Dec 20, 2018

Posted by in Ex libris

Constantin COROIU – Un cãlinescian anticanonic

Criticul, eseistul, istoricul literar, prozatorul Marian Popa a împlinit în această toamnă 80 de ani. Reamintesc cîteva date privind biografia sa, unele consemnate în chiar „Dicţionarul literaturii române contemporane”, o premieră în istoria noastră literară, pe care l-a publicat în două ediţii, a doua, cea din 1977, fiind retrasă ca urmare a unei acuzaţii de antimaghiarism proferată de Domokos Geza în cel mai înalt for al  PCR în calitatea sa de membru în Comitetul Central al defunctului partid pe care l-a slujit cu zel, iar în decembrie 1989, precum atîţia alţi „curajoşi” năpîrliţi, a devenit brusc anticomunist intratabil.

Fiul unei femei simple (spălătoreasă), după absolvirea claselor primare Marian Popa urmează o şcoală de mecanică, pe care o abandonează şi practică diverse meserii: macaragiu la o fabrică de gheaţă, manipulant de materiale, frezor şi rabotor la Uzinele Autobuzul etc. Îşi încheie studiile liceale la curs seral. În 1961 se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia Limba şi literatura română, pe care o absolvă în 1966, fiind reţinut ca asistent şi devenind apoi lector la Catedra de literatură universală şi comparată. În 1972 beneficiază de o bursă Humboldt şi de un stadiu de cercetare în Republica Federală Germania, la Stuttgart. În acelaşi an obţine titlul de doctor cu o teză despre călătoriile epocii romantice. În 1982,   îşi începe activitatea de profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Köln. Se stabileşte cu adevărat în Germania în 1987. În ţară, colaborase la mai multe publicaţii şi debutase editorial cu volumul Homo fictus, în 1968, un eseu despre personajul literar. Au urmat amintitul Dicţionar de literatură română contemporană, Modele şi exemple (1971), eseurile Camil Petrescu şi Călătoriile epocii romantice (ambele în 1972), volumele Forma ca deformare şi Comicologia (1975), Viscolul şi carnavalul (1980) şi un roman parabolă – Podul aerian (1981). Un alt roman al său Doina Doicescu şi Nelu Georgescu (1977), scris în cheie ironică, a avut un notabil ecou în epocă. Marian Popa a elaborat, pînă la plecarea din ţară, şi o Istorie a literaturii române în limba germană, editată în 1980 (în traducerea lui Thomas Kleininger), lucrare destinată cititorilor de peste hotare. În bibliografia sa se înscrie şi volumul Avocatul diavolului. Marian Popa în dialog cu Marius Tupan, apărut în 2003.

Părăsind surprinzător şi fără zgomot mediul literar şi academic din ţară la începutul deceniului IX al secolului trecut, Marian Popa lăsa, cum se vede, în urmă, condamnată la punerea sub obroc, dacă nu o operă încheiată, în mod sigur o importantă parte a acesteia. După decembrie 1989, criticul a considerat că se cuvine să consacre literaturii române din perioada în care şi el s-a format şi a scris o vastă Istorie, deşi sceptic în ce priveşte utilitatea ei. La urma urmei, ar fi nefiresc să nu existe măcar o umbră de îndoială într-o lume  românească atît de confuză, de haotică, cînd nimic nu se leagă, nu se întemeiază, ci aproape totul se demitizează şi se demolează. Marian Popa se întreabă, chiar dacă mai mult retoric, şi îşi răspunde: „Utilitatea acestei Istorii? Autorul ei s-a apucat de scris cu două gînduri. O atare Istorie ar putea preveni în viitor pierderea timpului şi a cumpătului. Dacă procesele şi fenomenele descrise se vor repeta, ceea ce înseamnă că se vor repeta cu siguranţă, noii scriitori vor găsi paralelisme şi prin urmare sugestii pentru alegerea celei mai avantajoase atitudini într-un moment dat. O doctrină ameţitor instituţionalizată ruinează psihic pe cei nepregătiţi, adaptarea ca şi organizarea inadaptării pretinzînd eforturi uneori epuizante. Noul produce entuziasm, dar şi neurastenie, iar ceea ce se repetă, fie şi în postură de noutate, nu este numai sursă de scepticism, ci şi de frenezie optimistă rău exprimată. Lucrurile merg mai departe? Atunci totul este previzibil istoric, omul ştie cum să se comporte ca victimă, ca spectator, ca torţionar. Istoria aceasta a fost, de aceea, cel puţin intenţional, structurată anagogic”. Dincolo de tonul emfatic, este vorba de o datorie asumată şi împlinită.

