Dec 21, 2018

Posted by in Istorie literara

Nicolae CREȚU – Două romane istorice sadoveniene (II)

Dar timpul petrecut în casa lui Griga nu e unul doar al plăcerilor oferite de hrană și băutură, care urmează unele altora într-un ritm al lor: după cîte au fost deja, se arată „claponii în țiglă”, nu peste multă vreme ademenitoare plăcinte, „ulcioarele pecetluite” se cer și ele „istovite”, în compania gustoaselor bucate. Într-o discretă „complicitate” cu noi cititorii, naratorul alunecă ușor dinspre spectacolul de ansamblu al „lucrării” mesenilor către  gîndul lor nerostit: „Cu rînduială și domol lucrînd, pricepură atît domnul abate, cît și beizade, cît și ostașul că la acea gospodărie, din pătrar în pătrar de ceas, toate  ale mîncării și băuturii par mai bune”, Ceasul este al unei relaxări interioare, vinul „fără rival” mai dezleagă limbile: prințul Ruset îi va vorbi abatelui despre dragostea sa pentru domnița Catrina, „copila” lui Duca-vodă, ca și despre dușmănia Ruseteștilor împotriva celui care obținuse, prin intrigi la Înalta Poartă, mazilirea lui Antonie-vodă, tatăl beizadelei, aflat de atunci la Istanbul, în mîinile otomanilor. O iubire moldavă, pe un fundal cvasishakespearian (Romeo și Julieta)? Nu chiar, căci prințul Ruset are și un gînd de răzbunare: mărturisit, în visul său confuz, lui „Dumnezeu ori popa Nicoară” (amestec datorat „fumegărilor beției”, încă nedrese de  „potroc”), căruia îi vorbește de domnul „dușman și varvar” și de fiica lui: „Floarea pe care o are în grădină n-aș lua-o numai din dragoste, ci și pentru ura mea împotriva lui”. Noaptea de chef și de asemenea mărturisiri e pe sfîrșite. Abatele îi va fi beizadelei mesager, tainic către Catrina, odată ajuns la Iași, la curtea lui Duca-vodă. Ciorba de potroace le-a refăcut setea și dă din nou gust vinului de Cotnari din ultimele „ulcioare pecetluite”. Nota comică n-a dispărut cu totul nici o singură clipă: o anume „însuflețire înaltă” a celor din jur împiedică notarea de către „ava” a rețetei plăcintelor în tăblițele sale, „feciorul buiac” (Ruset) e certat în „visul” său bahic – de un Dumnezeu „cărunt” și bărbos cu mîinile în șolduri, cu giubeaua fîlfăind, cu ciubote mari în picioare și „glas înfricoșat” (dar iertător în privința vinului, „străinul” se mîndrește că starea altora nu va fi și a sa, însă își presimți curînd „picioare de marmură”, efectul „îmblînzirii mădularelor”, iar el și părintele se vor îmbrățișa ca și cum ar fi  limpezit între ei „grave chestii”. O subtilă undă parodică se insinuează „subteran”, naratorial, în nu puținne secvențe, molipsite stilistic de un limbaj al oamenilor bisericii, redevabil „avăi franțuz” (și nu lui popa Nicoară): la puțin timp după sosirea lor la Costești, abatele auzea cîrcîiri de spaimă și  bătăi de aripi în poiată”, traduse mental ca „jerfe”, nu altele decît cele devenite curînd „claponii în țiglă” oferiți oaspeților, „noblețea” vinului trezește o „năvală de sentimente de recunoștință” înfrînate „într-o reculegere pioasă”, dar, gustînd necontenit, puțintel și delicat, Ruset aruncă cu oale către „tînguirea bizară” a lăutarilor țigani. Toate acestea nu împiedică însă nici ivirea, chiar într-un atare context, a notelor grave, serioase, deloc „compromise” de vecinătatea unor secvențe comice, ironice,  impregnate de umor blînd, sadovenian: povestea de dragoste și dușmănie a prințului și pregătirile sale pentru a-l înfrunta la Iași, calculele legate de apărarea sa „în rețele suprapuse”, după model bizantin, în fața lui Duca, decăderea țării și „calamitatea unui jaf fiscal” nemaipomenit („Duca-vodă însă a  organizat hoția domnească”), acestea din urmă în dialog deja pe drumul către Iași. Nici o mirare că „popasul” de la Costești se încheia cu cuvîntul oamenilor satului, tradus de Ruset abatelui: „Domnule abate, răzășul cel cu nasul roș ne informează textual că altceva n-a mai rămas oamenilor, în zilele acestea rele, decît să plîngă ori să petreacă. Ei preferă a doua alternativă. Aici în țara asta, ziea el, nu-i sigur nimic decît birul și moartea. De aceea veselia lor e fiică a degradării”. Atenția acordat unui amănunt fiziognomic („nasul roș”) nu împiedică rostirea unui adevăr grav. Un motiv în plus să socotim petrecerea nocturnă din casa șătrarului Lăzărel Griga drept timp dens, al unei inițieri complexe (gest, confesiuni, ospitalitate, rețete culinare, dar și revenirea la topos-ul „paradisului devastat”, cu implicațiile lui de ordinul realităților politice ale timpului: dependența de „Înalta Poartă”, intrigi și adversități, apărări în „rețele suprapuse”, duplicități, lăcomii și abuzuri) în starea de fapt, mentalitățile și complicatele urzeli din Moldova, aflată sub „zodia racului”.

