Dec 21, 2018

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Meditații noiciene despre socialism

La numai patru-cinci ani de la ieşirea din detenţie, într-o Românie străină, dar în plin – controlat şi limitat – avînt intelectual, Constantin Noica se întreba, cu gravitate: „Ce e de făcut cînd nu mai e nimic de făcut?// Într-o cultură minoră, în anii aceştia [= ai socialismului – n. O.P.], cu trecutul acesta [de fost legionar şi arestat politic], cu interdicţiile acestea [=de a publica] – ce e de făcut”[1] Scriind aceste rînduri, Constantin Noica se identifica, ştiind sau neştiind asta, cu un Iov. Nu doar marginalitatea proprie şi condiţia de paria, ci şi minoratul cultural românesc păreau să îl strivească. Şi totuşi, el se întreba ce e de făcut cînd nu mai e nimic de făcut, cînd totul pare definitiv pierdut în irelevant, în curs de aneantizare…

După repunerea la curent cu ceea ce era cultura română în acel moment, fostul deţinut politic constata minoratul ei şi moştenirea deloc comodă de care avea parte: trecutul interbelic interzis, valorile filtrate şi selectate nu după ponderea lor inrinsecă, ci în funcţie de compatibilitatea cu dictatul ideologic al totalitarismului roşu. Lui Cioran îi apăruse evident minoratul respectiv încă din 1936. Pe atunci România se pregătea pentru şirul dictaturilor ei fasciste şi militariste care aveau să înceapă în 1938, prin afirmarea voinţei regelui Carol al II-lea. Trei decenii mai tîrziu însă ţara trecuse prin două războaie – unul în Est, împotriva U.R.S.S., celălalt în Vest, de astă dată contra vostului aliat, Germania nazistă –, îşi schimbase orientarea radical, dinspre fascism înspre comunism, traversase deceniul reinventării totale, mimetice, conform esteticii jdanovist-staliniste, şi acum începea să se relaxeze întrucîtva, oferind prilejul unui scurt respiro, sub auspiciile unui nou despotism, încă neconcludent: cel al tînărului Nicolae Ceauşescu.

La acea dată Noica nu mai era un naiv desprins de realitate. El vedea şi ştia că toate drumurile îi sînt închise. Era fost legionar, fost deţinut politic, era supravieţuitorul unei generaţii hulite. Tot ceea ce obţinuse la eliberare fusese reintegrarea lui în muncă şi, după cîţiva ani, permisiunea de a-şi vizita familia refugiată în Occident. Cu prilejul călătoriei spre Vest, într-unul dintre popasuri, cel francez, aflat la Chantilly, în vizită la prietenul său Duiliu Sfinţescu, alături de alţi prieteni – Ioan Cuşa şi Nastu –, în 24 iunie 1972, Noica se confesa. „De la 3 la 7 le povestesc viaţa mea în detaliu politic, dar inconcludent. (Ar fi trebuit să sfîrşesc cu: a făcut pipi istoria peste mine, fac şi eu peste ea, cu Şcoala regăsită după 30 de ani.)”[2]. Noica nu ascunde deci de prietenii lui – foşti comilitoni legionari – că, după represiunea suferită, a întors definitiv spatele istoriei, politicii. Se bucură însă că şi-a putut pune în aplicare, după trei decenii, gîndul de a întemeia o şcoală privată de gîndire.

Filosoful îşi avea deja bine stabilite judecăţile despre comunism. Dar obţinuse aprobarea pentru o călătorie în Occident nu pentru a le face cunoscute exilaţilor români de acolo. Lor Noica le-a servit o altă atitudine. În mai 1972, aflat în Anglia, în vizită la fosta lui soţie, Wendy Muston şi la cei doi copii ai lor, Dina şi Răzvan (încă de pe atunci monahul Rafail), recapitula cu luciditate, dar în stil propriu: „Ce supravieţuieşte din om în comunism? (Orwell!) (Ce e esenţial omului.)”[3] Noica era la curent cu viziunea din utopia neagră 1984 şi reflecta dacă ceea ce are omul esenţial, ireductibil, poate supravieţui în condiţiile opresiunii socialismului real românesc. El trecea mai departe în revistă ceea ce i se părea că ar constitui unele dintre trăsăturile observabile ale comunismului românesc. „E interesant în ce este. Dar [este astfel, de fapt, doar] în ce lasă să fie”[4]. Comentariul atrăgea atenţia asupra filtrării severe, a cenzurii ideologice, pe care regimul o exercita asupra oamenilor.

După unele ştersături, Noica adăuga că zona de explorat era nu aceea a existenţei, pur şi simplu, ci cea a supravieţuirii, a salvării la viaţă în condiţii de ameninţare şi de precaritate a fiinţei: „În supravieţuire”[5]. Or, în această arie, ceea ce identifica el ca formă a supravieţuirii, comparînd-o cu existenţa pură şi simplă a omului în societate, era suprimarea libertăţii cu justificarea privilegierii necesităţii („Libertatea nu (ci necesitatea)”[6]). La fel, „Personalitatea (sentiment al onoarei, demnitate etc.) nu, dar persoana”[7], da.

Observaţiilor respective li se poate adăuga şi desfiinţarea conceptului cuprins în însăşi denumirea stadiului de dezvoltare socotit în mod oficial a descrie unde se afla România în acel moment pe calea construirii comunismului: „«Dezvoltarea multilaterală» ce chinuită este faţă de multilateralitatea şi rodnicia de aici [din mănăstire – n. O.P.]”[8].

