Dec 20, 2018

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – „Epistolele dau cea mai reușitã oglindã a sufletului” (Contact epistolar Guilelm Șorban – Leca Morariu)

După cum am accentuat în repetate rânduri, prezența pe fronturile Primului Război Mondial nu l-a îndepărtat pe Leca Morariu de „chemarea destinului”, aceasta fiind, la vremea respectivă, definitivarea volumului său de povești De la noi (bazat pe relatările unor informatori, dar prelucrate artistic la modul superior, ceea ce i-a făcut pe N. Iorga și Sextil Pușcariu să-i închine cuvinte de laudă, ba chiar a convins Academia Română să-i acorde un premiu). Odată cu apariția opului, la Suceava, în 1915, strădania autorului a continuat, atât prin lecturi efectuate în fața ostașilor români (în uniformă austriacă sau țaristă), cât și prin răspândirea la persoane alese din toate țările române. Așa se face că în ianuarie 1916 primește o scrisoare apreciativă de la Dr Gulielm Șorban, care, după ce regretă o stare de lucruri generalizată (din păcate prezentă și astăzi): „La noi se tipăresc multe cărți, unele fără nici un rost, vrednice să fie aruncate afară numaidecât. Scriu mulți fără nici o intuiție, fără stil, fără cel mai mic dar literar”, apreciază că „Limba noastră, din zi în zi mă conving, e foarte bogată și descopăr farmece deosebite în ea”, iar cu referire directă la cartea lui Leca, faptul că „limbajul Bucovinei puțin se deosebește de al nostru. În general asta se poate zice despre tot poporul nostru”.

Dr Gulielm Șorban, descendent al unei vechi familii nobiliare maramureșene și, prin mamă, cu ascendențe germane în landul Würtemberg, a fost un bine cunoscut compozitor și pianist, născut în 1876 la Arad și decedat în 1923 la Dej, cu studii la Blaj, Cluj, Budapesta și Viena, autor a peste 100 de piese de muzică ușoară, unele pe versuri de Octavian Goga, Coșbuc, Bolintineanu, Șt.O. Iosif, Emil Isac, Mihai Eminescu (Pe lângă plopii fără soț, Mai am un singur dor ș.a.). În 1894 (sau 1896) publică, la Leipzig, Zece cântări poporale românești, iar la Viena, în 1900, un Album de compoziții românești. Despre alte numeroase și prețioase contribuții aflăm dintr-un amplu articol al prof. univ. dr. Mircea Popa (Guilelm Șorban – un mare compozitor uitat, în „Noua arhivă românească”, revistă on-line de istorie, documente și „monografii locale”, 7 mart. 2007), care declară ritos: „G. Șorban poate fi considerat Schubert-ul românilor, ca mod de expresie muzicală, dacă nu chiar Strauss-ul lor, ca popularitate”. În vederea unui preconizat dicționar de interpreți și compozitori români, publică, în 1911, biografii în revista „Luceafărul” de la Sibiu, printre care și una a lui Ciprian Porumbescu, cu un fragment din opereta „Crai nou”. „Părerea sa este că muzica românească are tot mai mari șanse de a se impune in concertul european, iar interpreții vocali și instrumentali sunt la înălțimea cerințelor veacului”, constată Mircea Popa, iar noi suntem încântați să aflăm că aprecia „calitățile eminente de narator” ale lui N. Gane, de care se mira că nu a fost ales în Academia Română, și că îl tenta „un studiu social despre Eminescu și muzicienii noștri”.

Din jurnalul încă inedit al lui Leca Morariu, aflăm că acesta a mai primit, după misiva de mai jos (15/I), „4 caiete de piese muzicale de la Dr G. Șorban” (30/I) și o a doua scrisoare, la 1/II. Punctele de interes comun ale celor doi împătimiți de românism reies limpede din șirele care urmează:

 

Stimate Dle Morariu!

Înainte de toate primește mulțumitele mele cordiale pentru poveștile dtale bucovinene. Am avut o bucurie îndoită: atențiunea dtale mi-a priit bine, iar cartea m-a încântat.

La noi se tipăresc multe cărți, unele fără nici un rost, vrednice să fie aruncate afară numaidecât. Scriu mulți fără nici o intuiție, fără stil, fără cel mai mic dar literar. Alții ar putea să facă serviții bune obștei prin lucrări cari pretind nu întru atâta invenție, cât mai mult muncă serioasă.

