Dec 21, 2018

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Stoicoviciu, un pictor geometrizant

Fiecare artist ascunde în fiinţa sa o enigmă, un paradox. Ceva ce îl defineşte în mod ireductibil, definitiv. Cît despre pictorul Liviu Stoicoviciu, rigiditatea exsanguă, utilizînd la început culoarea şi apoi o pastă tot mai lividă de pînă la mortificare, este răspunsul dat de opera sa unei revolte radicale: a nu te înscrie în niciun program comun pe cînd gloria în arte este totdeauna, sau mai întotdeauna, cucerită numai prin asaltul în grup. Pentru a-i înţelege această atitudine din fundamente, de stranie singularitate, l-aş compara cu Andrei Cădere, artistul de faimă internaţională şi cu originea română. Societatea, orice societate, inclusiv cea românească din comunism, este una organizată prin relaţii severe, unele mai vizibile fiind oarecum mai la suprafaţă, altele mai ascunse în adîncurile ei dar vitale în felul lor. Iar artiştii de genul acestora doi se opun normei comune pînă şi din neputinţa de a face altceva, originalitatea artei lor fiindu-le un handicap radical. Nu pot fi altfel cu niciun preţ, ci doar prizonieri ai excluziunii sociale, şi la urmă totuşi învingători! Suma tuturor înfrîngerilor la ei se echivalează în finalul vieţii cu o mare victorie. Cu geometrismul său fundamental, Liviu Stoicoviciu se contrapune şi conformiştilor cu arta lor în slujba unei propagande josnice, dar şi rebelilor cu program, dezlănţuiţi în a nu fi supuşi modei politice, ilustrînd prin chiar aceasta o modă, rebeli mecanici şi cu profit însemnat. Însă eroul nostru se consacră rigorii celei mai dure. Cînd unii se abandonează slugărniciei iar ceilalţi apelează la revolta de reţetar, el îşi propune calea de maximă dificultate, ambiţionînd să escaladeze muntele abrupt. Revolta lui este de a nu se revolta ci de a accepta constrîngerile cămăşii de forţă, a uneia strict personale, dirijîndu-şi toată nebunia presupusă, îngenunchindu-şi-o sub sclavia geometrismului. E însăşi cutezanţa de a se schingiui pe sine în cuşca mortificatoare a geometrismului. Cazul s-ar fi putut dovedi banal dacă nu i s-ar fi adăugat stăruinţa crîncenă pe durata unei ample vieţi deversate într-o vastă operă plastică. Mulţi au încercat o similară formulă proprie dar repede au abandonat, însă doar cazul extrem de rar, ca al acestui artist, prin înrobirea de o viaţă devine şi semnificativ.

La origine omul este un transilvănean format în Clujul aparţinînd cultural şi istoric Mitteleuropei, integrat apoi în viaţa artistică bucureşteană dar nu fără a-şi conserva reziduul unei asperităţi iniţiale. Stăruinţa sa cvasi inumană pe linia sicaţiunii geometrismului şi abstracţiei a dus la o creaţie de anvergură. Am văzut genul acesta de cultivare a imaginilor rigide şi la alţi artişti din secolul tocmai revolut dar la ei mai întotdeauna cîte o ieşire din program, cîte o imperfecţiune controlată salvează de monotonie opera. La Liviu Stoicoviciu dăm peste un automatism total, orice deviere este exclusă. În aparenţa unei prime instanţe, modul său geometrizant pare a fi acelaşi cu, de exemplu, cel prin care doi americani ilustrează o succintă istorie a matematicilor: Eli Maor and Eugen Jost, Beautiful Geometry, Princeton University Press, Princeton and Oxford, 2014. În aparenţă deci avem de-a face cu aproape acelaşi lucru dar în fapt diferenţa este mare. Pentru că acolo primordială este matematica cu teoremele ei, din antichitate pînă azi, pe care cei doi le ilustrează grafic, cu fidelitate şi expresiv, mizînd pe desenul geometric şi pe culoare, dar imaginea propusă de ei este întotdeauna secundară, servilă chiar, pe cînd la artistul român raportul este cu totul inversat, primează ipoteza grafică, iar matematicile sînt doar unelte de cercetare, de aflare a unor sperate soluţii miraculoase. Opera vizuală arată privitorului, consumatorului de artă, o armonie inedită, un raport ca mărime şi culoare mereu surprinzător. Astfel cum grecii anticii erau în căutarea unei secţiuni de aur, a unui raport ideal al proporţiilor în arhitectură şi la sculpturi, pe Liviu Stoicoviciu îl putem bănui, mai ales vizionîndu-i uimitor de numeroaselor lui schiţe pregătitoare pentru lucrările definitive, că a fost o viaţă întreagă în căutarea unei formule matematice a capodoperei absolute. Tot cam astfel cum alchimiştii căutau soluţia transmutaţiei elementelor cu speranţa că în final vor putea să schimbe plumbul de pămînt în aurul netemporar. Fanatic pînă la absurd precum aceia, dacă ar fi reuşit cu acest proiect utopic, în locul unei lucrări de artă plastică în final, ca într-o sinucidere, ne-ar fi livrat exclusiv o formulă matematică a capodoperei. O singură dată şi definitiv!

