Dec 20, 2018

Posted by in Ex libris

GELLU DORIAN – SEBASTIAN BIG – VATĂ DE STICLĂ

 

 

Iată un poet debutant încă din 2015, despre care scriu abia acum. Cartea lui, ca de altfel altele ale altor debutanţi, a tot fost acoperită de alte debuturi editoriale despre care a trebuit să scriu. Este vorba despre Sebastian Big, care a publicat la Editura Charmides cartea Vată de sticlă în 2015. O carte, se vede din tehnoredactare, grăbită, scoasă probabil dintr-o necesitate editorială sau din dorinţa de a fi prezentată la un tîrg, sau la o lansare de grup, într-un  timp şi loc în care autorul trebuia să fie prezent. Sau poate nu a fost chiar aşa. Însă, dorind să-i văd organizarea, tehnoredactarea cărţii, i-am căutat cuprinsul. Dar cartea se termină abrupt la pagina 68, urmînd coperta 3, albă, colorată fov de coperta 4, aşa cum apare şi coperta unu, cu un peisaj astral, spaţial, şi el din fuga unui grafician, care n-a putut găsi altceva în acel timp scurt în care urma să apară cartea. Dar astea sunt chestiuni de formă şi nu interesează chiar atît de mult. Ceea ce contează este ceea ce urmează. Şi iată cum începe cartea, mai întîi cu o notă, care sună aşa „în lipsa altor referinţe, cele ce urmează pot fi citite ca poezie de tip vaporwave” (adică, dacă e să o privim ca gen muzical, aceasta ar trebui să sune ca muzica apărută în jurul anului 2010 din genuri indie dance precum seapunk, bounce, house, with house şi chillwave, care a avut ca mod de atitudine faţă de societatea consumeristă din preajma culturii yuppie din anii ’80, precursoare a muzicii New Age), apoi cu un prim poem, pe care-l citez în întregime: „Tigrii şi zebrele au dungi,/ leoparzii au pete,/ curcubeul este plin de culori frumoase,/ picăturile de apă cad din cer;/ toate acestea fac parte din sistemul universal al naturii/ şi din sistemul ei numeric” (1., p.6). Aşa să arate poezia vaporwave? Dar poate fi numită oricum, ce mai contează. Registrul în care am citit cartea lui Sebastian Big a fost cel în care am făcut-o pînă acum de mai bine de patruzeci de ani, adică cu mare atenţie la tot ce incumbă un text poetic. Evident că am căutat mai întîi originalitatea, eventualele influenţe, modele, chiar şi în interiorul acestui curent muzical recent, ca mai toate celelalte curente în muzica de azi, care dispar aşa cum apar, fără a lăsa urme stridente sau doar numai urme stridente. Am observat totuşi o calchiere a modelelor ultimilor ani venite din muzică, mai ales după ritmuri şi idei, fie epice, fie de nuanţă baladescă, aglomerată cu tot felul de stări, de la rap la hip-hop, ba chiar şi la manele uneori cînd jalea este mult prea mare.

Nu elegiacul, ci pur şi simplu jalea dusă pînă la oftatul prelung, oriental. Uneori acestea sunt de un ridicol fără seamăn, alteori ele sunt conduse de mîini dibace pe toate căile internetice, încît impactul nu este deloc unul de neglijat. Cea care are foarte mult de suferit este limba română, chiar dacă „limbajul poetic” pare a fi împrospătat, cu o plajă destul de mare a unui vocabular inventat şi dăunător.

La Sebastian Big am căutat chiar şi nuanţele paradigmatice. El nu calchiază după textele genurilor muzicale, ci scrie în ritmul acelei muzici, care-i domină actul creaţiei sau i-l menţine viu. Catarsisul este unul care-i conferă textelor sale adunate în această carte de la 1 la 60 o oarecare prospeţime, care, la rîndul ei, este susţinută de un talent poetic evident, dar mult prea ascuns după texte sterpe. Poetul este conştient de un timp istoric la care ia parte, îl zideşte cu mijloacele sale, cam aşa: „Trăim într-un anume timp şi loc./ Descoperim istoria sau o construim/ (obiectiv sau subiectiv, în funcţie de interese),/ atunci cînd nu avem informaţiile necesare/ pentru a lega între ele verigile./ Rămîn însă/ (şi sunt păstrate într-un anonimat bine controlat)/ numeroase elemente concrete,/ pe c are nici un om de pe planetă/ nu le poate explica logic/ Cel puţin nu la nivelul percepţiei,/ cu cele (numai) cinci simţuri/ pe care credem că le avem în dotare./ Numai dacă nu cumva aceste simţuri/ sunt mai multe/ şi informaţiile,/ fără îndoială,/ vor fi fiind mult mai numeroase/ şi concludente” (4., p.9). Discursul este unul sec, auster, oarecum de atitudine socială, pe un fond acoperit de o brumă de cunoaştere a unor noţiuni şi concepte, care fac interesul altor domenii decît cel al poeziei. Dar poetul insistă pe această formulă şi păşeşte foarte sigur pe el de la text la text pînă ajunge la un soi de teorie despre societatea de consum, dar nu orice fel de consum, ci unul dus cu zăhărelul, fie el pufos, de vată, dar nu de zahăr, ci de sticlă. Totul înfierbîntă în discursul lui, înţeapă, este ţinut sub o anume presiune, în aşa fel ca discursul să nu cadă în ridicol: „Chiar şi în veacul cibernetic/ început de cîţiva ani,/ aceeaşi ştiinţă/ care produce miracole palpabile/ se arată neputincioasă/ în a explica anumite fenomene/ sau pur şi simplu originea unor obiecte/ aflate în diverse locuri de pe planetă” (9., p. 13). Nu iese la iveală vreo logică anume, vreo idee care să rupă pagina, tiparul, ci totul este ca într-un articol sec de revistă de ştiinţă şi tehnică, din care nu răzbate noutatea, miza, ci colcăie confuzia şi lipsa de logică. O fi asta aglomeraţia de stiluri muzicale care se anulează între ele pentru a face loc unui hău, în care chiar şi ecoul se pierde?