„Istoria literaturii române de azi pe mîine”, însumînd aproape 2700 de pagini, format A5, text dispus pe două coloane, confirmă pe deplin caracterizarea pe care Ştefan Borbeley i-o face autorului ei în „Dicţionarul scriitorilor români” de la Cluj: „Marian Popa  e un critic de mari disponibilităţi, învestit cu spirit enciclopedic şi cu talent histrionic, în descendenţă călinesciană. Ironia, autoironia, sarcasmul, vocaţia parodică dublează de fiecare dată demonstraţia, operînd incizii radicale, trezind latenţe expresive insolite, la limita unde tonul pedant, fals-academic întîlneşte deriziunea amară”. În Istoria sa Marian Popa are în vedere nu numai literatura, ci şi viaţa literară românească din perioada „23 august 1944 – 22 decembrie 1989”, aşa cum autorul precizează în titlu, în binecunoscutu-i stil ironic, autoironic şi provocator. Dar, de fapt, criticul are în obiectiv şi deceniul 1990-2000. Cu o „structură anagogică”, eminamente anticanonică,  fără nici o ilustraţie, fără nici un acroşeu grafic sau tipografic, Istoria se citeşte ca un roman-frescă. Este o lucrare în care e de căutat nu doar judecata de valoare, uneori discutabilă. E de admirat mai ales freamătul sufletesc dintr-o istorie frămîntată şi complexă, captat de literatura şi publicistica vremii, ambianţa morală şi politică a epocii, altfel spus – preluînd o formulă a lui Marian Popa însuşi – viscolul şi carnavalul ei. Contribuie la vastul tablou constituit din o mie şi una de naraţiuni tot ceea ce-l poate anima: folclorul scriitoricesc, anecdota povestită cu tîlc pendulînd între pitoresc şi grotesc, portretistica, polemica, ironia nu întotdeauna cordială, suflul epic.  Apoi, fireşte, precum la Călinescu, biografiile scriitorilor cu ceea ce au ele definibil, semnificativ din perspectiva istoricului literar: etnie, condiţie socială şi intelectuală, vestimentaţie, ideologie, date psihomorale, ascendenţi, habitudini, influenţe, extravaganţe etc. Nu puţine portrete, dar nu numai ele, te duc cu gîndul la marea Istorie a lui Călinescu. Un exemplu: „În jurul lui 1960 începe să se vînture în mediile literare bucureştene un băiat numit Adrian Păunescu, poet, deocamdată înalt şi deşirat, prost îmbrăcat cu piese vestimentare de vinilin, însoţit pretutindeni de soţia sa, poetă, cu numele Constanţa Buzea, mai mare ca el cu doi ani, cu care se căsătoreşte minor fiind, cu dispensă. S-a arătat de la început talentat şi sociabil, receptiv şi cu imaginaţie în relaţiile umane – era ceea ce se numea «băiat de comitet» şi aşa va rămîne un timp, înainte de a deveni şef de comitet. În jurul lui 1970 numele său e cunoscut de cititorii de poezie din toată ţara; în jurul lui 1980 este românul despre care se vorbeşte în ţară cel mai mult după, împreună, pentru, contra şi alături de cuplul Ceauşescu. Este suficient ca trei oameni să se întîlnească întîmplător şi pentru scurt timp, pentru ca pe parcursul unui small-talk să se facă o referinţă şi la Păunescu”. Autorului „Ultrasentimentelor”, pe care criticul îl integrează la secţiunea „Poezia politică” – ceea ce mi se pare restrictiv – i se rezervă apoi un comentariu în care eul liric al poetului este văzut mereu dublat de cel real, social, şi care se încheie, ca şi în cazul multor altor scriitori din diferite generaţii analizaţi de Marian Popa, cu o definiţie ce-ţi rămîne în memorie precum ultima impresie a unei întîlniri sau reîntîlniri importante: „Adrian Păunescu – un hugolian. Desigur, mai puţin filosof. Victor Hugo are reflecţii de profunzime pe care Păunescu nici din întîmplare nu le-ar bănui. Dar şi un Midas, care transformă în poezie tot ce atinge. Gide îl rezumase pe Hugo prin interjecţia «Helas!». Asociaţia e validabilă şi sub acest aspect: chiar dacă n-a produs poeme structurate monumental, românul, care a introdus monumentalul pozitiv şi negativ şi prin urechile acului este satisfăcător definibil printr-un «Aoleu»”.

