Dec 21, 2018

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Infrastructura Binelui

Unul dintre motivele pentru care în România e greu să se înţeleagă om cu om e criza instituţiilor. Între 1948 şi 1989, instituţiile au fost ale partidului-stat. După 1989, au fost ale tuturor. Uneori, ale angajaţilor, alteori, ale directorului sau ale conducerii. Alteori, ale celor care s-au erijat în clienţi care trebuie neapărat satisfăcuţi. Şcoala, de exemplu, a fost silită să facă faţă asaltului voinicesc al părinţilor doritori cu orice preţ să „asigure viitorul copilului” şi care, ca atare, au tins să se plângă de orice: de programă, de prea multe teme, de profesori, de prea marele număr de elevi, de subiectivismul notelor, de faptul că nu se apreciază creativitatea şamd. Ceea ce s-a întâmplat datorită acestei privatizări de facto a instituţiilor a fost diminuarea ariilor sociale arbitrate echidistant, supuse unor reguli. Cu alte cuvinte, s-au înmulţit zonele de maidan social-instituţional, locurile unde oameni „fără niciun Dumnezeu” îşi fac de cap.

Cu excepţia ultimei sute de ani, românii au trăit într-o lume agrară în care rânduiala era rezultatul nemijlocit al ritmului natural implacabil: succesiunea anotimpurilor dicta succesiunea muncilor câmpului care, la rândul ei, dicta o anumită disciplină de viaţă, o anumită rânduială. Dacă nu hrăneai sau nu mulgeai vaca la timp, dacă nu arai, nu semănai şi nu secerai la vreme, dacă nu coseai la momentul potrivit, mureai de foame. Disciplina era garant al existenţei. Pe acest gherghef natural, disciplina liturgică se putea broda liniştit, ca o desăvârşire dumnezeiască a vieţii.

Intrarea românilor în zodia modernităţii în secolul al XIX-lea a însemnat intrarea în zona disciplinei instituţionale – a sistemului de educaţie pus la punct de Spiru Haret, de exemplu. Comuniştii, după etapa sălbaticei lor instaurări, şi-au consolidat regimul expandând disciplina industrială şi ţesătura instituţional-birocratică a României (de la dispensare şi şcoli săteşti, la institute de cercetare). Viaţa cotidiană a românilor era puternic structurată de un regim „totalitar” ar spune unii, deşi teoria nu devenea întotdeauna practică. Dar armătura existenţei era solidă. Deşi tradiţiile folclorice au fost destructurate de către autorităţi sau au dispărut sub impactul modernizării, existenţa ţăranilor a continuat să fie modelată de rotirea ciclurilor naturale, de exigenţele sistemului de producţie şi administrare ceapist şi, ca în vechime, de calendarul liturgic. Extraşi din mediul rural pentru nevoile industriei, ţăranii erau trecuţi prin socializarea şcolară – în licee teoretice, industriale sau în şcoli profesionale – şi apoi încadraţi în disciplina fabricii. Tot restul, regimul alimentar, sistemul de sănătate, sistemul de educaţie al copiilor, concediile (prin sindicat), se afla în mâna instituţiilor statului.

De la acest sistem, uneori înăbuşitor şi abuziv, s-a trecut după 1989 la unul în care nu doar că instituţiile statului au fost lăsate să se prăbuşească, dar chiar reflexele mentale ale românilor, provenite din tradiţia rânduielii agrar-rurale sau din disciplina proletară, meşteşugărească sau mic-burgheză, au fost atacate la pachet ca „racile comuniste” şi supuse degradării de către o vastă reţea de oengeuri, formatori de opinie şi grupuri de guerillă intelectuală cu slabă legitimitate organică, naţională, şi exagerată finanţare/ susţinere mediatică internaţională. Pe lângă desfiinţarea, de exemplu, a Comitetului de Stat pentru Planificare, o instituţie a statului comunist a cărei existenţă a fost considerată incompatibilă cu economia de piaţă, şi instituţii care nu aveau nimic de a face cu regimul comunist – precum familia, şcoala sau Biserica – au fost supuse unor atacuri virulente şi încercărilor de modificare genetică. Ca atare, văduviţi de instituţii puternice construite în jurul unor reguli clare şi capabile să infuzeze viaţa socială cu acea doză de civilitate pe care o dă obiectivitatea instituţiilor cu legitimitate organică, românii au fost lăsaţi să reinventeze roata la toate nivelele. Rezultatul a fost o societate blocată într-o babilonie preşcolară, prelogică, ghidându-se după umbrele de pe pereţii cavernei mediatice care ne ţine acum loc de orizont ceresc şi pământesc.

Dar România s-a născut în secolul al XIX-lea din acţiunea unor elite boiereşti conştiente de potenţialul cultural al poporului şi conştiente că, pentru a-şi crea un spaţiu de libertate aristocratică între imperii, trebuie să creeze un spaţiu de prosperitate naţională, trebuie să articuleze naţionalitatea genetică, adică difuză, a poporului, într-o personalitate naţională.