Gînditorul invoca, în acest context, pe „Faust II sau sfîrşitul răului (afară de „să nu ucizi”, totul e dezminţit de bine, se converteşte în bine)”[9]. Astfel, după toate probabilităţile, Noica întrezărea posibilitatea convertirii răului în bine. O văzuseră, cu mijloacele marii literaturii, nu doar Goethe, ci şi Mihail Bulgakov în Maestrul şi Margareta. Totul, cu excepţia crimei, a asasinatului, poate fi convertit din rău în bine, după părerea lui.

El mai nota – laconic – şi „Adevăr şi exactitate”[10], vrînd de fapt să opună pe unul celeilalte, o idee pe care, mai apoi, a dezvoltat-o în însemnări, făcînd-o inteligibilă şi altora, ca distincţie între cele două noţiuni. Noica pleda pentru adevăr, mai comprehensiv şi mai adecvat cunoaşterii umane decît simpla stabilire a exactităţii şi cultivarea ei normativă.

Comunismul perceput de Noica în primăvara lui 1972 era deci un cadru al supravieţuirii, nu al fiinţării, pur şi simplu (şi, în niciun caz, al dezvoltării multilaterale), în care supravieţuia – cu libertatea alterată – doar ceea ce regimul lăsa să supravieţuiască după ce îşi exercita cenzura în numele necesităţii şi unde puteai fi simplă persoană, nu şi personalitate – fiindcă ţi se confisca dreptul la onoare şi la demnitate. În fine, exista, în principiu, totuşi, posibilitatea de a metamorfoza, prin acţiune proprie, răul în bine – cu unele limite foarte clare: crima – şi unde cultul exactităţii se cuvenea înlocuit cu cel al adevărului. El făcea parte din contemporaneitatea judecată de Noica, cam tot pe atunci, ca „O lume în care mai binele a crezut că poate înlocui binele…”[11], perspectivă care înglobează şi capitalismul şi care explică, totodată, de pe ce poziţii condamna Noica, în scrisoarea către un prieten occidental şi mai tîrziu, Occidentul ca fiind dezamăgitor el însuşi.

Se constată că verdictele, exprimate telegrafic şi semi-cifrat – se înţelege din ce motive – nu sînt deloc concesive. Dar optimismul gînditorului îl împinge pe acesta către exprimarea convingerii că respectivele cadre constrîngătoare pot fi relaxate sau chiar îndepărtate, prin acţiune individuală, în spiritul adevărului.

De aceea, tot ce putea face era să mediteze cu prudenţă şi scepticism la ce urmează. „Şi-mi pun singura problemă ce poate fi pusă acum, problema întrebării. De la ea poate renaşte lumea. Dar şi a mea? Mobilizare. E de făcut…”[12] În aceeaşi perioadă, frămîntările lui despre propriul destin luau, în prezenţa familiei lui britanice, forma întrebării: „Cum să fac ceva pentru ei? Ce să invent, ce să scriu?”[13] Dezavuarea neechivocă a socialismului ceauşist, în cadrul căruia era obligat de istorie – şi de propria convingere că un cărturar nu îşi poate părăsi la greu comunitatea (după cum crezuse şi făcuse şi Lucian Blaga) – stătea în acel moment în tensiune, pentru Noica, cu necesitatea resimţită cu putere de a-şi îndeplini propria vocaţie culturală. Filosoful nu avea cum ignora contradicţia dintre participarea la cultura română şi imposibilitatea dezavuării din interior a cadrelor sociale şi istorice socialiste în care aceasta se desfăşura. El percepea şi discrepanţa dintre voinţa lui puternică de a împlini ca homo faber un destin şi modul cum era privit acest lucru dinafară. „Cineva rîde de voinţa mea de-a face. Dar fără un sentiment al grandorii sau măcar al răspunderii – ce-ţi poate reuşi?”[14]

 

[1] C. Noica, Jurnal de idei, ed. cit., p. 162: fragmentul 4.20 scris în anii 1968/ 71 – 1977. Scris, probabil, în 1968.

[2] Ibidem, p. 179. Fragmentul 4.84. Datat 24.VI.[1972]. Ibidem, p. 181, fragmentul 4.91, Sîmbătă 1 iulie [1972].

[3] Ibidem, p. 169. Fragmentul 4.52.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem. În Fragmentul 4.36 datat 4.VI.[1972], aflat la mănăstirea grecească unde slujeşte fiul lui, Rafail Noica, gînditorul notează: „Seara, între puţini, povestesc ce este şi ce supravieţuieşte la noi”.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, fragmentul 4.63 datat 6.VI.[1972].

[9] Ibidem, p. 169. Fragmentul 4.52.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 189. Fragmentul 4.149. Databil 18.XI.[1972].

[12] Ibidem. La p. 61, fragmentul 2.106: „Oamenii aceştia, care ştiu atît de bine să dea răspunsuri, adică să treacă examenele, dar nu ştiu să pună întrebări. Cultura înseamnă ultimul lucru, şi, totuşi, nu fără primul”.

[13] Ibidem, p. 168. Fragmentul 4.46 datat 20.V.[1972].

[14] Ibidem, p. 161. Fragmentul 4.11. Probabil databil în 1971.

Revista indexata EBSCO