Fără liste selective de scriitori (lista lui Cutărescu! – am tot auzit şi citit în ultimii decenii, potrivit spiritului nostru mimetic şi importator pe care îl deplîngea Ibrăileanu, această expresie pînă la penibila ei clişeizare), Marian Popa repovesteşte literatura română şi viaţa literară dintr-o epocă extrem de complexă, contradictorie şi dramatică, situată între două evenimente de răscruce, la fel de tragice şi rămase neelucidate pînă astăzi, nu doar în mentalul colectiv, ci şi în cărţile istoricilor de profesie. Istoria sa beneficiază nu numai de o perspectivă temporală, ci, aş spune, şi de una spaţială. Un fel de implicare de la distanţă, dintr-un alt spaţiu cultural. Căci, cel puţin psihologic vorbind, lucrurile se văd altfel de la Köln decît de la Bucureşti sau de la Craiova… În fine, atît prin concepţie, cît şi prin stilul în care este scrisă, Istoria lui Marian Popa pare a fi o transpunere a ceea ce G. Călinescu stipula în eseul „Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică”, autorul ei fiind poate cel mai autentic călinescian. Criticul îmbină informaţia nudă, din păcate uneori inexactă, stilul telegrafic de dicţionar cu naraţiunea de idei, cu observaţia psihologică şi cu relevarea necruţătoare a trăsăturilor caracterologice. Analizînd, de pildă, opera lui Nichifor Crainic, Marian Popa scrie referitor la memoriile acestuia: „O intenţie disculpativă prezidează discret memoriile, scrise precis, dar nu arid; un stil bărbătesc personal, poate indicat şi pentru cei prezumaţi a decide reomologarea publică. Pe de o parte, Crainic se prezintă pe sine cu filosofia sa constructivă despre lume, pe de alta precizează obstacolele întîlnite, în genere constînd în oameni opuşi lui şi deci neamului, străini sau autohtoni duplicitari, oportunişti, fără caracter. Viziunea sa asupra vieţii e simplă: «credinţa în Dumnezeu şi dragostea de ţara mea». Altminteri, «Timpul terestru e o alternanţă de întuneric şi lumină, iar viaţa o împletire de durere şi bucurie». Omul este cît opţiunile şi faptele sale, dar un rol foarte mare are imponderabilul, fatalitatea, raţiunile ascunse”. Această ultimă aserţiune pare să explice şi să justifice însuşi comportamentul personajului, căci constată Marian Popa: „Din închisoare şi pînă la moarte, Crainic a tot sperat să i se permită şi lui o postură de oportunist, deja din 1947 expedia scrisori lui Petru Groza în care îşi exprima dorinţa de a contribui la edificarea patriei socialiste…”

