bernardi Claraevallis Abbatis (Corpus Christianorum Continuatio Mediaevalis, 89B), Turnhout, Brepols, 2011, pp. 1-85.

[7] În optica unor comentatori, „abilitatea lui naturală de a convinge, fermeca, linguși sau constrînge la nevoie s-a dovedit foarte eficientă” (Karen Ralls, Enciclopedia Cavalerilor Templieri. Ghid de personaje, locuri, evenimente și simboluri ale Ordinului Templierilor, traducere de Carmen Pădurariu, Iași, Polirom, 2008, p. 39).

Revista indexata EBSCO