 

Capitolele care vor urm vor fi decisive în  articularea intrigii narative (plot): Duca vede în intrarea beizadelei în Iași (cea dintîi de la mazilirea fostului domn) o înfruntare, Alecu Ruset își va pune viața sub pavăza unor scrisori mai vechi, păstrate în Polonia, care l-ar discredita pe vodă la Stambul, povestea amoroasă a prințului cu domnița Catrina trece dincolo de firavul ei început, descoperirea complotului unui grup de boieri îi dă lui Duca ideea „armei” pe care o va folosi împotriva beizadelei care a îndrăznit să-l înfrunte. Sunt liniile de forță care organizează cîmpul de tensiuni ale epicului și conduc către rezolvarea lor în Zodia cancerului. Romancierul nu le subestimează, se folosește din plin de potențialul lor de motivații și energii în confruntare, pe viață și pe moarte, nu fără o conștiință estetică a convenției literare și a recurgerii la un repertoriu de motive narative curente în romanul istoric pe plan mondial (Walter Scott, Dumas-tatăl, Sienkiewicz), de o vizibilă recurență și la Sadoveanu însuși (de la Șoimii și Neamul Șoimăreștilor la Nicoară Potcoavă): mai ales o notă de idealitate romantică, frecvent conferită protagoniștilor, nu totdeauna, dar adesea și pe un fundal de aventuroasă derulare în stil de „capă și spadă”, și nu mai puțin tipic, într-o anume împletire cu vreo poveste de dragoste, asociere ce vine încă dinspre Chrétien de Troyes și romanul cavaleresc. Totuși, nuanțe importante despart, în romanul Moldovei din „vremea Ducăi-vodă”, modul sadovenian de a apela la astfel de „tipare” epice de o simplă reluare cuminte, inerțială a unor procedee de o bine verificată, în timp, popularitate. Păstrîndu-și funcțiile lor dinamizatoare pentru cursul mare al narațiunii, ele conturează raporturi din  al căror climat se degajă și altfel de sugestii: înainte de toate, acelea care angajează lectura noastră în  înțelegerea unei întregi atmosfere moral-politice, cea proprie violențelor și „vicleniilor” unei „Puteri” precare.