Ce bine ar fi, de cumva pleiada „poeților” și „nuveliștilor noștri s-ar pune pe lucru și înainte de toate ar fixa limba ținutului în care trăiesc. Limba noastră, din zi în zi mă conving, e foarte bogată și descopăr farmece deosebite în ea. Spiritul șăgalnic, judecata coaptă, morala sănătoasă a nației noastre reiese din revelațiunea geniului ei în fel și fel de culori variate.

Puțini știu ca dta că fixarea cuvenită a acestor însușiri cât de folositoare este și cei cu inimă cât de bucuros le citesc.

M-am bucurat la cetirea cărții dtale de faptul că limbajul Bucovinei puțin se deosebește de al nostru. În general asta se poate zice despre tot poporul nostru.

Abia găsii 2-3 cuvinte pre care să nu le fi cunoscut: „așiș” și ….. pre aceste nu le-am aflat în dicționarul lui Șăineanu; te rog să mi le explici.

Cu mult haz am citit nota particulară a poveștilor bucovinene, că dracul se închipuiește ca un mititel, bine chitit – franțuz.

M-am gândit oare este numai un joc nevinovat de fantasie că dracul se ivește cu exterior simpatic, cu promisiuni frumoase (un sac de galbeni pentru nimic), apoi îți frânge gâtul, au doară este vorba de judecata inconștientă a poporului.

Ceea ce privește muzeul „C. Porumbescu”, acesta ar fi un tribut de recunoștință față de compozitor. După cât auzii despre Porumbescu, acesta e distins nu numai ca compozitor, ci și ca om; suflet nobil și patriot dintre cei mai curați. Eu, recunosc, încă puțin știu de el și viața lui, dar am să mă ocup  de dânsul. Scrieri: o biografie scurtă de I. Mureșan în Muza Rom. 1888 și o cărticică de N. Braniște. După părerea mea însă Porumbescu altfel ar trebui caracterizat. El este naționalistul care pin cântare își adoară neamul său românesc și care primul a înțeles că cântecul românesc nu este numai o tiradă, un ornament al clădirii românești, ci el constituie nervul pe care dacă îl zdrobești, moare organismul.

Aici e mare Porumbescu.

Talentul său muzical încă nu-i de disprețuit. Are darul melodiei, simț pentru armonie, capacitate de a crește, a întinde forma, toate aceste însă bazate pe un studiu defectuos. Porumbescu, de ar fi gustat pedagogia sistematică a vreunei școli muzicale din Germania, ar fi scuturat din mâneci simfonii și opere.

De multe ori mă încântă o idee nobilă muzicală de a lui (din „Marioara” Hora), dezvoltată însă în mod diletantic.

Iată planul meu de răzbel, dle Morariu: Porumbescu trebuie să-și capete muzeul, incontestabil. Trebuie să i se editeze toate compozițiile lui. Trebuie să i se scrie biografia cuvenită, dar înainte de toate ar trebui să i se strângă corespondarea lui. Epistolele dau cea mai reușită oglindă a sufletului. Îmi scrii că Porumbescu a corespondat mult. Oare de s-ar face un apel la bucovineni ce sunt în posesiunea lor să-mi trimeată scrisorile lui Porumbescu (măcar în copie), fi-ar cu rezultat?

Te rog cu încredere să mijlocești să mi se trimită pe câteva luni toate compozițiile tipărite. Mă voi apuca de lucru cu multă sârguință și crede-mi dorul meu de muncă gândindu-mă la viitor e atât de mare, încât după sfârșitul războiului am de gând să-mi părăsesc slujba.

Îți revanșez poveștile dtale cu compozițiile mele tipărite în 1914, Piese lirice și jocuri românești, premiate din partea „Fondului de teatru”. Dl Nandriș din G…???… îmi scrie că faci și dta muzică.

Al dtale devotat,

Dr G. Șorban.

Dés 26/I st.n. 1916.

P.S. Cele 4 scrisori expediate și pe care nu primisem răspuns le-am scris încă înainte de război. Dar nu are de a face, am trecut peste criza necăjirii. Te rog să binevoiești a-mi scrie adresa văduvei Flondor. Iar Goian, compozitor bucovinean, când a trăit? Nu cunosc nimic de el.

Revista indexata EBSCO