Astfel de texte surde, din care lipseşte chiar şi absurdul, pot fi noutatea pe care poetul Sebastian Big ne-o oferă? O căutăm mai departe, cu lupa, cu atenţia mărită, fără a străbate de pe undeva, de prin vreun colţişor de text vreo emoţie care să ne pună în gardă. Poetul este însă ferm pe poziţie şi scrie sub auspiciile unor muzici numai de el ştiute, care-i scot din cap, că din inimă şi suflet nu prea se observă să o facă, tot felul de idei care, per general, nu se leagă, dar fac un zgomot surd, de cărămidă pe cărămidă. Nici atunci cînd vine vorba de cultură, ideile nu sar altfel în pagină: „Cînd vine vorba de cultură,/ situaţiile se modifică în fiecare secundă,/ deşi esenţa e mereu aceeaşi./ Se mai găsesc unii care se cred mai critici decît alţii,/ dar diferenţele sunt nesemnificative de la caz la caz./ Există diferenţe/ atunci cînd părerile sunt expuse de neprofesionişti,/ sau de rău-intenţionaţi” (16., p. 20). Chiar dacă „miracolul este o noţiune/ foarte contestată în societatea modernă”, Sebastian Big pare a sări peste miracol, fie el şi divin, pentru a demonstra „înşelătoarele conjuncturi/ economice şi politice,/ numite şi ele cu multă emfază miracole”. Un miracol adevărat ar fi dacă din astfel de texte ar ieşi la un moment dat poezia. Dar ea nu iese, pentru că ceea ce face Sebastian Big este nonpoezie, chiar dacă prin mintea lui curg şuvoaie de muzici, dar nu dintr-alea care stîrnesc emoţii, ci din acelea care zac în combine sau huruie în căştile pe care le vedem pe urechile a din ce în ce mai mulţi tineri. Şi caut, caut mai departe raza aceea de poezie şi găsesc un text în care este vorba tocmai despre acei tineri deconectaţi de la orice şi conectaţi la nimic: „Uneori, tinerii lasă impresia/ că sunt total deconectaţi de la realitate,/ că trăiesc într-o lume aparte, numai a lor./ Supuse diverselor instrumente de investigaţie,/ tomografii sau RMN, chestionare, teste şi aşa mai departe,/ secretele comportamentului tinerilor/ îşi pierd din ce în ce mai mult din aură./ În urma celui mai amplu studiu de scanare cerebrală efectuat/ pînă în prezent,/ în cazul tinerilor,/ s-a ajuns la concluzia că aceştia au un creier deschis spre toate posibilităţile,/ dar şi spre toate pericolele” (39., p. 45) Observ că truismele pot fi spuse din orice poziţie, chiar şi într-un  limbaj mai „intelectual” – că altfel nu pot să-l numesc acum –, aşa cum descoperim în mai toate fragmentele din cartea lui Sebastian Big, în care cerebralitatea pare a fi caracteristica de bază.

Dar iată şi un text mai aproape de poezie, nu neapărat pentru că în redarea lui poetul se foloseşte de un limbaj mai „domestic”, mai îmblînzit, ci pentru că emoţia pare a se ivi de sub epiderma cheratinoasă cu care sunt acoperite majoritatea textelor. „ Fără îndoială,/ şi florilor le place să li se vorbească./ Asta le ajută să crească mai viguroase/ şi să aibă o inflorescenţă mai bogată./ Care este explicaţia?/ Vorbindu-le, respiraţia emite anhidride carbonice,/ element nutritiv foarte important pentru plante./ Aceste substanţe se depun pe frunze,/ deci direct în bucătăria lor./ S-a constat, de asemenea,/ că plantele reacţionează/ şi atunci cînd întindeţi mîinile spre ele” (42., p. 49). Dar, evident, nu mai multă poezie decît putem găsi în oricare articol care doreşte să scoată în evidenţă această  însuşire a plantelor, a florilor. Ratează, deci, şi de data aceasta poetul nostru, consecvent cu maniera de a forţa originalitatea, noutatea, evadarea din faţa noului loc comun pus la dispoziţie de congenerii săi.

Nu ştiu cum a evoluat poezia lui Sebastian Big, pentru că nu l-am mai văzut ieşind pe hîrtie, dar dacă şi-a păstrat această linie, această abordare, s-ar putea să nu-şi găsească prea mulţi admiratori.

Revista indexata EBSCO