O scenă „nodală”, cum este aceea a confruntării directe dintre domnitor și tînărul prinț-fecior al fostului domn, mazilit în interesul lui Duca, este revelatoare din acest punct de vedere. Vodă l-a chemat la palat pentru a-l intimida și a-l face să-i simtă puterea. Ruset știe că dincolo de uși sunt „slujitori înarmați”, ai căror pași îi aude, gata să împlinească poruncile ce li se vor da, și bănuielile îi vor fi mai mult decît confirmate. Duca e impulsiv, cam cu toane, dar nu atît de nestăpînit și capricios încît să-și riște propria dizgrație la Stambul și mazilirea, poate chiar mai rău. Celălalt a gîndit bine hotărînd să adopte tactica „luării taurului de coarne”: a făcut-o, de altfel, pentru că știe bine că, în absența unei atare confruntări fățișe, atmosfera de suspiciune continuă, mai nebuloasă și mai dependentă de un joc, imprevizibil, al umorilor, ar putea fi, pentru el, încă și mai riscantă. „Mișcarea” sa e a celui, oricum amenințat, decis să-și țină „în șah” adversarul, grație scrisorilor imprudente, ale lui Duca, de odinioară, devenite arme prețioase, de apărare, pentru Ruset. E calculul său, eficace în durata scurtă, de-a lungul căreia, însă, domnitorul va avea, la rîndul său, propriile-i calcule tactice, care vor duce la rezolvarea din final. Un lucru trebuie subliniat apăsat: situația raporturilor dintre cei doi are tot timpul o configurație amintitoare a faptului esențial că adevărata instanță deținătoare de Putere nu este cea de la treapta „scaunului” domnesc al Moldovei (acolo e numai o aparență de „Putere”), ci deasupra amîndurora (Duca și Ruset), la Stambul, la „Sublima Poartă”. Partida de șah pe care, odată ajuns acolo, abatele Paul de Marenne o va juca, pierzînd-o oportun, cu Mehmet-„Padișahul”, nu va fi decît metafora narativă a adevăratei ierarhii a Puterii, ale căror decizii depind atît de mult de hazard și dispoziții, umoarea și capriciile unui moment sau ale altuia, adică de nu puțini factori imprevizibili, nesiguri, subliniere în ultimă instanță, prin ricoșeu, a relativității jocului de orgolii și patimi, calcule și violențe de la nivele mai joase.

Așadar, nu mînia lui Vodă a urmărit s-o provoace Alecu Ruset înfruntîndu-l deschis, ci, dimpotrivă, protecția (de  nevoie, silit de împrejurări: de i se întîmplă lui, beizadelei, ceva, scrisorile ajung la Stambul, cu consecințele imaginabile asupra soartei lui Duca) domnească, asigurată tocmai ca urmare a unui asemenea „pas” clarificator. Sigur că tot el deschide, ca reacție la astfel de constrîngeri, și căutarea unei ieșiri din ele, altfel spus un „traseu” interior al aceleiași „mînii”, dar menit să rămînă ascuns pînă cînd contra-arma găsită (scrisori măsluite, de mîna pricepută a unui boier, iertat pentru vinovăția sa: Ion Milescu, de către Duca-vodă, în schimbul „utilei” contrafaceri) va putea fi folosită fără a-l mai primejdui cu nimic pe „beneficiarul” de pe tronul Moldovei.

