Dec 21, 2018

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Orizontul național și universul culturii

Cultura – şi culturile în ansamblul lor – reprezintă un sistem, respectiv sisteme a căror caracteristică relaţională constă în capacitatea de care dispun de a iradia. Absolut orice sistem cultural constituit nu rămîne într-o stare de imobilism. Culturile de un nivel ce nu poate fi considerat ca maxim în raport cu dezvoltările spirituale, intelectuale, creative realizate în dinamica istorică generală, de ansamblu a umanităţii vor căuta să adopte elemente ale acelor culturi aflate dincolo de gradul de succes al primelor, deci al celor întrucîtva mai modeste, aflate pe trepte inferioare sau insuficient demne de a valoriza potenţialul unor calităţi care în sine nu au cum diferi prea mult de la un grup, de la o populaţie, popor sau naţiune, la alte structuri asociative umane de aceste genuri. Transferul de cultură, oricînd posibil, între cele mai diferite culturi, arată clar că în manifestarea speciei sapiens, puterea de adaptare culturală poate fi socotită ca distribuită egal sau, cel puţin, cvasi-egal. Pe o astfel de bază umană culturile unifică populaţii, grupuri umane, popoare. Pe de altă parte, diferenţele valorice ale culturilor nu pot fi obiectiv distinse reciproc. O cultură are, în primă instanţă, importanţa, nivelul, valoarea, pe care populaţia care trăieşte cultura respectiv şi deci trăieşte în acea cultură. Din punctul de vedere, însă, al unui observator distinct, educat şi detaşat, comparaţia culturilor, ca importanţă şi deschidere existenţială, pentru popoarele purtătoare ale respectivelor culturi vor arăta, evident, diferenţe, uneori majore, de semnificaţie, importanţă şi deci de calitate. Adoptarea unor elemente culturale noi, provenind din spaţii diferite de cultură constituie în mod sigur, una din formele de evoluţie a umanităţii. Popoarele, naţiunile, spaţiile de cultură vor tinde deci să semene progresiv, tot mai mult între ele – umanitatea va evolua către o anumită uniformitate culturală, etică, a aspiraţiilor atît morale, cît şi creativ cognitive, creatoare, utile în planul susţinerii existenţei şi constituţiei umane.

În această diversitate istorică de situaţii care este mecanismul, ori calea, pe care populaţiile, popoarele se diferenţiază valoric sub orizontul culturii? Acest mecanism, această cale, a naşterii diferenţelor civilizaţiei şi culturii aparţine, atît cît aceste diferenţe există, istoriei, ca mobil al apariţiei statelor şi, în general, ca ansamblu, acţiunii nu în mod specific actului cultural, civilizator ci, în mod evident, manierei de conducere şi existenţă socială sau, mai clar spus, respectiv politicii statelor aparţinînd unor arii de cultură sau altora, făcînd prin manevrarea culturală să apară un tip de structură politică, sub aspectul naturii organizatorice sau selectiv, şi mai exact, educativ umane.