Adevărul este că matematica fascinează din totdeauna şi îi este intelectului modelul suprem. Liviu Stoicoviciu şi-ar fi putut inscripţiona intrarea în oricare dintre expoziţiile sale, precum textul de la poarta grădinilor academiei platoniciene, prin care era instituită interdicţia de a intra a celui care nu ştie geometrie, sau să-şi însuşească deviza aceluiaşi filozof antic: Neîntrerupt zeul face geometrie. Căci în starea de graţie creatoare şi artistul este un zeu geometrizant. În cazul nostru, o întrebare se poate pune imediat: nu cumva o astfel de artă ar putea fi generată cu un computer care ar face inutilă strădania primitivă a acestui creator? Cam astfel cum sînt produşi în serie mare fractalii unei grafici mecanice, care se autogenerează prin amplificare sau micşorîndu-se. Ipoteza este complet nefondată pentru că Liviu Stoicoviciu, în măsura în care, situîndu-se în afara oricărei serii, caută proporţia ideală existentă în lume, este convins că lumea aşa a fost făcută de Dumnezeu în conformitate cu un program matematic: Cum Deus calculat fit mundus. Şi tocmai în acest sens nu este un jucător cu fractali ci mai degrabă ceva similar unui programator IT. Unui astfel de artist creator în sensul deplin al termenului nu îi convine nici exprimarea liberă ca într-o joacă a spiritului ori a simţirii, şi nici postura celui care îi pune lumii în faţă o oglindă să-i fure chipul, ci prin arta sa el o cunoaşte în structura ei din adînc, dezvăluindu-i raporturile, armonicele al căror schelet o alcătuiesc. Afirmaţia de mai sus, în latină şi aparţinîndu-i lui Leibniz, susţinînd că lumea s-a făcut pe măsură ce Dumnezeu calcula, nu spune că lumea este număr ci că ea este raport între mărimi, doar acestea exprimabile prin cifre, în timp ce numărul este întotdeauna doar fracţie, mereu în aşteptarea rezultatului unei fracţii, niciodată definitiv, poate că acesta mai degrabă un număr iraţional. Astfel şi Liviu Stoicoviciu este într-o fără de sfîrşit căutare a raportului ideal, şi în acest sens pictura devine pentru el odată cu trecerea anilor tot mai neînsemnată, prevalînd din ce în ce mai mult doar raportul, armonica ideală. Aşa se face că pînă la urmă el nici nu mai face pictură ci numai nişte construcţii prin care abandonează bidimensionalitatea consacrată pentru a realiza o ieşire în relief propriu-zisă, ne mai fiind pictor ci doar constructor de proporţii, autor al unor păianjeni schematizaţi, din ce în ce mai mari şi care sub picioarele lor descarnate acaparează un spaţiu tot mai amplu.

Există în opera acestui artist un drum de la opulenţa voluptoasă, mizînd pe sugestia de carnalitate a materiei, trădată de culorile grele dintr-o primă etapă şi apoi din ce în ce mai stinse, ducînd pînă la asceza aridă a construcţiilor tîrzii. În acest context se poate pune problema dacă nu cumva arta lui Liviu Stoicoviciu este doar una decorativă, fără spirit, artă pură fără teologie. Realitatea ei subtilă, adică neevidentă, contrazice o atare ipoteză. Scrutîndu-i lucrările, cu atenţie şi insistent, vom realiza că toate, chiar toate au această caracteristică, că sînt centrate în jurul unui miez, dezvoltîndu-se teocentric şi simetric, iradiind înspre marginile pînzei. E modul de organizare caracteristic pentru o personalitate mistică, nu neapărat creştină, dar religioasă, la antipod cu ateismul, a uneia care admite că lumea este structură, are un centru, un zeu. Nu haos, fiindcă ea nici nu stă vreodată sub regimul întîmplătorului, ci numai sub imperiul calculului, a ceea ce este deductibil, de stabilit ca previziune.

În ultima vreme această înclinaţie mistică mai este confirmată încă într-un fel. Recentele sale construcţii plastice, din stinghii de lemn sau din subţiri bare metalice, sînt executate manual într-un efort fără sfîrşit care îmi aminteşte de obligaţia călugărilor răsăriteni de a se consacra operaţiunilor de rucodelie. Pentru ca spiritul să li se elibereze în vederea comunicării cu Dumnezeu, mîinile lor trebuie să-şi epuizeze energiile într-o strădanie fizică fără sfîrşit. Tot astfel e o asceză în tot ceea ce face Liviu Stoicoviciu, călugăr laic ale cărui lucrări sînt nişte rugăciuni vide, fără conţinut emoţional dar remarcabile din punct de vedere estetic!

Revista indexata EBSCO