Cu excepția lui Vodă însuși, din partea celorlalți, chiar și a celor mai apropiați acestuia, nu se simte vreo înverșunare împotriva prințului Ruset: și asta chiar înainte de primele semne de „toleranță” (e drept, de nevoie) dinspre domnie. Ei împlinesc poruncile primite, și atît. Știu bine, toți, că  – așa cum i-o spune protagonistul călătorului francez – „toate în Moldova sunt scurte, trecătoare și viforoase: și cele bune, și cele rele”. Cine poate ști dacă „mîine” Ruseteștii nu vor fi din nou, ei, în palatul domnesc și stăpîni ai țării iarăși, pentru o vreme? Armașul Toader Fliondor simte că pe fiul mazilitului îl apără o „putere tainică”, dar gîăsește un pretext pentru a nu-l găzdui la el. Abăza clucerul se teme și el că oaspetele aduce primejdie într-o casă de creștin, cu frică de Dumnezeu și de vodă (ironia vorbelor lui Ruset), deși își declară iubirea pentru Antonie-vodă („l-am iubit”), dar numai după ce se asigură că totul e cu voie de la domnie, asigurîndu-se „izbăvit”, scapă de încordare și neliniști. Iar o convorbire mai tîrzie, cu aga Bucșan îi arată prințului că oamenii lui Duca, cu gîndul la faptul că „domniile sunt schimbătoare”, pot și, „priveghindu-l”, să-i lase, totuși, cale liberă spre Catrina, fiica lui Duca-vodă, ori să-i dea informații utile (primirea slujitorilor lioveni ai abatelui la palat). Deducția tuturor după ce beizade Alecu ieșise nevătămat și liber de la domnie, întărită și de prezența sa la masa domnească dată în onoarea abatelui bănuit a fi sol, nu putea fi alta decît că prințul va fi avînd sprijin la alții mai sus decît vodă. De reținut sunt, însă, înainte de toate, nesiguranța, o anume instabilitate: ele dictează, în fond astfel de precauții, dar numai în măsura în care nu se întrevăd amenințări imediate, care nu ar mai permite nici un fel de „investiție” într-un încă îndepărtat (și nesigur) „viitor”. Pe Sadoveanu îl interesează studierea reflexelor de conduită, de mentalitate, pe care un climat al „Puterii” precare – și de aceea extrem de  bănuitoare – le modelează, le scoate la vedere. Replicile logofătului Miron (Costin, cronicarul) rămîn crispate cît timp Duca se plînge, fără a preciza vinovații, și anume, că „cei în adevăr vrednici de credință sunt așa de puțini în jurul meu”, formulare îndeajuns de nebuloasă ca să nască neliniști. La ospățul domnesc abatele simțise ceva ciudat, „o nuanță de bună dispoziție și deosebită bunăvoință” arătată de Vodă („grav de obicei și încruntat”) tocmai vistiernicului Vasile Gheuca și spătarului Ion Milescu, curînd supuși judecății divanului domnesc pentru uneltire împotriva domniei. Din neamul boierilor Racovițești, suspectați și ei (dar le cîștigă cruțarea, cu abilitate „diplomaticească”, marele logofăt Miron Costin) se va ridica glasul cel mai aspru pentru pedepsirea vinovaților, Milescu va fi păstrat spre a măslui scrisul lui Alecu Ruset în „scrisorile” ce-l vor duce la pierzanie, decapitați („scurtați”) de gîdea Buga Sîrbul fiind sulgerul Lupu, vel-vistiernicul Gheuca și „vel-jitnicerul” George Bogdan. Vocile ultimilor doi, știind bine ce-i așteaptă, acuză „rînduielile pe care le scoate domnia pentru pieirea acestei sărace țări, biruri ca o nouă, altfel de „ciumă”, sau: „Văzînd că mi se pune în mînă cuțit ca să belesc țara l-am lepădat”. Județul divanului domnesc apare, de fapt, ca un „spectacol” în care se amestecă lașități și interese (ale celor care „rîvnesc la caftanul vistiernicului, jitnicerului și spătarului”), și nu lipsește din el nici vorbirea ascunsă, lăuntrică a unui cărturar inteligent ca Miron Costin, care știe că Gheuca și Bogdan nu mint, dar de un comportament scindat între adevăruri nerostite (doar gîndite) și vorbele dorite de Vodă: situare ingrată („homo duplex”?) între zelosul „acuzator” Neculai Racoviță și, de cealaltă parte, cei sortiți morții. Nu numai zîmbetele de temut ale lui Duca, ci și altfel de „clivaje” de ordin moral, deopotrivă, ar fi avut de ce să-l facă pe „străin” să se gîndească – cum o făcuse la „marea masă domnească” – la o moștenire de „discipoli bizantini” în eșafodajele de „rețele suprapuse”, intrigi și viclenii care definesc „stilul” politicilor (voievodală, dar și cele personale, de pildă, cea a beizadelei), așa cum arată ele la curtea lui Duca-vodă.