„Un atacabil invulnerabil: Emil Cioran, apatrid român antiromân” este titlul textului despre autorul „Tratatului de descompunere” şi al „Exerciţiilor de admiraţie”. El începe cu o frază ce pare continuarea unui discurs întrerupt: „Şi în România se discută mult în această vreme (sîntem la cumpăna dintre secolul XX şi cel actual – nota mea) despre Emil Cioran, care este considerat român pentru a i se blama ipocrit antiromânismul”. Eliminarea din „Schimbarea la faţă” (ediţia 1990) a ceea ce Emil Cioran acredita a fi doar cîteva pagini „pretenţioase şi stupide”, dar care au însemnat, de fapt, cam un sfert din carte, a fost interpretată „drept autocorecţie şi act de căinţă”. Nu a contat însă prea mult, lasă să se înţeleagă Marian Popa, în posteritatea filosofului, care, în februarie 1990, îşi exprima încrederea în Frontul Salvării Naţionale („L’Arche”), iar în „Le Nouvel Observateur”, din 28 decembrie 1989, scria: „Am încredere în Ion Iliescu. Ştiam de multă vreme că el era speranţa României”. Marian Popa evocă apoi finalul existenţei unui Cioran „afectat spre sfîrşitul vieţii de maladia Alzheimer: un mare noroc pentru un egotist al cărui sfîrşit e greu de imaginat, un dar al genialităţii hazardului. E internat în spital în 1993, unde moare la 20 iunie 1995. S-a bucurat de o slujbă religioasă la Biserica ortodoxă română din Cartierul Latin, la care au participat prieteni, admiratori şi gură-cască. Respectîndu-se dorinţa Simonei Boué-Cioran, tovarăşa de viaţă şi de posteritate editorială, nu s-au rostit discursuri, dar n-a lipsit, totuşi, caragialescul: Marie-France Ionesco, fiica dramaturgului, a citit un mesaj regal. Dar Cioran n-a comentat faptul”. După moarte, dosarul său ideologic din tinereţe este reactualizat, românul fiind din nou acuzat de unii, dar şi apărat de alţii (e vorba de cei ce s-au pronunţat public îndeosebi în presa franceză): „Privit mecanic, cazul ar fi simetric analog unor autocritici venind din partea unor ex-stalinişti, din categoria lui Edgar Morin, după care trecutul unui om este clasat, dacă el nu recidivează şi se schimbă. Alţii observă că nici Celine, nici Heidegger n-au retractat nimic şi genialitatea lor n-a scăzut, opiniile politice nefiind confundabile cu spiritul materializat în arte, filosofie şi ştiinţe: remarca reprezintă la urma-urmelor tot un mod subtil de a-l declasa pe fostul român şi, totuşi, de ce? Poate pentru a descuraja posibile influenţe şi exerciţii de admiraţie viitoare, poate pentru a netezi locul necesar exhibării unui cioranian nonalogen. / Dar toate aceste corecţii şi contestaţii sînt vane şi nu dovedesc decît faptul că decedatul îşi alesese o poziţie inatacabilă. De fapt, Emil Cioran se asigurase şi postmortem pentru orice soiuri de reconsiderări executate de alţii: «Ideea de a avea într-o zi biografi te face să renunţi la a mai avea o viaţă»”.