În mod concret trebuie spus că în timp ce popoarele tind spre o convergenţă culturală, simultan evoluează mai curînd divergent prin mecanismul politic. În ultimă instanţă s-ar putea crede că aceste efecte contradictorii generate în populaţiile omeneşti de cultură şi politică se manifestă echilibrat, făcînd astfel încît grupurile umane să beneficieze de o de o pozitivă ordonare înspre o compensarea a tendinţelor extremiste ca mod al afirmării valenţelor puternic marcate de care dispun. În realitate lucrurile nu stau astfel, cîtă vreme capacitatea de afirmare a unui popor este, cu deosebire, un rezultat al forţei politice de care dispune statul în care se regăseşte o naţiune. Puterea este, totdeauna, ceea ce impresionează mai mult în contextul internaţional – cultura tinde să fie neglijată, ca măsură a aprecierii, în spaţiile în care autoritatea, puterea, se fac deosebit de vizibile. Nu este însă mai puţin adevărat că şi cultura poate avea un efect de amplificare a puterii unei naţiuni, în cazul în care este susţinută solid atît de către stat cît şi de poporul respectiv, mai mult sau mai puţin prin întregul său, dacă se poate spune aşa. O mare putere militară, dispunînd de o cultură derizorie va avea indiscutabil, şi încă mereu, goluri ale capacităţilor forţei sale, tocmai atunci şi în locurile în care poate să ajungă sa cedeze ca forţă a afirmării istorice. Exemplele, în lungul timpului, în acest sens nu lipsesc. Pe de altă parte, o mare forţă politică va încerca să îşi asume şi abilitatea de a dezvolta o cultură prin care să demonstreze că puterea sa nu a rezultat din exploatare, abuz al folosirii membrilor societăţii, supuşi la riscuri exagerate, ci din devotamentul poporului dedicat valorii pe care o apără, în plan cultural, în calitate de înalt bun uman.

Cultura Greciei Antice a învins enormele armate ale Persiei, armate care cuceriseră întreg Orientul Apropiat şi Mijlociu. Sinteza perfectă a puterii şi culturii a fost rezultatul dezvoltării Republicii Romane şi a Imperiului Roman. Un popor înalt creativ în planul culturii nu dispare niciodată şi Italia, creatoarea Europei medievale şi moderne este, în această privinţă, un model exemplar. Germania istorică a realizat cu deplină claritate că nu poate fiinţa o putere care nu dezvoltă pe măsura puterii şi o înaltă cultură. Toate marile ţări europene – Franţa, Anglia, Spania, ţările nordice, Rusia, în variante specifice, au mers pe un drum identic în esenţa lui, chiar dacă faptul a decurs în variante în mare măsură diferenţiate.

Nu este o problemă mai importantă pentru România decît aceea a relaţiei dintre puterea militară, dar mai ales economică, productivă, a ţării şi cultura română, aşa cum se afirmă cultura română creativ, original şi nu mai puţin declarativ, pînă la cea mai amplă redare a valorilor pe care este capabilă a le expune ţara în care trăim. Lucrurile, prin ceea ce merg prost sînt simple – indivizi izolaţi încearcă să obţină aprecieri externe urmînd a fi văzuţi în contrast-pretins deşi fals – cu ansamblul cultural al naţiunii. Este evident că sîntem obligaţi să dezvoltăm în cel mai rapid ritm, toate aspectele culturii unei naţiuni, pe tărîm românesc. Nu ne putem mulţumi doar cu ceea ce au creat generaţiile a mai multe secole sau unele dintre cele mai recente serii de personalităţi creatoare, dar chiar şi pe seama prezentului avem dreptul şi datoria să arătăm întregii noastre contemporaneităţi că sînt nu puţine domenii în care România surclasează ţări dintre cele mai pretenţioase – comparaţi educaţia individuală în România specialiştilor în toate domeniile cunoaşterii, industriei, publicisticii, cu această educaţie în ţări de înaltă tradiţie culturală; veţi constata că elementele cele mai simple ale manifestării prezenţei cuvîntului românesc sînt enorm superioare multor condiţii ale subiecţilor euro-atlantici pretenţioşi, dar reprezentînd o lipsă potentă de cunoaştere şi valoare intelectuală şi spirituală.

Dacă vrem să reprezentăm prin România o ţară de înaltă distincţie, avem a trece fără întîrziere la utilizarea culturii acumulate pînă acum pe teren românesc precum şi la amplificarea acestei culturi. Politicienii români, unii dintre ei, cel puţin, au însă obligaţia de a-şi verifica, de preferinţă singuri, dreptul la putere atît cît, sau acela pe care ţi-l dă cultura pe care o expun, pentru că rezerva lor culturală uneori nu ar face un minimum de cinste nici măcar unor elevi de şcoală elementară.

Revista indexata EBSCO