 

Originalitatea Zodiei cancerului între romanele istorice sadoveniene stă, neîndoielnic, în centralitatea conferită perspectivei „străinului” asupra Moldovei din „Vremea Ducăi-vodă: imagine de „paradis devastat”, realitățí de tot felul (jafuri și abuzuri, inclusiv ale „statului” însuși, ale slujitorilor „Puterii”, în frunte cu domnitorul, lacom și perfid, dincolo de o cucernicie afișată și lăudată, sărăcirea „Țării” și revoltele generate de ea), văzute cu ochii abatelui călător. Cetatea de scaun a Iașilor îi apare acestuia în „neorînduiala ulițelor” ei de „așezare orientală”, cu „medeanuri” pline de hoituri de la care se bat, sfîșiindu-le, porci costelivi și cîini fără stăpîn, case mari și chiar palate se învecinează cu gospodării umile și ironia prelatului se încarcă de „admirație” pentru exoticul ciulin, așa cum descoperise același oaspete, cu mirare, lipsa „podurilor de piatră” și va mai avea prilejul să cunoască „drumurile fără păreche” în lume ale Moldovei. Sunt și toate acestea parte – și rostul lor nu e doar unul minor de simplă „coloratură”, pitoresc și umor etc. – a unei imagini de ansamblu, de lume răsăriteană intrată „sub zodia racului”, a regresului și decăderii. Dar odată cu secvențele narative în care apar văzute mai de aproape, direct „practicile domniei, romanul capătă o consistență de ordinul politicului, evident surprins în acele „modelări” pe care i le imprimă „vremurile”, mentalitățile, contextul dependenței de „Înalta Poartă” și „stilul” duplicităților bizantine, atmosfera de nesiguranță, suspiciune și precaritate în care se desfășoară totul, complicatele „rețele suprapuse”, menite, cu mai multă sau mai puțină abilitate, să apere, să ferească de „mîniile” bunului plac, sîngeros, al unor stăpînitori vremelnici. Sugestiile legate de un atare cîmp de reflecții și reliefările date grație recursului la toposul „străinului” sunt esențiale în configurarea distinctă atît a Sensului, cît și a artei sadoveniene în Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă.