Actuala implozie identitară are de a face cu refuzul elitelor din România de a articula poporul într-o naţiune. Lipsit de coloană vertebrală, ba chiar sabotat de structurile care ar fi trebuit să ajute la consolidarea coloanei lui vertebrale, poporul s-a dedat mişcărilor dezordonate pe orizontală, cea mai populară fiind emigrarea. Mobilitatea socială nu a avut loc în ţară, ca rezultat al educaţiei, al însuşirii anumitor competenţe în cadru naţional, ci în „afară”, ca rezultat al aculturaţiei oportuniste şi a contingenţelor. Ţăranul de la douăzeci de kilometri de Iaşi nu mai ajunge să locuiască în oraş trecând prin şcolile Iaşului, ci trecând prin periferiile Badalonei sau ale altui oraş ghetou din Europa. Apoi ajunge la Iaşi, scos direct din măruntaiele unei Europe bolnave. Rezultatul e un popor dedat „cârmuirii de sine fără de rânduială” (după cum zicea Sf. Ioan de Kronstadt în Despre tulburările lumii de astăzi).

Reacţia elitelor actuale în faţa acestui dezastru antropologic de care sunt responsabile a fost şi este aceea de a acuza poporul că e „prost”, „incult”, „leneş”. Dar trăim într-un sistem, capitalist, în care disciplina organică, reflex al unui mod de viaţă natural, este extrem de rară. Realitatea e „construită”, societatea e rezultatul unui efort conştient, al unor micro şi macro-inginerii sociale operate la toate nivelele. Deci rolul elitelor şi al structurării instituţionale a societăţii e cu atât mai mare cu cât actualul mod de viaţă al românilor nu mai e unul având de a face cu ciclurile de producţie naturale sau industriale care predispun la disciplina organică,. Economia de servicii/post-industrială vine cu neajunsurile ei, din care cel mai mare este tocmai flexibilitatea forţei de muncă, lipsa prestigiului profesional, lipsa profesionalismului care derivă din necesitatea de a schimba des meseriile sau chiar comunităţile în care lucrezi, ba chiar şi absenţa demnităţii umane sau profesionale. Oamenii sunt mereu „noi”, provizorii, temporari. Tocmai de aceea trebuie să fie ajutaţi de elite creatoare de instituţii să capete greutate, pondere a existenţei. Elitele relativiste şi bagatelizante ale credinţei şi istoriei naţionale sunt, din acest punct de vedere, un dezastru.

Biserica e singura instituţie care mai poate lucra coerent, instituţional, la refacerea structurilor care ar face posibilă viaţa normală în România. Dacă „omul sfinţeşte locul”, Biserica sfinţeşte omul, care poate astfel crea instituţii care fac viaţa socială posibilă. Disciplina liturgică zideşte lăuntric şi social. După cum zicea Sf. Teofan Zăvorâtul vorbind despre „ritualurile” detestate de intelectualitatea „înnebunită duhovniceşte” (Sf. Ioan de Kronstadt) şi de poporul rătăcit sub influenţa acestei intelectualităţi: „Gândul cere cuvânt, iar hotărârea – fapte […] A lăsa tot ritualul exterior la bunul plac al mişcărilor duhului anumitor persoane sau fiecărui credincios este un lucru care cu greu poate fi considerat înţelept. […] Scopul ritualului bisericesc este zidirea duhului – şi  câţi sfinţi nu s-au zidit în mijlocul frumoaselor noastre ritualuri! Aşadar, ritualurile nu ne abat de la scopul creştinismului, ci ne ajută să ajungem la el” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor).

Aşadar, în aceste vremuri, Biserica e chemată să purceadă explicit la efortul de rearticulare semantică a naţiunii române actuale. La modul concret, preoţii nu pot ocoli la predică duminică de duminică realităţile care sfâşie ţesătura societăţii româneşti – cum ar fi destrămarea familiilor prin plecarea părinţilor în străinătate, ruinarea sistemului de educaţie, consumerismul, proliferarea dependenţei de smartfoane, tablete şi jocuri pe calculator a copiilor, răspândirea pornografiei şi drogurilor –, nu pot predica duminică de duminică despre pericolele bogăţiei unor pensionare care trăiesc de la o lună la alta, pentru ca apoi să sară brusc în actualitatea cea mai fierbinte cerând enoriaşilor să voteze pentru apărarea căsătoriei împotriva unor pericole care vin la pachet cu toate celelalte ispite împotriva cărora Biserica vorbeşte doar indirect şi generic.

Pe lângă opera de ajutorare a sărmanilor şi a victimelor lumii în care trăim, Biserica ar putea să insiste mai programatic asupra necesităţii de a edifica o infrastructură a binelui, de a nu mai considera Binele, Adevărul şi Frumosul ceva întâmplător, ci reflexe ale unei existenţe bine rânduite, ocrotite instituţional. Un copil are, nu e aşa, şanse mai mari de a înflori dacă se „ridică” (cum spuneau vechii noştri boieri) într-o familie normală şi dacă e instruit şi educat de o şcoală normală, cu reguli verificate în timp şi care nu se schimbă după cum bate vântul modei. Binele nu e întâmplător. Binele e comuniune organică şi statornică întru Adevăr.

Revista indexata EBSCO