În „Istoria” lui Marian Popa o pondere considerabilă o au optzeciştii, mai mult chiar decît şaizeciştii din a căror generaţie face parte şi despre care criticul se mai pronunţase. Şi nu doar în Dicţionarul său.  Un număr semnificativ de pagini îi sînt rezervate lui Mircea Cărtărescu – „nume de familie cu programare postmodernă, fiul unui inginer şi activist de partid…”. Eseul monografic „Mircea Cărtărescu: din Berceni în galaxii şi retur” este urmat de un aglomerat capitol intitulat „Şi alţii” ce se deschide cu Traian T. Coşovei şi continuă cu alţi 42 de poeţi de toată mîna, valoric vorbind, dintre care nu lipsesc, însă, Alexandru Muşina, Lucian Vasiliu, Matei Vişniec, Ion Bogdan Lefter, Marta Petreu sau Mariana Marin. În eseul amintit, criticul reconstituie, implicit, atmosfera psihomorală şi spirituală a unei epoci: „Alături de alţii, Cărtărescu a trăit în ambianţa de studiu şi lecturi impregnată de relativitate spirituală distructivă pentru unii, mobilizatoare pentru alţii, de formalism şi acribie, aplicate deopotrivă în viaţă, filme, lingvistică, folclor şi istoria literaturii. Un reflex curent al celor trăitori în acest context constă în angajări ludic-ofensive. Cu cunoştinţa participativă a cîtorva colegi se poate practica producerea de text pornind de la textele stereotipe ale altora – aşadar imitaţii cu grade variabile de complexitate, de la sintagmatic pînă la restructurări polemice de subiecte, ilustrîndu-se astfel precaritatea discursului literar în genere şi mai ales a celui tradiţional, din perspectiva modernilor ştiutori de tot mai multe şi creatori a tot mai puţin într-un domeniu care ar avea şansa de a supravieţui numai dacă s-ar schimba în altceva decît este”. Sînt comentate, subliniindu-li-se elementele de noutate, poezia şi proza lui Mircea Cărtărescu. În fine, e de reţinut portretul acestuia: „Poet al Bucureştilor ca puţini alţii, un pictor de peisaje cu succes temporar garantat la cititorii care vor avea plăcerea recunoaşterii decorului real al unor întîmplări mirobolante, lipsă din vieţile lor”, prozator cu un incontestabil talent de povestitor”, utilizînd multe trucuri care impresionează prin lovirea unor ţinte pe care nimeni nu le anticipează, Cărtărescu eseistul nu se ridică la aceeaşi înălţime, fiindcă „sub raportul organizării mentale, fie el şi ferm sprijinit pe prelucrarea de informaţii intermediate, secundarizabile şi compilate, discursul non– şi metaliterar nu se poate manifesta postmodern”. În schimb, diaristul îi apare lui Marian Popa superior atît prozatorului, cît şi poetului, şi eseistului, jurnalul fiind „cel mai important lucru din viaţa autorului, după propria afirmaţie”. Concluzia, după excursul în opera (şi biografia) lui Cărtărescu, e şi o judecată de valoare. Ea conţine o fină ironie ce îl vizează nu doar pe autorul „Levantului”, dar, fireşte, în primul rînd pe el: „Una peste alta – un maestru util pentru a ilustra distanţa, nu dintre prozatorul onirico-relativist şi poetul Cărtărescu dotat şi cu umor, ci dintre gîndire şi poezie. Un maestru: o persoană care nu va determina schimbări sufleteşti sau de altă natură în jurul lui, adică perfect compatibilă cu un premiu Nobel”.

Adeseori, ironia ori unda de umor ale criticului îşi au sorgintea într-un fapt aparent mărunt, dar, de cele mai multe ori, de o surprinzătoare relevanţă. Spre exemplu, scriind despre Paul Goma, căruia îi dedică un eseu micromonografic intitulat „Nu numai un mic Soljeniţîn român”, el notează maliţios: „Goma cheltuie cea mai mare cantitate de puncte de suspensie din proza universală”.

În „Istoria literaturii române de azi pe mîine” a lui Marian Popa e o întreagă lume de personaje reale şi imaginare, un ameţitor carnaval cu măşti vesele şi triste, cu figuri statuare şi cu multă caracudă. Este spectacolul vieţii literaturii şi al vieţii literare – şi nu numai literare – româneşti dintr-un timp de peste o jumătate de secol.

 

Revista indexata EBSCO