Dar narațiunea avea nevoie de „nerv” epic, de un nucleu cu potențial de desfășurare în trepte progresive, care să intensifice pînă la acutizare tensiunile, pregătind astfel rezolvarea lor finală. Autorul a găsit această posibilitate în povestea de dragoste care se înfiripă între Alecu Ruset, fiul domnului mazilit, și domnița Catrina, fiica lui Duca, totul pe fondul dușmăniei dintre cele două familii. Sigur, nu era o opțiune auctorială aptă să evite previzibilul, dimpotrivă, „tiparul” amoros în romanul istoric era bine instalat în literatura lumii, ca și în creația lui Sadoveanu însuși. O notă distinctă îi dădea doar gîndul („planul”?) răzbunării, amestecat și el, cel puțin în începutul interesului beizadelei pentru fata lui Vodă, vinovatul de mazilirea părintelui său. Urmarea dată, însă, este una care face din prințul Ruset un îndrăgostit pătimaș, aproape obsesiv, în orice caz absorbit cu totul într-un singur gînd, acela de a o scoate cu orice preț, pe fiica domnitorului de sub voința dominatoare a acestuia și din acele tipare de viață ce-i fuseseră pregătite, plănuite de alții. La Stambul, unde beizade Alecu și omul său de credință, Vîlcu Bîrlădeanu, ajung deghizați în călugări, chipul protagonistului îi apare stors de o suferință adîncă abatelui de Marenne, care, nu fără pricină, vorbește de febră și „boală”. A trecut vremea șiretlicurilor, puse la cale de Catrina cu dădaca ei țigancă, pentru a-l întîlni la Iași pe Ruset, scăpînd „supravegherii” unui păzitor ușor de păcălit, ca Ionuț Corjescu, domnița e închisă (pentru a-și fi înfruntat tatăl) într-o mănăstire constantinopolitană, și astfel de știri îl îndîrjesc pe bărbatul „bolnav” de iubire sporindu-i „nebunia”: tentativa de a o răpi pe domniță din mănăstirea-„temniță” eșuează. Ultima „rătăcire” pe aceeași linie va fi încercarea, la Iași, de a zădărnici nunta domnească, „răpindu-l” beizade Alecu, cu ajutorul lui Ilie Turculeț și al altor cîțiva, pe mirele nedorit de Catrina, nevolnicul Ștefan beizade, ispravă eșuată și ea, încheiată cu aducerea vinovatului legat și sîngerînd, în fața lui Duca-vodă, lovit de al cărui buzdugan va pieri. E ultima pagină din Zodia cancerului, „tabloul” final, pe care autorul îl va fi vrut emblematic pentru o iubire pătimașă, acaparatoare, aureolată de moarte: „rotunjire” de destin evident redevabilă unei viziuni romantice, de îngemănare, veche în tradiția literară a poveștilor de dragoste, între Eros și Thanatos.

Nu e, totuși, aceasta – ea domină, adevărat, și are o vizibilă creștere, în trepte succesive, a tensiunii și riscurilor – singura „sursă” de alimentare a mișcării epice din roman. Complotul boieresc încheiat cu decapitări înfățișa și el două portrete morale demne de atenție (vel-vistiernicul Gheuca și mai tînărul „vel-jitnicer” Bogdan) într-o notă de demnitate a înfruntării domniei lacome ce revine și în acel al șaselea „semn” de blestem asupra „vremii Ducăi-vodă”: cuvintele acuzatoare, răspicat, ale bătrînului orb de la Șoimărești, nu altul decît eroul, acum la altă vîrstă, din Neamul Șoimăreștilor, apariții, toate trei – într-o anumită tentă romantică. Și cum întrevăzuse bine intuiția lui „ava franțuz” în privința practicilor politice de „moștenire” bizantină, combinațiile autoprotectoare gîndite de Ruset, după ce îl apără realmente, un timp, de brațul domniei, îi atrag curînd o „replică” a lui Duca-vodă, în același spirit al „rețelelor suprapuse” ca și al adversarului. Rolul jucat de către Alexa Balaban în Polonia, crearea unor aparențe false pe mai multe direcții (soarta „liovenilor”-iscoade, „vinovăția” marelui boier Giorgie Ursachi, pentru a-l răsplăti astfel pe credinciosul Balaban, dar și pentru că Vodă însuși îi pizmuiește avuția) și mai cu seamă stratagema falsificării unor scrisori (incriminante) „semnate”, chipurile, de Ruset, de fapt măsluite de Ion Milescu, boier a cărui viață e cruțată din „mila Ducăi-vodă”, sunt astfel de factori ce se conjugă într-un „ghem” de fire ale intrigii politice din Zodia cancerului și autorul le acordă nu puțin spațiu din  ansamblul textului. Invenția epică e remarcabilă, în ea lăsîndu-se descoperită, la lectură, fața concretă a căderii Moldovei la starea de „paradis devastat”, explicația decăderii și degradării. Ceea ce nu vrea să spună, însă, că esența însăși a artei romancierului istoric în opera în discuție ar rezida în configurația epică proprie ei. Sadoveanu nu-i minimalizează rostul și importanța, „lucrînd” atent și cu o reală virtuozitate chiar și meandre secundare ale liniei narative, de pildă, incendiul provocat la un han de „liovenii”-oameni ai lui Balaban și ai lui Duca-vodă, cu gîndul de a descoperi astfel rostul „soliei” abatelui către Înalta-Poartă, tentativă eșuată, ori pregătirile mai întîi și apoi încercarea celor doi „călugări” (Ruset și Vîlcu Bîrlădeanu) de a o scoate din mănăstire la Stambul, pe domnița Catrina. Dar arta sadoveniană, cea care îi distinge o capodoperă ca romanul istoric Zodia cancerului este, înainte de toate, în atmosfera de Țară-„paradis devastat”, pusă în valoare mai cu seamă prin ceea ce oferă, ca reliefare, perspectiva „străinului”, în sugestiile pe care le degajează dialogul și, în general, comunicarea dintre personaje, fie ea ceremonioasă, de grație în care o politețe veche, reflexivitatea și umorul se împletesc (Paul de Marenne – Alecu Ruset), fie, alteori, aptă să degaje un întreg climat al fricii și nesiguranței, al suspiciunii cvasigeneralizate, modelator de „practici” politice la curtea domnească a Moldovei sub Duca-vodă (sfaturile acestuia cu apropiații săi, divanul domnesc care îi condamnă pe boierii „trădători”, „momentul” ospățului închinat abatelui francez, mîniile domnului între ai săi, în familie). Unor asemenea dominante li se subordonează, în fond, invenția epică sadoveniană, brodată de autor poate și cu o undă de umor inter – și metatextual (reflexul unei conștiințe a „tiparelor” epice la care face apel): „povestea” (story și plot) este imaginată și derulată, construită, ca în reliefurile și devenirea ei să se lase „citite” mentalități și portrete, fațete ale omenescului, reacții și atitudini, nu numai ale brațului, ci și ale minții, spiritul acelei Moldove – „paradis devastat” din „vremea Ducăi-vodă”, firea și obiceiurile oamenilor acestui pămînt de la răsărit, atmosfera unui timp revolut, istoric: cel al Zodiei cancerului sau Vremea Ducăi-vodă. O artă sadoveniană pe care o distinge, prin excelență, capacitatea autorului de a face „lizibile” în filigranul unui complex „tablou” de epocă, dincolo de descoperirea (optica „străinului”) unui spațiu (Țara Moldovei – „paradis devastat”), cu – reluînd formula lui Ralea – „natura (sa) istorizantă”, oameni și „întîmplări” povești de iubire și adversitate, mentalități, reacții, atitudine, aventură, riscuri și capcane, viclenii, stratageme, abuzuri, revolte, comploturi ce umplu trama narativă, spiritul unui timp („zodia cancerului” vs. „vremea Ducăi-vodă”), un climat al „Puterii” precare generator de „rețele suprapuse” barochism, de descendență bizantină, al unor soluții de apărare sau de atac într-un theatrum mundi de ierarhii relativizatoare de „ranguri”) și de excese spoliatoare, alternînd cu revolte îînecate în violență: altfel spus, convergența tuturor „liniilor” configuratoare într-un Sens de ansamblu, ultim, de esență moral-politică, substanță reflexivă infuză în întreaga structură a romanului, de imaginar reconstructiv, proiecție ficțională dată unui timp cu valențe paradigmatice, „vremea Ducăi-vodă”, căruia i se potrivește și pe care îl „rezumă”, cu rezonanțele ei „astrologice” (amintitoare și de „bietul om sub vremi”, de viziune costiniană), sintagma metaforico-simbolică din titlu, cu conotațiile ei, mai înalte („abstracte”?) de corsi e ricorsi, de fatum istoric, dar și, totodată, mai pămîntești, de soartă omenească, conștientizată – Alecu Ruset – direct, „pe trăite”, în imediatul limitărilor acestui timp revolut: Zodia cancerului.

Revista indexata EBSCO